Ora Albastră sau Parfumul zorilor - Poveste parfumată

Se cunoșteau de mulți ani și formau un cuplu de câteva luni. Nu-l dorise în mod deosebit ca iubit,  pentru că nu voia să distrugă acea prietenie minunată care rezistase în timp, dar a dorit să-și umple singurătatea, în lipsa celui pe care-l dorea și care se bucura de iubire alături de alta, și și-a spus că prietenia avea să reziste și în eventualitatea unui eșec amoros. Știa că el nutrește pentru ea sentimente care depășeau limitele camaraderiei dar și-au promis - atunci când au împărțit așternutul și altfel decât ca amici - că prietenia va rezista și în cazul în care alte persoane se vor dovedi a fi compatibile.

Închiriaseră o cabană, undeva pe o creastă de munte unde temerarii puteau ajunge și călare pe motocicletă. N-a trebuit să li se propună de două ori pentru a accepta provocarea. Tentația pustietății și testul de îndemânare i-a atras imediat.

El a fost acela care i-a împrumutat motocicleta atunci când nimeni nu voia să-și asume riscul unui accident în caz că ea va reuși să obțină permisul de conducere. El a fost acela care, practic, i-a salvat viața cooptând-o în grupul lui de prieteni motocicliști care colindau țara în lung și-n lat, dormind în cort și mâncând pe te miri unde. A fost cel care a ajutat-o să depășească încercarea dificilă la care a supus-o viața în fragedă tinerețe, când nimeni nu știa ce ar mai putea face pentru a o trezi din letargie  și a o ajuta să trăiască. La acea vreme abia se cunoscuseră - erau de atunci aproape treizeci de ani. Tot el a salvat-o din unele relații sufocante.

Știa despre el tot ce știa el și nu mai știa nimeni iar el știa despre ea tot ce știa ea și nu mai știa nimeni.

Într-o seară, când ziua se pierdea în noapte și lumina era albăstruie, o atingere întâmplătoare - ca multe altele până atunci - i-a electrizat și Timpul a părut să se oprească. Scânteia a devenit flacără dar au încercat să o ignore. Trupurile, însă, cereau să fie stinse. S-au ferit de atingeri, au râs, dar fiecare știa că celălalt a simțit tensiunea la fel de intens. Știau că nu mai pot călători pe aceeași motocicletă dacă nu vor stinge incendiul simțurilor. S-au privit; buzele lor s-au unit și trupurile s-au strâns aproape. Primele stele ale acelei nopți au fost martore descătușării unor energii ce nu mai puteau fi controlate.

Și atunci au hotărât să se lase purtați de val.

A deschis ochii și s-a întins în așternutul curat. A zâmbit. Era veselă parcă fără motiv. Afară nu se luminase dar câteva păsări își făceau cunoscută prezența prin sunete slabe, ca și cum ar fi fost nemulțumite că se luminează și n-au dormit destul.

Cabana era învăluită în aroma ceaiului verde. El, îmbrăcat numai cu blugi, în fața sobei, fierbea apa pe cărbuni. A simțit că s-a trezit și a privit-o, zâmbindu-i. A întins brațul către ea, invitând-o afară. Râzând, s-a înfășurat în cearceaful alb și s-a ridicat. L-a urmat afară, dar numai până la ultima treaptă de lemn a cabanei.

Desculț, el a înaintat pe iarba udă de rouă, chemând-o din priviri și cu brațul întins. Ținând cearceaful cu o mână a înaintat către el, râzând și icnind la fiecare contact al tălpii cu iarba rece de roua dimineții. Chicotea și încerca să-și controleze reacțiile, dar nu reușea decât să spună “e rece!” Când i-a desfăcut cearceaful s-a înfiorat de frig și s-a lipit strâns de trupul lui, încercând să preia ceva din căldură. Degetele lui erau fierbinți pe pielea ei înfiorată de răcoarea picăturilor de rouă și senzațiile pe care le simțea valuri-valuri o năuceau, risipind orice gând rațional. A țipat când pielea a  atins iarba rece și udă de rouă…

Se spune că atunci când ziua se pierde în noapte, seara, sau când noaptea se pierde în zi, dimineața devreme, e ora albastră, când ceva magic se întâmplă. Atunci timpul se simte ca o respirație și aerul miroase a iarbă proaspăt cosită și se simte parfum ca de ploaie.

În brațele lui se afla în spațiul liniștii depline, în acel moment când Natura este în nemișcare. Privi Cerul și îl regăsi, și se regăsi pe sine. Simți puterea Naturii și auzi tăcerea Cerului.

Astfel de momente amintesc muritorului nu doar că Lumea a fost cândva frumoasă și instinctele înfloreau într-o libertate fericită și toate ființele trăiau în armonie, ci și că Marele Timp e mereu același iar muritorul se poate bucura oricând de comuniunea cu Universul.

Ora albastră se risipea treptat, Soarele depășea linia orizontului și cerul se lumina în nuanțe trandafirii…

*

În vara anului 1921, parfumierul Jaques Guerlin a combinat esențele de mosc și trandafir bulgăresc  cu o nota unică de iasomie. A dorit ca noul parfum să evoce momentul în care ziua lasă locul nopții, momentul când parizienii se pregătesc pentru petrecere, și l-a numit L’Heure Bleu.

