O frică socială: tracul

Tracul poate fi considerat o formă normală de frică socială: este vorba despre o reacție de teamă acută, marcată de prezența numeroaselor semne fizice, printre care o accelerare intensă a ritmului cardiac, tahicardia, care reprezintă adesea primul semn al acesteia. (...)

Tracul e inclus în categoria „anxietăților de performanță”, care pot afecta artiștii, sportivii, conferențiarii, candidații la un examen sau la un interviu de angajare. Intensitatea fricii este, în general, maximă înainte de momentul în care trebuie să înfruntăm situația temută, apoi această frică scade, întrucât ea e „solubilă în acțiune”. Pe măsură ce intrăm în scenă, ea se diminuează până la un nivel acceptabil, în care vom putea începe s-o uităm, ca să ne concentrăm pe esențial: în ce scop am venit, ce trebuie să spunem sau să arătăm.

(din „Psihologia fricii – temeri, angoase și fobii”, de Christophe Andre).

*

Tracul poate apărea la elevii care sunt invitați în fața clasei pentru a răspunde la întrebări pentru note, poate apărea la copii mici sau mari care trebuie să spună în fața unui străin de familie o poezie învățată pe de rost; poate apărea tracul în multe situații. Adulții pot avea trac, la ședințele cu părinții, de exemplu, când ar vrea să pună o întrebare sau să-și spună părerea și nu sunt în stare. Cea mai întâlnită formă de trac este teamă de a vorbi în fața unui public. Sub impulsul fricii oamenii tind să perceapă anumite interacțiuni umane ca pe niște lupte pentru dominare. Între altele, ca să scapi de trac e și renunțarea la tendința spre perfecțiune. Tracul este o teamă care poate fi întotdeauna ameliorată prin exerciții constante de luare a cuvântului în grup (C. Andre, cartea amintită)

*

O clipă nu m-am gândit că pot suferi de trac, de teama de-a vorbi în public pentru că m-am descurcat cu emoții slabe în ocaziile serioase și fără emoții în ceea ce-am considerat „apă de ploaie”... Până într-o zi, la vreo trei ani de la terminarea liceului, când ne-a invitat o amică să mergem să o susținem în localul unde s-a desfășurat în acel an „Miss Brașov”. Amica era cea mai frumoasă dintre concurentele care au ajuns în finala concursului (așa o vedeam nu doar noi): avea corp superb și chip drăgălaș. La „momentul artistic” una dintre concurente a avut trac și n-a putut scoate un cuvânt din poezia pe care ar fi trebuit să o recite. Tipa era favorita juriului – aici imaginați-vă că vă fac cu ochiul. A dat din buze ca un pește, a scos câteva sunete nearticulate – care s-au auzit foarte comic în difuzoare – și spectatorii au izbucnit în râs, în timp ce ea a izbucnit în plâns. Evident că am râs și eu; m-am bucurat că nu va câștiga titlul. L-a câștigat. Amica noastră a câștigat premiul de popularitate și a fost aplaudată aproape cu frenezie. La „decernarea marelui premiu” s-a huiduit (de huiduit nu am huiduit, pentru că nu m-a lăsat sufletul). 

Timpul trece; ajung să dau un examen oral. Știam subiectele dar tăceam! Dădeam din mâini ca peștele din înotătoare, dădeam mărunt din buze și nu scoteam nici cel mai slab sunet! Proful îmi punea întrebări din ce în ce mai simple! La un moment dat m-a întrebat cine e „Luceafărul” poeziei românești! Eu continuam să dau din buze și colegii râdeau! Atunci proful și-a dat seama că am trac și m-a întrebat dacă e așa. Am dat din cap ca măgarul. Mi-a zis să revin când mă simt în stare. M-am dus după câteva luni - n-am mai avut trac, și simțeam cum colegii mă țintuiesc cu privirea, doar-doar încep să imit peștele. Chiar dacă m-au ironizat colegii, imitându-mi mișcările de la examenul ratat, nu m-am simțit jignită – știam că glumeau! Eram motiv de distracție! De ce nu? Fusesem extraordinar de caraghioasă. Râsul face bine la sănătate. Le-am spus că tracul meu a fost, probabil, o lecție: să știu ce a simțit pe scenă fata aceea de care am râs. Acum știu! E o senzație cumplită! Nu mi-am simțit inima bătând să-mi sară dar aveam vid în cap! Nu reușeam să mă concentrez deloc – nimic nu părea să fie în creierul meu și efortul de a oferi răspunsurile mi-a produs o cumplită durere de cap din cauza tensiunii crescute. Teribil. Mi-am revenit repede, dar câteva ore m-am simțit epuizată, ca după un efort fizic prelungit. La un alt examen oral – mult mai important decât cel cu tracul – am crezut c-o să ratez: îmi era groază!! Dar nu puteam ceda teren fricii! Am inspirat-expirat adânc, mi-am zis că cei din fața mea sunt doar oameni și dacă nu știu ceva nu-i capăt de lume iar dacă mă fac de râs... nu-i pentru prima dată. M-am descurcat onorabil, deși mi s-a uscat gura la un moment dat de abia mai puteam mișca limba, buzele le simțeam crăpate și mă usturau, și întrebările continuau să curgă! M-am cam speriat că mi se va șterge totul din minte. Am cerut permisiunea să beau apă și am putut continua. Dintre cei care au fost examinați în acea zi am fost singura care am stat mai mult de o oră. La așa ceva chiar nu mă așteptasem și am fost la un pas de panică. De atunci n-am mai avut probleme mari – mă mai bâlbâi pe ici-colo dar îmi trece repede.

