Mușchii, banii și mintea, le zice, între altele, Alvin Toffler în „Puterea în mișcare” publicată
în anul 1990. Am citit-o în 1995, publicată la Editura Antet; din
păcate, editorul a renunțat la notele bibliografice și la index
„pentru a facilita cursivitatea lecturii” – ce l-o fi
determinat să creadă că așa ceva doresc toți cititorii? În
fine.
Cărțile
din trilogia lui Alvin Toffler („Șocul viitorului” - 1970,
„Al treilea val” - 1980) și
„Puterea în mișcare” - 1990)
au ca subiect central schimbarea – ceea ce li se întâmplă
oamenilor când întreaga lor societate se transformă brusc în ceva
nou și neașteptat. „Șocul
viitorului” este
despre procesul
schimbării
– felul în care schimbarea afectează oamenii și organizațiile.
„Al treilea val”
e despre direcțiile
schimbării – încotro ne
duc schimbările de azi. „Puterea
în mișcare” este despre
controlul
schimbărilor care urmează
– cine le va da formă, și cum.
Puterea
răsare din țeava puștii, zicea Mao Tse-Tung.
Banul
vorbește (zice un anonim)
Cunoașterea
în sine înseamnă putere, ne învață Francis Bacon.
Banii,
cultura și violența nu sunt singurele surse ale puterii din viața
de zi cu zi - dar reies ca fiind cele mai importante - iar puterea nu
e nici bună, nici rea. Este o dimensiune a virtualmente tuturor
relațiilor umane. Este, de fapt, reciproca dorinței și de vreme ce
dorințele omenești sunt infinit variate, orice lucru care poate
îndeplini dorința altcuiva reprezintă o potențială sursă de
putere. Traficantul de droguri care se poate abține de la
„fixație” deține putere asupra consumatorului.
Violența,
bogăția și cunoașterea iau, fiecare, diferite forme în jocul
puterii. Violența, de exemplu, nu are nevoie să acționeze
la modul propriu; amenințarea recurgerii la violență este adesea
suficientă pentru a determina supunerea. Amenințarea cu violența
se poate ascunde și îndărătul legii.
Violența,
avuția și cunoașterea sunt sursele fundamentale ale puterii
sociale. (...) Toate trei pot fi folosite la aproape toate nivelurile
vieții sociale, din intimitatea locuinței și până la arena
politică.
Indiferent
ce alte instrumente ale puterii pot fi exploatate de către o elită
conducătoare sau de către indivizi în relațiile lor particulare,
forța, bogăția și cunoștințele sunt nivelurile de bază. (...)
Puterea
funcționează în grade variate, iar unele puteri au, categoric, o
cifră octanică mai joasă. În luptele crâncene care vor
cuprinde curând școlile, spitalele, afacerile, sindicatele și
guvernele, aceia care înțeleg „calitatea” (puterii) vor câștiga
un însemnat avantaj strategic. (...) Violența, chiar și atunci
când dă rezultate (orice guvern se bazează pe armată și pe
poliție pentru menținerea sistemului în funcțiune) violența
generează rezistență. Victimele sau supraviețuitorii ei așteaptă
prima ocazie de a riposta. Principala slăbiciune a forței brute sau
a violenței, însă, constă în absolută ei inflexibilitate. Nu
poate fi folosită decât pentru a pedepsi. Pe scurt, violența
este putere de calitate inferioară.
Bogăția,
prin contrast, este un instrument mult mai bun al puterii. Un
portofel gras e mult mai versatil. În loc să amenințe cu aplicarea
unei pedepse, el poate oferi și recompense gradate fin – avansuri
sau lichidări, în bani sau natură. Averea se poate folosi fie în
mod pozitiv, fie negativ. Este, prin urmare, mult mai flexibilă
decât forța. Bogăția deține o putere de calitate medie.
Puterea
de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii.