E un parfum romantic și fin, misterios, elegant și atemporal care se deschide cu note de bergamota și anason, cu inima - cum altfel? - din trandafir, garoafă, tuberoză și violete, pe o bază de vanilie, tonka, și iris.

Textul e scris pentru Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela, pe o temă aleasă de Tina.

Containere stradale pentru haine

Pentru a-i ajuta pe oamenii mai putin favorizati de soarta unii s-au gandit sa aseze in zonele urbane intens circulate niste containere mari, din plastic, in care cetatenii sa depuna obiectele de imbracaminte si incaltaminte de care se pot dispensa.

Se zice ca o haina pe care n-ai purtat-o timp de un an este o haina pe care e mai bine sa o dai cuiva care are nevoie sau sa o arunci, pur si simplu, sa faci loc in sifonier pentru haine noi. Unii pastreaza toate hainele, gasindu-le un loc de depozitare, gandindu-se ca - cine stie?! - poate moda revine, poate slabesc si vor mai incapea in ele sau, pur si simplu, le pastreaza pentru ca le amintesc de momente frumoase. Dar cei care vrem sa oferim hainele pe care nu le mai purtam – si sunt in stare buna! – le oferim ori la vreun camin de copii, ori la vreun camin de batrani, le trimitem „la tara” sau le oferim celor din preajma noastra si care ar avea nevoie de ele. Acum am avea containerele amplasate „la indemana”. Dar in aceste containere au acces destul de facil copiii. Ii vad uneori, noaptea, cum se strecoara prin fanta si arunca afara hainele; afara e un individ mai mare (dar categoric minor) care le „triaza” sau le indeasa in saci. Ce nu le trebuie nu mai arunca in container ci lasa obiectele imprastiate in drum. Uneori le mai imprastie vantul, urcandu-le chiar si la inaltimi mari, in pomi.

(de ce copii? pentru ca minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund penal - si se pot antrena linistiti pentru cand vor deveni majori - in plus, sunt subtirei si se pot strecura)

Copiii care fura aceste haine sunt clar in categoria celor care au nevoie de haine – sau, in fine, cei mai multi sunt. Frumos ar fi ca ceea ce nu le trebuie sa nu lase in noroi, in ploaie, ci sa le puna inapoi. Dar, cei mai multi, vin si le fura pentru ca mai apoi sa le vanda in „pietele de vechituri”. Cele mai multe sunt haine bune si ajung ori in acele piete ori in magazinele second hand, de unde sunt cumparate, „pe mai nimic”, de alti oameni cu venituri mici.

N-am avut curiozitatea sa aflu ale cui, exact, sunt aceste containere dar am citit una-alta despre asociatii/fundatii care mai fac asta prin lume. Despre unii se zice ca le aduna, le spala, le calca etc. pentru a arata cat mai bine si apoi le vand in magazine second-hand. Cei de la asociatiile si fundatiile non-profit care si-au propus sa ajute pe cei nevoiasi le aduc acestora multe critici pentru ca fac profit din hainele pe care unii nu si le-ar putea permite nici la cel mai mic pret... Dar cine sa ii asculte cand e vorba de profit? Desigur, cei care mai apoi le vand au cheltuieli: le transporta, le spala etc..

Si de ce nu ar face unii asta daca chiar si unele firmele de renume (unde se practica preturi mari si foarte mari), cu magazine de desfacere, fac uneori asta?! Acestia vand unele obiecte de vestimentatie iar mai apoi, dupa ce cumparatorul a purtat haina (de regula doar o data) o aduce la magazin, primeste un pret derizoriu, magazinul o spala si o pune din nou in vanzare, la pret net mai mic. Astfel sunt ajutati sa aiba ceva „de marca” si cei care nu-si permit unele piese de vestimentatie pentru ca nu au finantele necesare.

Revenind…

Ma irita faptul ca sunt furate hainele din aceste containere stradale. Sa reclam la politia locala... Imaginati-va ca râd in hohote! Asa ar face si politaii (imediat dupa ce ies, in cel mai bun caz), daca m-as duce la ei cu o astfel de plangere... De ce?! Pentru ca ar fi mai mare daraua ca ocaua sa cerceteze iar ei sunt acolo pentru chestiuni importante, de un real pericol social... iar cand ii chem ca se bat niste insi ajung (fara exceptie!) la cateva minute dupa ce scandalul a fost aplanat sau deja sunt victime ranite grav. Ar trebui sa nu se mai intuteleze „agenti de protectie” ci „agenti constatatori”... 

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

S-au aliniat piticii!

Scrisoare deschisă către cei care se cred raţiunea mea de a trăi

E jale! A început să mă enerveze întrebarea ”Ai ceva cu mine?” când zic ceva cu referire generală, când acţionez într-un fel pe care îl consider corect, când îmbrac ceva ce-mi place... Mă ia câte unul cu... ”ai ceva cu mine?” N-am fraţilor, nimic, cu nimeni - in sensul in care mi se adresează întrebarea. Ce naiba vreţi de la mine? Să nu mai zic nimic, să nu mai fac nimic, să îmbrac numai negru pentru a nu avea voi senzaţia că încerc să vă ”atac”? Sunteţi oameni - suntem oameni! - .şi facem gesturi care seamănă cu ale altor milioane de oameni! Rostim fraze pe care le-au rostit şi le vor rosti milioane de oameni! Nimeni nu-i unic când e vorba despre gesturi şi activităţi şi alte alea!

