Ziua Copilului, sărbătorită de multe state la data de 1 iunie, este o zi de sărbătorire a copiilor, dar și o zi în care adulții să-și amintească de propria copilărie și să se gândească și la alți copii, mai puțin norocoși decât ai lui. Fiecărui părinte îi pasă cel mai mult de propriul copil - e natural, e absolut normal! - dar a pierde din vedere că alți copii sunt oropsiți cred că e greșit: acei copii oropsiți vor crește cum vor putea, fără educație și fără șanse reale de a avea o viață liniștită, armonioasă, dar cu dorința de-a acumula valori materiale cu minim de efort (în general) sau cu dorința de a-și uita condiția sau de-a o depăși prin orice mijloace. Unii dintre copiii ignorați azi ar putea deveni coșmarul copiilor pe care părinții îi iubesc și își doresc pentru ei tot binele din lume.
Măcar o dată pe an adulții ar trebui să lase grijile și să se bucure ca niște copii de ploaia care nu mai stă, de bălțile care i-au atras când erau mici, de jocurile puerile de societate. Iar cei care au copii ar trebui să-și petreacă ziua alături de aceștia și - măcar în această zi - „să dea în mintea copiilor”.
În evul mediu (dar și în prezent, în unele cazuri, în unele locuri) afecțiunea părinților față de copii părea (pare) inexistentă.
Din istoria zilei copilului
În anul 1856, în statul american Massachusetts, trăia un pastor numit Charles Leonard care, în luna iunie a acelui an, ar fi ținut o predică specială dedicată copiilor; el a numit ziua „Ziua Trandafirului” - mai apoi s-a numit „Duminica Florii” și mai apoi „Ziua Copiilor”. Pastorul susținea că în fiecare an, în această zi, părinții trebuiau să se angajeze că își vor crește copiii în bună tradiție creștinească.
Turcia a fost prima țară care a avut o „zi a copilului” oficială - se sărbătorește în 23 iunie (Suveranitatea Națională și Ziua Copilului). Ziua a fost stabilită în anul 1920 de părintele statului turc, Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938); el a confirmat oficial și justificat existența acestei zile printr-o declarație din 1929. Acesta și-a propus să promoveze frăția, dragostea și prietenia dintre copii. Motto: Copiii noștri sunt viitorul nostru. Din anul 1979, sărbătorii i se conferă titlul de „Festivalul internațional al copiilor” și este organizat și în alte țări.
În 1925, la Geneva, într-o conferință despre bunăstarea copiilor, a fost proclamată o Zi Internațională a Copiilor (International Children's Day).
Federația Democratică Internațională a Femeilor - organizație internațională creată în 1945, apropiată de mișcarea comunistă - după o întâlnire la Moscova, a hotărât că 1 iunie va fi începând cu anul 1950 „ziua internațională pentru protecția copilului” - ceea ce statele din blocul comunist estic (sateliții U.R.S.S.) au și făcut. În 1954, la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, a fost proclamată Ziua Mondială a Copilului, diferită de Ziua Internațională a Copilului declarată de blocul estic.
În 20 noiembrie 1959 a fost adoptată Declarația ONU privind drepturile Copilului și aceasta a devenit Ziua Mondială a Copilului. Declarația privind drepturile copilului a fost adoptată de Liga Națiunilor în 1924, iar ONU a adoptat mai târziu forma extinsă. Între altele, în această declarație se spune: copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât materială cât și spirituală. Copilul trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare (hm!)
Ziua copilului nu se sărbătorește peste tot la 1 iunie
Ziua Copilului în România
În anii 1950 Ziua Copilului a fost subordonată propagandei generale care glorifica Uniunea Sovietică. Era lăudată cu spume educația de tip sovietic: o școală în care copiii învață despre legile de dezvoltare a societății, despre viață și adevăr, nu cum era înainte de comunism când școala promova misticismul, ura între oameni și disprețul față de muncitori.
În anii 1970 propaganda era la cote înalte, dar nu se mai mai „cântau ode” Uniunii Sovietice, ci „conducătorului iubit”, „tătucului”. Li se spunea copiilor că viața lor se deosebește de copilăria tristă, plină de umilințe și lipsuri a părinților lor.
Începând cu anii 1980 copiii devin unelte de propagandă comunistă, la serbări închinau gânduri de recunoștință partidului și slăveau imaginea dictatorului, aduceau un fierbinte omagiu patriei, Partidului Comunist Român, tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului român. Ziua copilului devenise o sărbătoare comunistă și atât; copiii nu erau sărbătoriți, iar unii munceau din greu să se pregătească pentru această sărbătoare care ar fi trebuit să le fie dedicată lor.
La aceste serbări participau UTC-iștii (Uniunea Tineretului Comunist) - elevii de liceu, pionierii (copiii cu vârste între 8 și 14 ani) și șoimii patriei (copiii cu vârste între 4 și 7 ani) - spiritul comunist era inoculat de la vârste foarte fragede, fiind cunoscut faptul că un copil uită mai greu ce-a învățat de foarte mic)
Nu știu ce fac alții, dar eu mi-am văzut de joacă în continuare. Am încercat să fiu și serioasă, dar prea multă seriozitate strică!