(...) Puterea de înaltă calitate nu este simplă constrângere. Nu
reprezintă doar capacitatea de a-ți atinge scopurile, de a-i
determina pe alții să facă ceea ce vrei tu, deși s-ar putea ca ei
să prefere contrariul. Înalta calitate implică eficiența –
folosirea celor mai reduse resurse de putere pentru a atinge un țel.
Cunoașterea poate fi adesea folosită spre a face ca celeilalte
părți să-i „placă” agenda ta de acțiune. Ba chiar poate
convinge partenerul că el însuși se află la originea ei.
Prin
urmare, dintre cele trei surse fundamentale ale controlului social,
cunoașterea, cea mai versatilă, poate servi și ca multiplicator al
averii și forței.
Puterea
maximă le stă la îndemână celor aflați în poziția de a folosi
toate cele trei instrumente în conjuncție inteligentă unul cu
altul, alternând amenințarea pedepsei și promisiunea recompensei,
deopotrivă cu persuasiunea și inteligența. Pentru a-i calibra
pe feluriții participanți într-un conflict de putere – fie
negociere, fie război – ne este de folos să discernem cine
comandă accesul și la care dintre instrumentele fundamentale ale
puterii.
Postarea
este pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit
în
colaborare cu Ella.
Cunoașterea
și sistemele de comunicare nu sunt antiseptice sau neutre în
relație cu puterea. Virtualmente fiecare „fapt” folosit în
afaceri, viața politică și relațiile umane cotidiene derivă din
alte „fapte” sau supoziții care au fost modelate, deliberat sau
nu, de către structura de putere preexistentă. Astfel, fiecare
„fapt” are o istorie-a-puterii și ceea ce s-ar putea numi un
viitor-al-puterii – un impact, mare sau mic, asupra viitoarei
distribuții a puterii.
Non-faptele
și faptele disputate sunt în egală măsură produse și arme în
conflictul de putere din societate. Faptele false și minciunile,
precum și faptele „adevărate”, „legile” științifice și
„adevărurile” religioase acceptate, reprezintă în totalitate
muniția jocului-puterii în curs de desfășurare, fiind prin ele
însele o formă a cunoașterii.
În
carte, termenului „cunoștință” (de la cunoaștere) i s-a
acordat un înțeles lărgit față de definiția din dicționar, și
se referă la informații, date, imagini și imagerie, la
atitudini, valori și alte produse simbolice ale societății, fie că
sunt „adevărate”, „aproximative” sau chiar „false”.
Toate acestea sunt folosite sau manipulate de căutătorii-de-putere,
după cum au fost dintotdeauna. La fel se întâmplă și cu
mijloacele de transmitere a cunoștințelor: căile de comunicație,
care, la rândul lor, dau formă mesajelor ce se scurg prin ele.
O
diferență crucială distanțează violența și averea de
cunoaștere, pe când ne avântăm spre era denumită a informației:
prin definiție, atât forța cât și avuția sunt proprietatea
celor puternici și bogați. Caracteristica realmente revoluționară
a cunoașterii este aceea că le poate fi accesibilă și celor slabi
și săraci. (...) Indiferent de prăpastia care desparte bogații
de săraci, un hău și mai mare îi separă pe cei înarmați de cei
neînarmați, și pe neștiutori de cei cultivați.
Cunoașterea
este cea mai democratică sursă de putere. Trăsătură care o face
să reprezinte o continuă amenințare la adresa celor puternici, cu
toate că o folosesc și ei pentru a-și întări propria putere. Mai
explică și de ce fiecare deținător-de-putere – de la
patriarhul unei familii pană la președintele unei companii sau
prim-ministrul unei națiuni – vrea să controleze cantitatea,
calitatea și distribuția cunoștințelor în domeniul său.
Dacă
nu înțelegem cum și spre cine se scurg cunoștințele nu putem
nici să ne protejăm contra abuzului de putere, nici să creăm
societatea mai bună, democratică, pe care o făgăduiesc
tehnologiile zilei de mâine.
Controlul
cunoașterii este nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru
putere, în toate instituțiile omenești.