Mă amuz la un banc despre sex oral, jale! Denigrez femeia!

Spun puşcărie in loc de închisoare vine o mimoză şi-mi spune că, pentru ea, e înfiorător cuvântul puşcărie, să caut altul! Dar in context e mai potrivit ”puşcărie” pentru a accentua ceva, şi nu-l schimb. Jale! Am ceva cu ea, de aceea îi fac in ciudă şi nu schimb sensul textului din propria-mi lucrare!

Pun o eşarfa mov, jale! Vreau să insinuez că ţin cu cei de ard cu flacăra violet!

Zic maxime despre minciună şi mincinoşi vine unu şi-mi zice că a minţit şi el o dată, ce tot fac atâta caz!? Bine, nene, tu ai minţit o dată, dar mai sunt milioane de mincinoşi, unii chiar mitomani.

Scriu despre parveniţi şi mă iau unii cu... ce am cu cei care au ştiut să se descurce in viaţă? Am ceva cu ei? N-am, nene, nimic, nici cu ei! Mă refer la tipologii, iar dacă voi vă identificaţi in tipologia dată nu e vina mea.

”De ce nu-ţi place poezia mea? Ai ceva cu mine?” Nu, nene, pur şi simplu nu-mi place, aşa cum nu-mi place nici permanentul mărunt pe care-l mai poartă şi azi unele - dar asta nu înseamnă că am ceva cu ele, ci înseamnă că nu-mi place (şi nu mi-a plăcut niciodată) ”freza” de gen - dar nu e treaba mea cum îşi aranjează alţii părul, însă un banc aş savura, fără a face referire la o persoană dată! E un banc, pur şi simplu!

Dacă spun ”dă-te mai încolo” nu e pentru că am ceva cu voi ci pentru că... n-am loc fizic, acolo, in spaţiul dat, şi e şi dreptul meu să fiu acolo! Zic!

In logica voastră ar trebui să cred că toţi cei care spun bancuri cu blonde ”au ceva cu mine”!

Oameni! Avem păreri diferite, gusturi diferite! Lăsaţi-mă! N-am nimic cu voi! Pur şi simplu îmi exprim un gând, o idee, exercit o acţiune şi atunci când ceva din ceea ce fac sau ceea ce zic vi se pare vouă că e împotriva voastră, credeţi-ma: nu e! Când voi ”avea ceva cu voi” - in sensul la care se referă întrebarea - veţi şti! V-o spun clar şi răspicat nu umblu cu goange, nu mă dau pe după pom! V-o spun şi vă las in jalea voastră dar să nu vă aşteptaţi să nu mai zic despre minciuni, parveniţi, despre ce-mi place şi despre ce nu-mi place doar pentru că voi trăiţi cu impresia că sunteţi atât de importanţi pentru mine încât nu vă pot uita şi numai la voi fac referire! Nu, nenicilor, dar nu mă lăsaţi voi să vă uit când tot veniţi cu texte! Vreau să vă uit! Ignoraţi-mă! Bârfiţi-mă! Înjuraţi-mă cu prietenii voştri, dar lăsaţi-mă! Vorbiţi in punga şi vă ascult altădată!

Poate că nu ştiţi: Pământul nu are buric, şi chiar de-ar avea, n-ar avea aşa de multe!

Trataţi-vă maniile şi lăsaţi-mă! N-am nimic cu voi! 

(text preluat de pe un blog pe care urmeaza sa il sterg)

Parfum de alb - Poveste parfumata

Cine știe din ce motiv, niciodată nu mi-a plăcut alb pentru articole vestimentare, decor și altele de gen, dar îmi place când îl văd în Natura. Plantelor, animalelor, zăpezii... li se potrivește alb... Pe vremuri, când auzeam puștoaicele discutând despre rochia de mireasă îmi imaginam ca a mea va fi roșie. Când vedeam pe cineva îmbrăcat în alb îmi ziceam că seamănă cu un medic și imediat parcă simțeam mirosul dezinfectantului amestecat cu mirosul de medicamente, de sânge și alte fluide (pitici aliniați, ar zice unii). Mai târziu, când aflam despre cineva că e medic fugeam cât puteam de repede. Și, mă gândesc acum, cum o fi cu atracția dintre oameni? Chiar e o reacție chimică, așa cum afirmă unii cercetători? Pentru că s-a întâmplat să mă simt puternic atrasă de un bărbat iar când am aflat că e medic “mi-a trecut” de parcă n-ar fi fost - spre marea lui nedumerire, dar și a mea. Poate că mă copleșește “dorul de fugă” deoarece unii medici se cred un fel de “dumnezei”? Poate pentru că mulți dintre ei văd simptome de boală gravă în orice pistrui? Poate pentru că unii pretind bani de la cei aflați în suferință deși, când sunt admiși în profesiunea de medic, declară sub jurământ că sănătatea pacienţilor va fi pentru ei obligaţie sacră și că nu vor îngădui să se interpună între datoria lor şi pacienti consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială? N-am idee, dar nu mă gândesc serios să aflu răspunsul.

