Fotografii Wordless Wednesday! (11), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.
Blog generalist in nota personala. Parerea mea despre una, despre alta.
Pagini
- De la inceput
- Despre blog
- Necuvantatoare (blog)
- Amator creativ (blog)
- Câini și pisici
- Cărți
- Citate. Proverbe
- Filme
- Origine expresii. Minidictionar
- Povești cu morală
- Povești
- Jocuri-povești și alte povestiri
- Legende urbane
- Legendele florilor
- Legende-folclor-mitologie
- Sărbători. Obiceiuri
- Superstiții și credințe
- Ce simbolizează...
- Zile dedicate international si national
- Timp
- Din Brașov
- Lucrate manual
- Confidenţialitate. Condiţii. Contact
- Harta site
2014-03-12
2014-03-08
8 MARTIE
La mulți ani!
Vă urez să vă distrați!
Dacă știam să instalez muzică (fără video) pe blog o făceam,
dar pentru că nu știu… :)
Distracție la superlativ vă doresc!
Pirații din Caraibe: Anne Bonney și Mary Read
Cercetătorii au estimat că între începutul secolului al
XVI-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea, nu mai puțin de un milion și
jumătate de europeni au fost capturați și vânduți ca sclavi în nordul Africii
de către pirați. Pirații nu erau romanticii care apar prin filmele de la
Hollywood, ci erau oameni cruzi, orientați spre câștigul cu orice preț.
Momentele lor romantice nu se transformau în milă pentru cei care le cădeau
victime, dar nu toți pirații își mutilau și ucideau victimele cu sânge rece iar
unii se îndrăgosteau.
Pirateria
era o activitate rezervată aproape exclusiv bărbaților, dar au existat și femei
care au demonstrat că se puteau descurca la fel de bine cu viața tumultoasă şi
înțesată de pericole.
Cele mai feroce şi înfricoşătoare exemple de femei pirat au
trăit în secolul al XVIII-lea, în spaţiul Caraibelor: Anne Bonney şi Mary Read,
ale căror activități piratereşti s-au ridicat la nivelul marilor raiduri
întreprinse de mult mai faimoşii lor omologi bărbați. Cele două au fost
poreclite pisicile infernului.
Cariera lor ca
pirați n-a fost cine știe ce lungă, și n-au avut nicio clipă o corabie sub
comanda lor, impactul fiind mai mult unul cultural, având în vedere vremea în
care o tânără și-a părăsit tatăl și mai apoi soțul și a ales o viață de pirat,
trăind în largul mării timp de doi ani, luptând și blestemând poate la fel de
bine și de crunt ca și bărbații în mijlocul cărora trăiau și pe care, adesea,
erau nevoite să-i învingă în luptă. Nimeni nu știe care a fost impactul
acțiunilor lor în mentalul femeilor care le-au fost contemporane. Probabil că
multe le vedeau ca pe eroine, femei care au avut curaj să înfrunte mentalitatea
epocii și să-și asume libertatea atunci când li s-a ivit ocazia. Aceasta este, poate,
moștenirea lăsată de Anne Bonney și Mary Read - un exemplu romantic de femei
libere, chiar dacă viața lor e posibil să nu fi fost tocmai o romanță.
*
* *
![]() |
| sursa foto wikipedia.org |
Anne Bonney s-a născut
în 8
martie 1702, în County Cork, Irlanda, fiică nelegitimă a avocatului William
Cork şi a servitoarei sale. Pentru a evita scandalul acestei relații, cei trei
au emigrat în America la
finele secolului al XVII-lea, stabilindu-se pe o plantație lângă Charleston, Carolina de
Sud. Mama ei a murit la scurt timp
după ce au ajuns în America de Nord. Tatăl nu are succes ca avocat și se
orientează spre comerț, devenind destul de repede bogat.
Înregistrări oficiale și scrisori contemporane care se ocupă cu viața ei sunt rare și cele mai multe informatii provin de la Charles
Johnson, în a sa lucrare General History of
the Robberies and Murders of the Most Notorious Pirates (Istoria Generală
a Jafurilor şi Crimelor celor mai Faimoşi Piraţi, publicată în 1724) - o colecție de biografii ale piraților; prima ediție conținând informații mai precise,
dar a doua pare mai romanțată.