E groaznic tracul!

(postare programată)

Foto.

Viespea și păianjenul

Viespile sunt prădători naturali pentru diferite insecte dăunătoare – țânțarii, de exemplu – dar nu-i deloc plăcut să le am prin preajmă; nu mi-e frică de ele, dar îmi creează disconfort – totuși, nu vreau nici să le „gazez”. Între vânătorii naturali ai viespilor se numără și păianjenii, dar există și viespi care papă păianjeni (viespea păianjen).

Seara, pe la ora 22, aprind lumina în bucătărie și aud un bâzzz. Recunosc imediat bâzâitul de viespe! Undeva în zonă e vreun cuib de viespi pentru că foarte des ajung să intre în camera unde lucrez, pe oberliht (fereastra are plasă), și încerc să le conving să iasă pe fereastră (deschid rama cu plasă). Când refuză să iasă le prind într-un borcan și apoi le eliberez afară (la fel fac și cu fluturii). În bucătărie, însă, „mișcarea” asta-i mai complicată, dar am încercat să ghidez mica viespe spre fereastră. Când să zic „Iese!” o văd parcă suspendată între galeria draperiei și plafon, bâzâind a disperare. În primele clipe n-am înțeles ce se petrece, dar mi-am dat seama repede când am văzut un punct negru „rostogolindu-se” spre ea. Ups! Acolo era o pânză de păianjen! Atât de albă și de fină era încât am putut-o distinge doar urcând pe un scaun. Păianjenul fusese ascuns pe undeva... Ce să fac, ce să fac să salvez viespea?! Pe masă era un polonic mic și l-am luat la repezeală, am reușit să desprind viespea – cu pânza pe ea – și am aruncat-o afară. Apoi am stricat pânza de păianjen, dar vietatea a fugit pe undeva – nu omor nici vietățile acestea; le prind într-un borcan, când dau de ele prin casă, și le arunc afară.

Sper că viespea s-a descurcat când a scăpat de păianjen! De firele mătăsoase și extraordinar de subțiri și lipicioase nu aș fi putut să o scap.

Cu această ocazie mi-am amintit de o poveste cu un păianjen șmecheraș, poveste pe care am pregătit-o în urmă cu câțiva ani, pentru a o publica pe aici, dar m-am luat cu altele. Acum a venit și timpul ei. O repovestire, pe scurt, a aventurilor lui Anansi, păianjenul care a cumpărat poveștile cerului pentru oameni. Povestea face parte din folclorul populației Ashanti, parte a grupului etnic Akan din Ghana.

Cum a luat Anansi poveștile zeului cerului

Cândva, pe Pământ nu existau povești, toate fiind la marele zeu al cerului, Nyame. Într-o zi, păianjenul Anansi s-a dus la zeul cerului pentru a cumpăra poveștile lui.

- De ce crezi că vei putea să le cumperi? îl întrebă zeul.

- Știu că voi putea!

- Orașe mari, cu oameni puternici, au venit și nu le-au putut obține. Tu, singur, vei putea?

- Care este prețul poveștilor?

- Le dau numai pentru Onini pitonul, Osebo leopardul, Mmoatia zâna și Mmoboro viespea.

- Voi aduce ce dorești.

Și a plecat Anansi să prindă ceea ce-și dorea zeul cerului. S-a dus la locul unde trăia pitonul și-a strigat tare, întrebându-se dacă pitonul chiar e așa de lung cât ramura de palmier, cum afirmă soția lui. Șarpele a auzit și a acceptat să se întindă de-a lungul ramurii de palmier, dar pentru că nu putea sta complet drept, pentru a ști reala sa lungime a fost de acord ca Anansi să-l lege de ramură. Când a fost complet legat Anansi l-a luat și l-a dus zeului.