Grigori Rasputin - personaj istoric controversat

Cuprinsul articolului:

• Rasputin era supranumit, între altele, ”Călugărul nebun”
• În copilărie și-a pierdut și fratele și sora
• La vârsta de 18 ani a petrecut 3 luni intr-o mănăstire
• În anul 1905 a avut prima întâlnire cu familia imperială rusă
• Rasputin a avut mai multe conflicte cu guvernantele familiei imperiale
• Rasputin afirma că omul trebuie să păcătuiască pentru a ajunge să obțină harul divin
• Moartea lui: otrăvit, împușcat, bătut, înecat
• Maria, una dintre fiicele lui Rasputin, s-a refugiat un timp la București

Rasputin s-a născut într-o familie de țărani, în micul sat Pokrovskoye, situat pe lungul râului Tura în gubernia Tobolsk (acum Tyumen Oblast), în Siberia. Data nașterii a fost estimată căndva între 1863 și 1873, dar unele documente descoperite recent ar atesta ca dată a nașterii 10 ianuarie 1869 (echivalent cu 22 ianuarie 1869, stil nou) și a murit în 16 decembrie (stil vechi)/29 decembrie (stil nou) 1916) – cercetătorii nu par a fi in consens cu privire la aceste date.

Numele real al lui Rasputin a fost Grigori Efimovici Novik.

Lui Rasputin i se mai spunea și "Călugărul Nebun", "Călugărul Negru" sau ”Călugărul diavolului”

Există mai multe puncte de vedere în ceea ce privește activitatea lui Rasputin, unii numindu-l stareț, alții pustnic sau vindecător/vraci.

În anul 1902 a vizitat oraşul Kazan, din apropierea răului Volga. Aici şi-a format un grup de discipoli, al căror număr creştea rapid, aducăndu-i tot mai multe cunoştinţe în răndul aristocraţiei. Fără a ţine cont de barba lungă şi murdară sau de deprinderile dubioase de igienă personală, oamenii îl considerau pe Rasputin un ”stareţ“ (om sfănt). Cu toate acestea, era aproape analfabet şi avea greutăţi în exprimare. Îşi făcuse intrarea în înalta societate în momentul când St. Petersburg era cuprins de o adevărată frenezie pentru misticism şi sex.

Prima dovadă a puterilor speciale pe care se presupune că le avea Rasputin a fost identificarea autorului furtului unor cai aparținând tatălui său.

Grigori și-a pierdut în copilărie atăt sora cât și fratele

A avut o soră și un frate, care au murit: Maria înecată, Dmitri de pneumonie - ambele morți au marcat personalitatea lui Rasputin.

Într-o zi, Grigori și fratele său se jucau pe malul râului Tura; fratele mai mare, Dmitri, a alunecat în apa rece a râului și Grigori a sărit să îl salveze. Dmitri (Mihail, în alte surse) a murit de pneumonie, la scurt timp. Grigori a scăpat ca prin minune. În timpul bolii, el le-a povestit părinților că a văzut în vis o doamnă frumoasă, îmbrăcată în albastru și alb, care i-a poruncit să se însănătoșească. Preotul din sat a stabilit că băiatului i s-a arătat Maica Domnului. Vestea s-a răspândit repede.

În jurul vârstei de 18 ani, Rasputin a petrecut 3 luni într-o mănăstire ca pedeapsă pentru furt

Pentru a scăpa de acuzaţia că ar fi fost hoţ de cai, a fugit din sat la o mănăstire, unde s-a convertit.

Această perioadă precum și cea petrecută alături de cel care avea să îi devină model în viață, un pustnic pe nume Makarie, care locuia într-o colibă din apropierea mănăstirii, i-au influențat puternic viața și l-au îndreptat pe tânărul Grigori către partea spirituală.

Adolescentul şi-a câştigat numele de Rasputin (care înseamnă „dezmăţat“) din cauza comportamentului său sexual imoral.

A plecat şi de la mănăstire pentru a deveni un ”stranink“ (hoinar). A umblat prin toată Rusia, dar şi alte ţări. Călătorea luni de zile fără să se spele şi fără să îşi schimbe hainele. Purta cătuşe de fier pentru a-şi spori chinurile. Aceste pelerinaje l-au purtat până la Muntele Athos, în Grecia, şi l-au ajutat să obţină protectori influenţi precum Hermogen, episcopul de Saratov. Rasputin a fost influenţat de o sectă eretică proscrisă, „Khlysty“, care practica flagelarea şi orgiile sexuale. Pe această combinaţie stranie de pietate şi promiscuitate sexuală şi-a fondat întreaga practică religioasă. El credea că acela care comite în mod deliberat păcate trupeşti şi apoi se căieşte amarnic, se va apropia mai mult de Dumnezeu. Pe măsură ce faima lui creştea, avea viziuni din ce în ce mai intense. La un moment dat, i s-a înfăţişat Fecioara Maria, care l-a îndemnat să se ducă la St. Petersburg, pentru a ajuta familia imperială.

