Zoreaua nestemată. Poveste

Se spune că perioada Crăciunului este cea mai potrivită pentru povești; în special povești de Crăciun, dar nu numai. Pot fi și povești de groază. Nu! N-o să scriu povești de groază – e suficient că trăim una.

Zoreaua nestemată

Ploaia de vară a trecut repede. Prin aer fâlfâia brâul de mătase al unei zâne – un curcubeu care colora bolta cerească. Zoreaua urcă pe gard, își înalță capul, salută curcubeul și zâmbi fericită. Zâna coborî din curcubeu, lunecând ușor prin aer, și o întrebă:

- Câte culori sunt în curcubeu? Poți să le numeri și să mi le spui?

- Curcubeul are șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet – a răspuns Zoreaua.

- Așa este. Îți voi dărui șapte nestemate; poartă-le și vei străluci ca un curcubeu.

„Lucruri atât de prețioase trebuie dăruite celor mai buni prieteni” – gândi Zoreaua. Privind în jur văzu că pe cărare trecea Cocoșul Cenușiu. Zoreaua îi dădu nestemata roșie: un rubin. Cocoșul îl luă și imediat penele lui se colorară în roșu, laf el creasta și gușa. Astfel, Cocoșul Cenușiu s-a transformat într-un cocoș roșu de toată frumusețea.

Pe lac trecea Gâsca Albă. Zoreaua îi dărui nestemata portocalie și deasupra ciocului gâștei apăru o dungă portocalie, iar picioarele ei se făcură aurii. Gâsca Albă era acum foarte frumoasă. Rața Pestriță veni legănându-se și primi nestemată galbenă, un topaz. Ciocul și picioarele ei au devenit galben strălucitor. Nestemata verde, un smarald, Zoreaua o dărui surorii ei mai mari, Salcia. Salcia, însă, se înclină grațios și șopti:

- Îți mulțumesc, dar frunzele mele sunt și așa foarte frumoase, nu am nevoie de smarald.

Cu a cincea nestemată, o frumoasă piatră albastră, zoreaua s-a dus la bunicul ei, Bătrânul Pin. Bunicul își scutură crengile și spuse:

- Mulțumesc, dar frunzele mele sunt întotdeauna alburii, nu am nevoie de nestemata albastră.

Zoreaua duse a șasea piatră, de culoare indigo, micuțului ei frățior, Brotăcelul: Brotăcelul orăcăi:

- Oac, oac, mulțumesc, dar frumoasa mea culoare verde îmi e mai potrivită: mă ascunde atunci când prind musculițe pe pajiștile verzi. Păstrează nestemata.

„Atunci cine are nevoie de aceste comori?” se întrebă Zoreaua. Privi la munții posomorâți și dezgoliți; privi la apa tulbure și înspumată; privi la cer – cerul era mohorât, cețos, încărcat de praf și nisip. Zoreaua aruncă nestemata albastră înspre munte – crestele îndepărtate, posomorâte și dezgolite se acoperiră deodată de o ceață albăstruie. Smaraldul îl aruncă în șuvoiul de apă tulbure și apa deveni verde și limpede. Nestemata indigo o aruncă spre cer și într-o clipă cerul deveni de un albastru puternic și strălucitor, albastrul indigoului.

Munți albaștri în zare, ape de un verde limpede, cer indigo – ce priveliște încântătoare! Zoreaua se simți tare fericită. Gâsca Albă și Rața Pestriță pluteau pe râu. Cocoșul Roșu cânta umflându-se în pene. Dar mai era o nestemată: cea violetă, un ametist. Oare cărui prieten să-l dăruiasca? 

Trecu o răpăială de ploaie și curcubeul se ivi iarăși pe cer. Zâna coborî din arcul luminos și-i spuse Zorelei:

- Păstrează ametistul pentru tine.

Cocoșul Roșu, Gâsca Albă și Rața Pestriță strigară și ei:

- Ametistul trebuie să rămână al Zorelei!

De atunci zoreaua are petale violete și e frumoasă ca o nestemată.

(poveste populară chineză, vol. 8, colecția „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000, București, 2012)

surse foto

zorea: Image by lily yang from Pixabay

peisaj: Image by Pexels from Pixabay