Temperamentală, foarte curajoasa, puternică şi rebelă, Anne fuge cu iubitul său, James Bonney,
nesocotind voința tatălui. James, un nelegiuit, marinar sărac și pirat
insignifiant, care spera la averea viitorului socru, o duce, în aprilie 1716,
într-o ascunzătoare a piraților englezi, la Nassau în insula New Providence, Bahamas, unde Anne se adaptează
perfect la stilul de viață aventuros, devenind centrul atenției romantice, ceea
ce a dus la tensionarea relației lor și în mai puțin de un an căsătoria era ca
și terminată.
Se presupune că
la varsta de 13 ani a înjunghiat o servitoare cu un cuțit de masă iar mai târziu,
ca răzbunare pentru că a fost dezmoștenită, se spune că ar fi dat foc plantației
tatălui ei, dar nu există dovezi în sprijinul acestor povești.
În anul 1718, când guvernatorul din Bahamas, Woodes Rogers,
oferă grațiere în numele regelui pentru orice pirat, James devine un informator
de primă clasă, lucru care o dezgustă pe Anne, care îl acuză de laşitate şi îl
părăseşte.
Încă din 1717,
Bonney a servit ca barman la taverna Old
Avery în Nassau, frecventat de pirații Edward Teach, Benjamin Hornigold,
Jack Rackham, Charles Vane și Edward Kenway. De căpitanul John Calico Jack Rackham, un pirat mai puțin
celebru, s-a îndrăgostit și i-a devenit amantă.
Deghizându-se în bărbat, îl însoțeşte pe acesta pe vasul numit Vanity, şi sub oblăduirea celebrului
stindard cu craniu tăiat de cuțite încrucişate, se dedică prădăciunilor,
atacând corăbiile spaniole. Singurul moment în care renunță la piraterie este
atunci când naşte copilul lui Rackham (care a luat în cele din urmă numele de Cunningham), dar revine
imediat în forță în zona Cubei, câştigându-şi reputația de pirat neînfricat.
A divorțat de James și s-a căsătorit cu Rackham, pe mare,
ducând împreună o viață de pirat.
*
* *
Mary Read s-a născut în Plymouth, Anglia, cândva între anii 1670-1698
(istoricii n-au reușit să se pună de acord), ca fiică nelegitimă a văduvei unui căpitan de vas. Femeia naște un băiat,
bolnav, Mark, care moare la scurt timp de la naşterea surorii sale vitrege şi
nelegitime, Mary.
Pentru a se putea
bucura în continuare de moștenire mama ei a îmbrăcat-o ca băiat, pretinzând că
e fratele mai mare, legitim, Mark. Astfel, cele două s-au putut bucura în
continuare de banii mamei căpitanului de vas decedat.
În adolescență este angajată ca valet la curtea unei
franțuzoaice, la care nu rezistă mult pentru că o atrag din ce în ce mai mult
preocupările războinice, dezvoltându-şi mintea într-un mod foarte masculin,
după cum se pomeneşte în cronici. Se înscrie într-un regiment de infanterie din
Flandra, servind o vreme şi în cavalerie, activități pe care le desfăşoară la
modul cel mai serios, obținând chiar distincții. Adevărata identitate şi-o
dezvăluie când se îndrăgosțeşte de un camarad care o ia apoi de soție. Cei doi
devin cârciumari, deținând un loc de popas De Drie hoefijzers (Cele trei potcoave), lângă Castelul
Breda în Țările de Jos (Olanda). El moare de tânăr şi averea ei se
diminuează rapid.
Adoptă iar tactica travestirii şi pleacă pe mare cu o
corabie de negustori olandezi, îndreptându-se spre Caraibe. Într-una din
călătorii corabia este capturată de pirați englezi, cărora ea li se raliază şi
alături de care va lupta până la grațierea din 1718, acționând apoi în calitate
de corsari. Câştigurile nu erau la fel de mari, iar din această cauză se
înmulțeau răscoalele pe corăbii. Mary se mulțumeşte la inceput cu subordinea
față de regalitate şi de căpitanul Rogers, care
îşi are sediul în Providence.
În 1720 se alătura căpitanului Jack Rackham, soțul Annei
Bonney; plicitisită de viața în litera legii, Mary adoptă iar vechile căi ale
pirateriei.
Mary şi Anne fac cunoştință, iar la
descoperirea faptului că amândouă au avut destine similare alegând travestirea
pentru a-şi asigura supraviețuirea într-o lume a bărbaților, devin bune
prietene. Căpitanul află despre adevăratul sex al lui Mary întrucât o
suspectează pe Anne că ar avea o aventură cu piratul care se vede nevoit să
mărturisească. Impresionat de tăria sufleteasca a fetei, Calico Jack păstrează discreția și decide să rupă tradiția maritimă, permițănd femeilor să rămână în echipaj.