Primul contact al lui Rasputin cu familia imperială rusă a avut loc în anul 1905

În 1905, Rasputin a cunoscut un teolog care conducea o academie religioasă şi era confesorul ţarinei Alexandra Feodorovna. Astfel, la vârsta de 35 de ani, călugărul a fost prezentat la Curte sub protecţia unor înalţi oficiali ai Bisericii. Familia imperială a Rusiei obişnuia să consulte asemenea oameni sfinţi, pentru a afla despre naşterea unui moştenitor de sex bărbătesc pentru tronul Rusiei.

In anul 1905, îngrijorată de starea de sănătate a fiului ei (prințul Alexei suferea de hemofilie, boală care afecteazâ coagularea sângelui și în urma căreia pot apărea hemoragii fatale uneori), țarina Alexandra a decis să apeleze la Rasputin, cunoscut vindecător în Sankt Petersburg pe atunci.

Țarul Nicolae al II-lea a consemnat în jurnalul său prima întâlnire cu Rasputin, pe data de 14 noiembrie 1905. ”Am cunoscut un om al lui Dumnezeu, Grigore, care vine din provincia Tobolsk.“ Bucurându-se de mare succes în rândul doamnelor, Rasputin a făcut o impresie puternică asupra țarinei Alexandra Feodorovna. Ea a fost pe deplin convinsă de puterile lui miraculoase când călugărul a reușit să îi aline suferințele și să îi oprească hemoragia moștenitorului tronului, Alexei Nicolaevici, bolnav de hemofilie. După ce i-a dovedit Alexandrei că are puteri sfinte, Rasputin, devenit în scurtă vreme confidentul și sfătuitorul ei personal, o vizita la palat în fiecare săptămână. Influența lui asupra țarinei a crescut după plecarea țarului la război și sfaturile lui au cam adus necazuri familiei, și nu  numai.

Pe 27 iunie 1914, Rasputin s-a întors în satul său din Siberia. A doua zi a primit o telegramă. În timp ce se ducea să trimită răspunsul, a fost atacat sălbatic, cu un cuţit, de Chionia Gusieva, o fostă prostituată, diformă, fără nas, care fusese trimisă de Illiodor să îl ucidă. În timp ce Rasputin se refăcea în spital, ţarul Nicolae îşi mobiliza trupele. Începuse primul război mondial. Reîntors în St. Petersburg, în absenţa ţarului, Rasputin ajunsese chiar să se implice în numirea şi destituirea miniştrilor. Când ţarul Nicolae (ultimul din dinastia Romanov) a preluat personal conducerea trupelor ruse, în 1915, Alexandra şi sfetnicul ei, Rasputin, au rămas practic singurii care conduceau guvernul în baza „iluminărilor“ pe care le avea misticul din Siberia.

Există numeroase legende privind modul cum călugărul îl ajuta pe Alexei să se simtă mai bine

În unele se afirmă că Rasputin folosea hipnoza, în altele că utiliza lipitori (deși acestea secretă un anticoagulant) în timp ce majoritatea indivizilor, inclusiv familia imperială, credeau că Rasputin reușea să îi amelioreze starea de sănătate lui Alexei prin rugăciuni și forță divină. Cert este că ameliorând starea lui Alexei a câștigat încrederea țarinei și chiar pe cea a țarului, mai apoi.

Deși relațiile lui cu familia imperială rusă erau foarte apropiate, Rasputin a avut mai multe conflicte cu guvernantele familei

Mai întai Sofia Ivanovna l-a acuzat pe Rasputin că face parte din secta creștina Khlysty (interzisă atunci; se afirma că manifestările lor religioase se sfârșeau cu orgii sexuale) iar ulterior Maria Ivanovna l-a acuzat pe Rasputin că ar fi violat-o. Țarul și țarina au fost de partea călugărului iar cele două guvernante au fost concediate.

În acelaşi timp, creştea şi numărul duşmanilor săi. Principalii oameni politici ai statului au cerut ca poliţia secretă să îl urmărească. Ţarul Nicolae a primit rapoarte care relatau acţiuni dezgustătoare ale lui Rasputin. Guvernanta familiei imperiale a susţinut chiar că Rasputin abuzase de copiii ţarului. Doi dintre foştii susţinători ai lui Rasputin, Illiodor, un călugăr fanatic de dreapta, şi Hermogen, episcopul de Saratov, erau convinşi că Rasputin este însuşi Diavolul întrupat. În 1911, l-au ademenit într-un beci unde l-au acuzat că s-ar fi folosit de puterile diavolului pentru a face minuni şi l-au bătut cu un crucifix. Rasputin i-a povestit totul ţarinei, spunând că cei doi au încercat să îl ucidă. Clericii au fost exilaţi.