Pentru a prinde leopardul a săpat o groapă adâncă în pământ. Când leopardul a căzut în groapă Anansi s-a oferit să îl ajute întinzându-i pânzele lui. Când leopardul a reușit să iasă s-a trezit înfășurat în pânză, și dus a fost și el la zeu.

Pentru a atrage zâna în capcană a confecționat o păpușă și a acoperit-o cu gumă lipicioasă, apoi a așezat-o sub Odum, Arborele Vieții, unde zâna obișnuia să se joace, și în fața acesteia a așezat un bol cu igname, preferatele zânei. Zâna a venit, a mâncat legumele și a mulțumit păpușii care a rămas indiferentă. Ofensată de comportamentul intrusei zâna a pălmuit-o; când mâna s-a lipit, a încercat să se desprindă ajutându-se cu cealaltă și a rămas cu palmele lipte de păpușă. Anansi a capturat-o și pe ea și a dus-o zeului.

Pentru a prinde viespea dorită de zeu, Anansi a umplut cu apă o tigvă (calabash, plantă care seamănă cu o tărtăcuță sau cu un dovlecel) și golit-o peste o frunză de banan pe care o ținea pe cap și de pe care apa aluneca pe cuibul viespii, spunând că plouă și sugerând viespii să intre în tigva goală. Imediat ce viespea a intrat Anansi a sigilat deschiderea și viespea a ajuns la zeu.

În schimbul vietăților, zeul cerului nu doar că i-a oferit lui Anansi poveștile sale, ci l-a și însărcinat pe zeul-păianjen să cutreiere lumea și să găsească povești noi.

* *

Oamenii credeau că Anansi este fiul celui mai mare zeu, Nyame. Anansi era foarte puternic: putea face să plouă, comanda oceanelor unde să fie; a făcut soarele și luna și a așezat stelele pe cerul nopții. Iubind oamenii, i-a inițiat în tainele agriculturii, i-a învățat să-și construiască și case și să trăiască în grupuri. Dar avea un mare defect: era răutăcios, buclucaș și îi plăcea să joace feste oamenilor. Într-o zi, tatăl s-a supărat atât de tare pe Anansi încât l-a transformat în păianjen, luându-i puterile. Anansi, fiind foarte isteț, și-a dat repede seama că nu trebuie să fie mare și puternic pentru a păcăli alte vietăți – cu mult mai mari și mai puternice - și pentru a scapă de necazuri.

Morala: nu trebuie să fii mare și puternic pentru a te descurca in viață.

Sursa poveste.

foto 1. foto2.

Inchide la non-stop

Mă trezesc, și arunc o privire la ceas: opt și zece. Mă întind liniștită și apoi sar ca arsă! La ora nouă închide la non-stop! (program de pandalie) Ce duș, ce alte alea?! Mă spăl ca pisica și sar în haine. De ce m-or fi lăsat să dorm atâta?! În timp ce mă încălțam aud o voce din sufragerie: “Unde te grăbești așa?” “Închide la non-stop și i-am promis vecinei că-i cumpăr azi mure congelate”. Apare în cadrul ușii și mă privește lung cum mă agitam prin hol. “Închide la ora nouă dimineața?” se miră, mustăcind. Mi-au trebuit câteva fracțiuni de secundă ca să procesez informația, apoi pufnesc în rȃs. Mi se păruse mie că ceva nu-i ok - la ora opt seara, de vreo două săptămâni sunt pe afară câțiva copii cu tații lor (se aude mai mult vocea taților) - dar cu promisiunea făcută, foarte bine fixată în creier, nu m-am gândit serios ce și cum. La loc comanda! Până la ora 11, când s-a terminat "programul vârstnicilor", am avut timp să dau jos noaptea de pe mine.

M-am zăpăcit cu totul! Nu doar că nu mai știu ce zi este, dar nu mai știu nici ce oră este! 

Sursa foto: pixabay; autor: sergeitokmakov

Duminica la povesti - Habar n-am cine esti

Intamplari interesante n-au avut loc saptamana aceasta, asa ca aleg o poveste de demult si o impartasesc Duminica la povesti, la Anastasia.

Asteptam autobuzul care nu mai venea si-mi doream sa nu fie aglomerat - la vremea aceea mai tot timpul erau aglomerate autobuzele. Stand eu cu privirea-n gol, se apropie o pustoaica, exuberanta.

- Buna! Ce mai faci? Ma bucur sa te vad!