În ciuda aparenței sale extrem de dure, Mary are o aventură
amoroasă cu unul dintre prizonierii echipajului şi se spune că i-ar fi salvat viața
acestuia scăpându-l de un duel la care participă chiar ea, dezvăluindu-şi
abilitațile militare. Tânărul era un artist cu maniere alese, care îi reaprinde
flacăra din inimă atât de tare, încât cu două ore înainte de duel îl provoacă
pe duşman la luptă pentru ca iubitul să nu moară dar nici să fie acuzat de
laşitate. Gestul pecetluieşte definitiv iubirea celor doi.
Atât Mary, cât şi Anne, erau recunoscute pentru accesele de
violență, capacitățile lor combative excelente şi caracterul feroce, fiind
adesea numite pisicile infernului.
Camarazii lor cunoşteau foarte bine faptul că atunci când împrejurările o
cereau ele puteau fi cu mult mai nemiloase şi însetate de sânge decât mulți
dintre pirați. Căpitanul Jack era destul de faimos în acele vremuri, dar asta
şi-o datora în mare parte prezenței pe corabia sa a celor două personaje
feminine. Cele două erau un amestec de bărbăție şi feminitate, pe de o parte
rezistente, puternice, marțiale, pe de alta capabile de cele mai profunde
emoții şi principiale în comportament în pofida stilului de viață la care au
fost mai mult sau mai puțin împinse. Pirateria nu excludea moralitatea şi
integritatea.
În octombrie 1720 Jack își ancorează corabia, Revenge (pe care au preluat-o cand Mary
Read era și ea alături de ei), la Point Negril, în Jamaica, pentru a celebra
recentele victorii cu o mare beție, după cum se obişnuia. Petrecerea este
curmată brusc de intervenția amiralității engleze, prin intermediul vasului Albion,
comandat de Jonathan Barnet. Pirații se ascund care încotro, lăsându-le pe
Mary, Ann și un bărbat necunoscut drept pavăză. Într-un acces cumplit de furie
că au fost abandonate, femeile se reped asupra propriilor camarazi, iar în
toată degringolada sfârşesc în mâinile englezilor. Echipajul este dus în Jamaica
pentru a fi supus procesului. Spaniolii și portughezii spânzurau pe loc pirații,
dar legea engleză cerea ca aceștia să fie întâi judecați.
Numele lui
Rackham este celebru pentru că a avut în echipaj pe Anne Bonney și Mary Read,
dar el a fost un operator de mică anvergură, departe nivelul de infamie al lui
Blackbeard (Barbă Neagră, pe numele lui adevarat Edward Teach (sau Thatch, c. 1680 - 22.11.1718) - cel mai de temut pirat din
istorie), departe de succesul lui
Edward Low cunoscut ca Ned Low (c. 1690 - c. 1724) sau al galezului Black Bart Roberts (17.05.1682 –
10.02.1722) - cel mai eficient pirat
al tuturor timpurilor.
Căpitanul Jack şi pirații săi sunt judecați pe 18 noiembrie
1720 şi condamnați la spânzurătoare. Annei i se permite să-şi viziteje iubitul în
celulă inainte de execuție, dar în loc să-l consoleze, aceasta rosteşte cuvinte
care vor răsuna în istorie: dacă ai fi
luptat ca un bărbat, acum nu ar trebui să fii spânzurat ca un câine.
Procesul celor două femei pirat are loc o săptămână mai târziu şi sunt găsite
vinovate. Fiind însă amândouă însărcinate, cum legea engleză interzicea
pruncuciderea, sentința le este temporar suspendată. De aici, totul devine și
mai neclar. Se spune că Mary ar fi murit în închisoare, de febră, in 1721,
chiar înainte să nască - nu există vreo înregistrare de înmormantare a
copilului ei. Alți cercetători spun că ar fi înşelat moartea şi s-ar fi
strecurat pe furiş din carceră.
În altă variantă, se spune că atunci când Anne Bonney a intrat în travaliu, ea și Read au fost
salvate de Edward și Ah Tabai, care intenționau să le transporte la Tulum. Cu
toate acestea, Read a murit de boală după nașterea copilului; Bonney a născut
un băiat și a ajuns la Tulum în condiții de siguranță, dar fiul ei a murit la
scurt timp.