Între Rasputin și biserica ortodoxă rusă au existat relații tensionate. Sfântul Sinod l-a atacat frecvent pe Rasputin și, din cauza acestui fapt, au fost lansate o mulțime de zvonuri neadevărate despre viața sa. De aceea, o mulțime de povești despre isprăvile lui trebuie privite cu o doză de scepticism. Datorită faptului că Rasputin era un oficial al curții imperiale, apartamentele sale erau supravegheate neîncetat, așa că există și dovezi credibile despre modul său de viață.

Una dintre cele mai importante credințe și învățături ale lui Rasputin către adepții lui era aceea că omul trebuie să păcătuiască pentru a ajunge să obțină harul divin

Rasputin a vorbit și despre salvarea sufletească în găsirea spiritului lui Dumnezeu din fiecare om și nu prin clerici, considerănd că păcatul și căința sunt interdependente și necesare salvării. Căderea în tentație era necesară pentru ca mai apoi să se ajungă la umilință, căință și salvare. Grigori s-a transformat odată cu creșterea influenței sale, căzând în promiscuitate sexuală, alcoolism și luarea și darea de mită. Și-a constitutit propriul cerc de femei de societate cu care se distra și cărora le predica salvarea prin păcat.

Ochii starețului, de un albastru deschis, erau extrem de strălucitori, emanănd raze fosforescente în fața cărora nu rezista nimeni. Femeile cădeau ușor în brațele ademenitorului cu privirea pătrunzătoare, devastatoare. Călugărul începe să fie celebru pentru viciile sale și orgiilor pe care le organizeaza în apartamentul său. Curg în neștire râuri de vodtcă. În spiritul doctrinei sale, pentru vindecarea trupească și sufletească invita în patul lui toate femeile frumoase. Acestea dădeau năvală în camera prelatului, considerându-l un trimis al lui Dumnezeu, un exorcist care aplica metode alese de desfătare. Prin calitățile sale miraculoase, Rasputin asigura că păcatul adulterului se poate ierta numai prin săvârșirea altui pacat similar. Rețeta a avut mare succes.

Formele de manifestare ale acestei credințe (consumul excesiv de alcool, promiscuitate sexuală etc) i-au atras lui Rasputin suficiente critici din partea clericilor Bisericii Otodoxe Ruse.

Pe măsură ce faima lui Rasputin creştea, atrăgea tot mai mulţi adepţi care se ofereau de bunăvoie „să păcătuiască pentru a alunga păcatul“. În intimitatea băilor publice din St. Petersburg se aplica „doctrina religioasă” a lui Rasputin, aflat în compania aristocratelor şi prostituatelor. Aici îşi derula ritualurile de exorcizare prin bătăi violente aplicate femeilor cu care, ulterior, făcea sex. Una dintre doamnele din înalta societate, Olga Lokhtina, ajunsese să considere că Rasputin era Hristos, iar ea Sfânta Fecioară. Şi-a părăsit soţul şi copiii. Martorii povesteau că Rasputin o bătea cu violenţă.

După ce mai multe desene pornografice înfățișându-l pe Rasputin împreună cu țarina Alexandra, cele patru fiice și confidenta țarinei în ipostaze sexuale au început să circule în Rusia, Rasputin a fost forțat să plece într-un pelerinaj în Palestina.

Se presupune că Rasputin le-a sedus atât pe țarina Alexandra cât și pe cele patru fiice ale ei, marile ducese Anastasia, Olga, Tatiana și Maria.

Acesta le vizita în camera lor pe cele patru fete iar ele îi scriau numindu-l "dragul, scumpul, unicul meu prieten".

Moartea: otrăvit, împușcat, bătut, înecat

Conform mărturiei general acceptate a principalului asasin al lui Rasputin, acesta nu a murit decât după ce a fost aruncat în apa înghețată a unui râu deși înainte de aceasta el fusese, în ordine, otrăvit, împușcat de patru ori și bătut crunt – coincidență: a murit ”din cauza apei”, ca sora sa Maria și fratele său Dmitri.

Prințul Iusupov, liderul grupării care a planificat și a pus în practică uciderea lui Rasputin, era reprezentantul uneia dintre cele mai bogate și influente familii de nobili din Imperiul Țarist al acelor vremuri.

La vremea când a făcut profeţia despre asasinarea familiei imperiale, Rasputin ajunsese să îl cunoască pe prinţul Felix Iusupov, soţul bisexual al Irinei, nepoata ţarului. Iusupov dorea ca Rasputin să moară. La fel şi vărul ţarului, Marele Duce Dimitri Pavlovici, şi politicianul Vladimir Purişkevici. Împreună, cei trei au pus la cale uciderea lui Rasputin. În seara zilei de 16 decembrie 1916, Rasputin a fost invitat de Iusupov la palatul Moika, sub pretextul că Irina, despre care se spunea că era cea mai frumoasă femeie din St. Petersburg, dorea să îl cunoască. Bărbaţii l-au îmbiat pe Rasputin cu vin şi prăjituri presărate cu cianură. Spre uimirea conspiratorilor, Rasputin părea imun la otravă. Cuprins de disperare, Iusupov şi-a scos pistolul şi l-a împuşcat pe Rasputin.