Imi adun privirile de prin pomii abia inverziti si le concentrez asupra ei: categoric, n-o vazusem in viata mea, dar stiind ca nu prea tin minte nici chipurile celor pe care ii vad foarte rar ma gandesc ca o fi cineva din multimea de cunostinte si mi-e rusine sa o intreb cine e si de unde ma cunoaste - ma temeam sa n-o jignesc, pentru ca ea m-a retinut si eu nu stiu cine e. Asa ca balmajesc:

- Multumesc, bine.

Si-mi doream sa vina autobuzul, oricat de aglomerat, iar ea sa nu urce in acelasi. Am schimbat banalitati generale si a venit autobuzul - nu era aglomerat si… mi-a parut rau. Pustoaica a urcat cu mine si a continuat sa ma tina de vorba, povestind despre cum e la munca… A venit controlorul si fata n-avea bilet. Imi zice, repede:

- Composteaza-mi si mie un bilet (pe atunci biletele se compostau, nu se stampilau).

Mi se aprind beculetele de la alarma silentioasa: eu pe fata asta n-o cunosc… I-as fi dat un bilet, dar nu aveam. Am coborat unde aveam treaba, ea a ramas cu controlorii…

De atunci am mai patit de cateva ori ceva asemanator, dar am intrebat din prima cine e, scuzandu-ma ca nu-mi amintesc.  Mare greseala sa cred ca jignesc daca intreb. Mai rau e sa ma prefac a-i cunoaste si a ma comporta rezervat foarte cu cineva care poate chiar ma cunoaste.

Duminica la povești. Cosmetica.

O săptămână ca oricare alta. Momentul cel mai vesel, însă, vreau să îl notez aici, ca exemplu pentru  “nu faceți ca ea”.

Cele mai multe femei - că spun sau nu, că recunosc sau ba, oricum se vede – își mai accentuează trăsăturile feței din când în când, ceea ce e de admirat, pentru că vârsta nu e o piedică în dorința de a arăta bine.

De-a lungul timpului am făcut practică pe mine, bineînțeles. Pe la vârsta de 20 de ani - când abia începusem să fumez (acum mi-au trecut și pofta de fumat și vârsta de 20) - i-am vazut pe fumători că-și aprind țigara la flacăra aragazului. La o petrecere, am vrut să fiu șmecheră și am aprins țigara la flacăra aragazului, însă n-am ținut cont că nu toată flacăra se vede! Mirosul de păr pârlit s-a împrăștiat în toată bucătăria! Ce era de făcut? Să tai vârful genelor, să nu mai fie “încrețite” la vârf. E de bine! Au zis mulți: cu cât tai, cu atât crește mai lung părul - și genele lungi sunt frumoase! Râdeam strâmb de tot și nu era deloc râsul meu! N-au crescut genele mai lungi decât erau, dar și-au revenit după un timp (ochelarii de soare deveniseră indispensabili).

Am vrut să am și părul “blond nordic”, deci l-am făcut, folosind praf pentru decolorat. Creștetul capului era alb-alb și restul de păr în degrade de galben.  Vopsea nu aveam, erau închise magazinele la ora aceea, a doua zi dimineață trebuia să fiu la scârbici deci… îl fac permanent, să nu se mai vadă chiar așa tare diferența și ce-o ieși o ieși: așa am vrut să fie! Și l-am făcut permanent! L-am purtat strâns în coc, la ceafă, mult timp, de bine ce arăta. Când coafeza mamei a aflat ce-am făcut mi-a zis că-s norocoasă că mai am păr pe cap! Oricum n-a ținut mult permanentul - pe părul foarte lung nu prea ține, dar de unde era să știu?!

După acele experiențe - și altele de gen, pe care nu le mai amintesc - cum nu-mi place să merg la cabinete de cosmetică, în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, am considerat că n-are ce să-mi strice să îmi vopsesc singură (pentru prima dată)  sprâncenele - că ce mare lucru o fi!? Am pregătit vopseaua așa cum scrie în prospect, am vopsit sprâncenele și am așteptat. Am curatat surplusul de vopsea și… unde-s sprâncenele?!! Erau blonde-blonde și abia se zăreau (am pus prea mult oxidant)! Asta-i rău! m-am gândit și am luat iar tubul cu vopsea maro (barna) - negru (fekete) ar fi contrastat prea tare cu nuanța părului - și am repetat operațiunea. Am curățat vopseaua și… mamă! Negre-tuci erau sprâncenele! În loc să iau tubul cu vopsea “barna” l-am luat pe cel cu vopsea “fekete”!!! No, nici așa nu-i bine! Dă-i și decolorează! După a patra vopsire sprâncenele sunt exact la nuanța părului! O zi grea în săptămână, nu-i așa?

No, fotografie n-am! N-am vrut să am!

Duminica la povesti, la Anastasia.