În legătură cu Anne nu s-a găsit vreo dovadă cum că ar fi fost până la urmă executată. Unii spun că bogatul său tată i-ar fi plătit libertatea şi s-ar fi mulțumit apoi cu o viață liniştită pe o mică insulă din Caraibe. Alții cred că şi-a dus mai departe traiul într-o tavernă din sudul Angliei, unde îşi incânta clienții cu poveştile ei marinăreşti. Alții spun că Anne şi Mary s-ar fi mutat în Louisiana unde şi-ar fi crescut împreună copiii, rămânând bune prietene până la sfârşitul vieții.
În legătură cu Anne nu s-a găsit vreo dovadă cum că ar fi fost până la urmă executată. Unii spun că bogatul său tată i-ar fi plătit libertatea şi s-ar fi mulțumit apoi cu o viață liniştită pe o mică insulă din Caraibe. Alții cred că şi-a dus mai departe traiul într-o tavernă din sudul Angliei, unde îşi incânta clienții cu poveştile ei marinăreşti. Alții spun că Anne şi Mary s-ar fi mutat în Louisiana unde şi-ar fi crescut împreună copiii, rămânând bune prietene până la sfârşitul vieții.
În Oxford
Dictionary of National Biography se afirmă că dovezile furnizate de urmașii Annei Bonney sugerează că tatăl ei
a reușit să obțină eliberarea ei din închisoare și să o ducă la Charleston,
Carolina de Sud, unde a dat naștere celui de-al doilea copil al lui Rackham. La
data de 21.12.1721 s-a căsătorit cu un localnic, Joseph Burleigh, și au avut 10
de copii. A murit în Carolina de
Sud, fiind o femeie respectabilă, la vârsta de 80 de ani, pe 22 aprilie 1782 și a fost îngropată pe
24 aprilie 1782 în cimitirul York County
din York County, Virginia.
***
Alte
femei pirat: Teuta,
regina Illyriei, care, în secolul al III-lea î.Hr., îşi întăreşte autoritatea
după moartea soţului atât de mult încât îndrăzneşte să declare război tuturor
puterilor maritime ale vremii, povesteste istoricul Polybios; Alfhild, fiica unui rege suedez care ar
fi trăit prin secolul al IX-lea, conform unei
legende păstrată de Saxo Grammaticus; Legenda spune că prinţesa, în loc
să accepte măritişul cu prinţul danez Alf, alege pentru o vreme, împreună cu un
grup de prietene, calea pirateriei, îmbrăcându-se în armură de bărbat, rămânând
fecioară şi terorizând navigatorii din apele baltice; Sela, sora lui Koller, rege al Norvegiei; Wigbiorg, Hethat şi Wisna sunt alte nume de femei-căpitan; Aethelflaed, fiica lui Alfred cel Mare,
a fost un lider militar important, care îi hărţuia pe mare pe neobosiţii
jefuitori vikingi; regina Grace O’Malley,
născută în jurul anului 1530, în vestul Irlandei; Lady Mary Killigrew, corsarul care izbuteşte să captureze un vas
german din cauza căruia este gata să fie executată pentru că a nesocotit
ordinul reginei, prietenă cu căpitanul vasului; Sayyida al Hurra, din Maroc, aliata corsarului Barbarossa din
Algeria, cu care îşi împarte zonele de activitate; Jacquotte Delahaye, roşcata
întoarsă din morţi din Caraibe, sau Anne
Dieu-le-Veut, soţia piratului Laurens de Graaf, alături de care luptă cot
la cot; Maria Lindsey, Ingela Gathenhielm, Mary Harvey, Mary Crickett, Flora
Burn, Rachel Wall sau Charlotte de Berry. În secolul al XIX-lea apare pe scenă
o femeie care le face concurenţă celor doua cele mai celebre femei pirat din
istorie: Ching Shih, fostă
prostituată, văduva piratului chinez Ching Yih, care a prădat nu numai vase
imperiale, ci şi galere englezeşti. Când temuta ei flotă răvăşea oraşele de pe
coastă, ordona mai mereu arderea lor din temelii şi înrobirea populaţiei. Ani
de zile Ching a dominat apele Chinei de sud şi a fost neînvinsă de vreo putere
maritimă. În anul 1810 obţine graţierea şi îl ia de soţ pe adjunctul său.