În mod miraculos, Rasputin a reuşit să se târască până în curtea palatului, unde Purişkevici şi Pavlovici tocmai se pregăteau de plecare. Purişkevici l-a împuşcat încă o dată pe Rasputin, apoi cei doi l-au bătut cu bâtele şi l-au legat înainte de a-l arunca în Neva. Două zile mai târziu, când cadavrul a fost descoperit, autopsia a dezvăluit că în plămânii lui Rasputin se afla apă, deci era încă în viaţă atunci când a fost aruncat în râu. Vestea morţii lui Rasputin a fost sărbătorită, iar ucigaşii săi au fost consideraţi nişte eroi care au salvat Rusia de sub puterea Alexandrei şi a călugărului nebun Rasputin. Cadavrul lui Rasputin a fost exhumat şi incinerat de mulţimea dezlănţuită, în timpul revoluţiei ruse din februarie 1917.

Aceasta este doar un dintre versiunile care circulă în jurul morţii lui Rasputin, pentru că, se pare, în urma ultimelor cercetări asasinul ar fi fost cu totul altcineva, mai exact un ofiţer englez ataşat staţiei SIS din Petrograd. Deşi există câteva dovezi, ofiţerul ar fi distrus orice însemnări  înainte de moartea sa, lăsând un semn de întrebare asupra morţii lui Rasputin.

Maria, una dintre fiicele lui Rasputin, s-a refugiat un timp la București

După ce bolșevicii au preluat puterea în Rusia fiica lui Rasputin, Maria, împreuna cu soțul ei (Boris Soloviev) s-au refugiat în București

Matryona Grigorievna s-a născut la 26 martie 1898 și a murit la Los Angeles, în septembrie 1977. A scris cartea intitulată Rasputin, tatăl meu.

Cercetarile au mai scos la iveală și faptul că, puțin înainte de moarte, au fost transferate în Occident mari sume de bani pe numele fiicei lui Rasputin, Maria - cum i-a fost schimbat numele când a ajuns la Sankt Petersburg fiind copilul favorit al lui Rasputin.

Matryona (numele de la botez al copilul favorit al lui Rasputin), în București lucrat pentru o perioadă ca dansatoare de cabaret însă familia a emigrat din nou, de data aceasta în Paris, unde soţul ei, Boris Soloviev, un admirator al lui Rasputin, a lucrat într-o fabrica de automobile şi a murit de tuberculoză in anul 1926, iar Maria lucra ca guvernantă pentru a-şi întreţine cele două fiice. In anul 1937 s-a stabilit in U.S.A. şi a devenit cetăţean american in anul 1945.

Şi-a trăit ultimii ani din viaţă in Los Angeles, California.

Una dintre fetele Mariei s-a căsătorit cu un ambasador al imperiului german in Grecia şi mai târziu s-a împrietenit cu fiica lui Iusupov, Irina Iusupova.

Fapt divers. În numărul din 30.04.2004 al ziarului Evenimentul Zilei apărea informaţia că penisul lui Rasputin va fi expus la Moscova, la primul muzeu erotic din Rusia. Medicul Igor Kniazkin, fondatorul muzeului, speră ca impresionantul organ, ce măsoară 30 cm, să atragă o mulţime de vizitatori. Pe de altă parte, Kniazkin spune că, după înfiinţarea acestui muzeu, ruşii nu mai au de să îi invidieze pe americani, care au expus penisul lui Napoleon Bonaparte, organul sexual al acestuia fiind ca o "păstaie de fasole" în comparaţie cu al lui Rasputin. 

Afirmaţia contrazice faptul că trupul lui Rasputin ar fi fost exhumat şi incinerat sau... organul din muzeu nu e al lui. ;)

Notă: sursele cuprind informații contradictorii în anumite puncte ale biografiei acestui personaj și ar fi prea lung textul pentru a evidenția fiecare diferență, deci vă rog să completați  informațiile, să cercetați, pentru a vă apropia de adevărul istoric cât de mult posibil.

Pe lângă diversele surse de pe web am spicuit spicuit şi din cartea “Moartea lui Rasputin”, de Axentie Sandomirsky, Editura “Bună Ziua”, Bucureşti, iulie 1990.

M-am săturat de Romȃnia

Eu nu m-am saturat; altii tot striga asta, sau susotesc pe la colturi - de blocuri sau de mese. Plus ca e gresita afirmatia, pentru ca nu de România se satura unii, ci de acei români care se complac in ceea ce li se intampla desi le-ar putea fi mai bine daca ar avea reactii sanatoase, s-au saturat de politicienii mitomani si megalomani.

Te-ai saturat de România? Si, ‘ce-mi spui mie?! Iti plangi de mila dar nu misti un deget sa schimbi ceva in bine, iar daca atunci cand te gandesti la “bine” te gandesti numai la binele tau e clar ca tot sătul de România vei ramane. Te cunosc atat de bine incat nu stiu ce pot rezolva alaturi de tine!

Tu, române, stii doar sa spui: ”nu imi permit sa fac alea-alea pentru ca am familie”. Iar eu iti spun: si cei care au murit pentru ca tu sa ai azi dreptul de a iesi din tara cand vrei - ca exemplu - aveau familie.

Mi-e mila de tine, acel român care stii sa scrii dar nu poti si nu vrei sa actionezi asa cum gandesti! Ti-e teama sau - mai rau! - te lasi cumparat si te retragi.

Mi-e mila de tine, române, ca inghiti toate mizeriile din partea angajatorului! Stii sa scrii - sub anonimat - dar nu ai curaj sa actionezi in nume propriu! Nu am ce-ti face! Ai soarta pe care o meriti! Si chiar nu-mi pasa de tine, românule care dai din gura si din tastatura dar nu faci nimic sa imbunatatesti soarta ta si a celor care vin in urma ta! Sa nu-mi scrii mie, românule, despre cat de mult iti iubesti copiii daca nu faci nimic pentru ei! Sa nu-mi scrii, pentru ca nu ma intereseaza! Actioneaza, române, si apoi mai discutam!

Am incercat sa accentuez ideea de solidaritate.

Nu ma credeti pe cuvant! Incercati sa mobilizati niste cetateni români cu interese comune. Totul va fi bine si frumos pana se ajunge la momentul cand incepe greul: santaj, amenintari etc. In acel moment renunta 99 %. Ce veti mai putea face? Doar sa mergeti acasa si sa le spuneti: treaba voastra, dar sa nu va mai plangeti la mine.

Unindu-se, angajatii au mai multe sanse sa schimbe o situatie care nu le convine. Cu disponibilizarile e mai greu dar solutii ar exista, insa revenim la.... solidaritate.

Sa zicem ca o multinationala vinde un anume serviciu / produs sau fabrica unul... Consumatorii ar trebui sa refuze a mai cumpara produsele / serviciile daca acea companie nu doneaza bani pentru saraci sau actiuni sportive, sociale etc. (contributie la bunastarea comunitatii, mai pe scurt), consumatorii sa refuze a cumpara produsele cutarei companii daca sefii de acolo nu isi trateaza cu respect angajatii etc.. Companiile au un singur scop: profitul. Cand consumatorul nu mai cumpara... compania se cam duce pe apa Sambetei si, garantat, isi va schimba atitudinea (nu de pe o zi pe alta, evident) Dar ma credeti? Probabil ca nu...

Cred ca sunt putini cei care inteleg ce forta au consumatorii. Consumatorii au banii (multi, putini) si banii inseamna profitul oricarei companii, unicul scop al acesteia.

Solidaritate este cuvantul cheie - asa cred.

Trebuie sa mai castigam ceva: increderea in semenii nostri. Si recunosc: e destul de greu...

Am senzatia ca in țara aceasta fiecare isi urmareste numai interesul propriu - desi acest "interes propriu” e comun cu al multora...

Toate acestea, insa, sunt doar cuvinte, aveti dreptate, dar aceste cuvinte le-as dori ca un indemn la solidaritate, nicidecum nu-mi da prin minte sa umilesc pe cineva - dar am dreptul sa scriu adevarul pe care l-am cunoscut de-a lungul timpului: multi se plang, dar nu actioneaza decat pana in punctul de siguranta - mai departe nu au curaj pentru ca incep riscurile.

Am protestat impotriva anumitor legi... Ce folos daca eram doar o mâna de oameni? Chiar nu intelege nimeni ca multimea are forta, nu doar o mâna de oameni?! Cum sa merg “pâna in panzele albe” cand nu am interes in cauza? Suntem sustinatori, dar nu ne afecteaza, direct, unele masuri economice sau de alta natura... Doar ca ne pasa de ceilalti... Dar ce putem face cand acesti ceilalti nu vor sa se uneasca si sa devina o forta?

Am incercat sa ii convingem pe unii sa nu se arunce in credite nebunesti! N-am reusit, pentru ca toti voiau ceea ce n-au avut pana atunci, fara sa inteleaga ca e riscant sa faca ceea ce si-au pus in minte. In acel moment totul era roz, dar o analiza pe termen lung i-ar fi lamurit! Dar cine sa creada?

Adevarul despre unii nu trebuie sa fie generalizat - si nu am generalizat. Am accentuat ideea ca nu trebuie sa renuntam la ceea ce dorim... Am accentuat ideea ca e nevoie de solidaritate dincolo de planul teoretic, dincolo de discurs. 

Nu ma credeti pe cuvant!

Scrisorica unui om dezamăgit

Dragă,

am petrecut o seară foarte plăcuta - n-a fost in seara aceasta, dar nu mă plâng.

Zi de zi mă gândeam că fiecare trebuie să existe, dar de ce tu şi tocmai lângă mine? Dar, datorită ţie, am învăţat să apreciez liniştea; o zi fără tine era ca o lună de vacanţă!

Când am ales să te primesc in casa şi in sufletul meu îmi spusesei că vrei să fugi de acasă! Curând am început să mă întreb dacă nu te rugaseră părinţii să fugi de acasă. Îmi doream tot mai des să mergem undeva amândoi, undeva unde fiecare să fie de unu’ singur.

Ştii bine că eu nu uit chipurile oamenilor dar in cazul tău voi face o excepţie pentru că am ajuns să mă întreb dacă e o zi deosebită sau de obicei eşti aşa un om pisălog.

La încheiere scriu doar atât: dacă te-am jignit, am savurat-o.

(bancuri compilate)

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)