Exemplul lui Ching va fi urmat în secolul următor de mai multe femei, la fel de
nemiloase şi temute, precum Lo Hon-Cho, Lai Choi San, Huang P’ei-Mei sau Cheng Chui Ping, ultima cu activitate
chiar recentă, în anii ’70-’90, când a ajutat mii de chinezi să imigreze ilegal
în SUA şi Europa.
2014-03-07
Reflexii în oglindă. Banc sec
Dacă doresti sa participi, publică într-un articol
pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in
oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda", la SoriN.
2014-03-06
Un timp sub cerul liber
Bătrânul, gârbovit
de muncă și de ani, gospodărea fericit pe lângă casă, descurcându-se cu pensia mică de câteva
sute de lei, după 40 de ani de muncă în agricultură, ca tractorist. Sătenii îl
stimau pentru hărnicia lui, pentru puterea de a zâmbi deși viața a fost crudă
cu el.
Soția i-a murit când
fetița lor avea vârsta de 8 ani. A crescut-o singur și a dat-o la școală,
muncind și pentru alții după ce termina lucrul zilnic doar pentru că dorea o
viață mai bună pentru copilul lui, așa cum plănuise cu draga lui soție. Chiar și
după atâția ani, lăcrima când se gândea la ea. Nu se mai căsătorise, dedicându-și
viața copilei pe care a reușit să o educe bine și să îi insufle dragostea de învățătură
și de oameni. Când a venit pe lume nepoata a fost cel mai fericit bunic! În
fiecare vară se bucura de micuța care îi amintea de soție și de fiică.
Când fiica lui a
murit, într-un accident de circulație, lumea s-a prăbușit din nou pentru el,
dar s-a agățat cu disperare de nepoată și a depășit momentul. Ginerele s-a recăsătorit
și a plecat în alt oraș, luând cu el și nepoata. Bătrânul se consola citind scrisorile
pe care i le scria nepoțica încă din primii ani de școală. Când ginerele a
murit, de tânăr, nepoata s-a mutat la el. Era studentă acum, frumoasă ca și
mama, ca și bunica. S-a îndrăgostit și s-a căsătorit în ultimul an de facultate,
locuind cu soțul în casa bunicului. Familia nu a fost de acord cu alegerea ei
pentru că băiatul venea din altă zonă a țării și nu-i cunoșteau părinții; știau doar că era sărac lipit pământului
- locuia într-o cameră de cămin primită de la întreprinderea unde lucrase cândva
și pe care a reușit să o cumpere după căsătorie. Muncea în construcții când l-a
cunoscut, dar l-a ajutat să își schimbe locul de muncă, angajându-l la instituția
publică unde lucra. Era foarte îndrăgostită de el și bunicul a renunțat să
comenteze ceva, știind că dragostea e importantă în căsătorie și băiatul părea
gospodar. Mai apoi s-au mutat cu chirie în oraș, să fie mai aproape de locul de
muncă. El și-a vândut camera și au cumpărat o mașină scumpă. Un timp, nepoata
nu și-a mai vizitat bunicul și ce bucuros a fost el când, după câțiva ani, ea a
reînceput să îl viziteze, să facă ordine în casă și în curte. Într-o zi l-a
rugat să le vândă lor căsuța pentru că ar vrea să o renoveze și soțul să nu se
simtă nedreptățit, pentru că va contribui și el financiar. L-au asigurat că prin contract îi vor fi asigurate adăpostul și întreținerea până la sfârșitul
zilelor. Bătrânul a stat să se gândească, a mai întrebat vecinii, a întrebat un
notar și s-a convins că totul va fi în regulă. Încredere în nepoată avea, dar în
soțul ei nu prea - îl vedea cum strânge totul, cum vrea să aibă cât mai multe
proprietăți, cum își cumpără obiecte scumpe - cum fac toți cei care n-au avut
nimic și când ajung să își permită ceva nu se mai satură, ba chiar se și îndatorează
pentru a acumula obiecte.
Au făcut
contractul și nimic nu s-a schimbat: nepoata venea în continuare să îl vadă, însoțită
de soț, care meșterea mereu câte ceva prin casă. Într-o zi l-au rugat să se
mute cu chirie, să înceapă renovarea căsuței,
să îi mai adauge o cameră. Bătrânul n-a prea vrut la început să plece din casa
lui într-o garsonieră la oraș dar pentru că nepoata insista, spunându-i că soțul
e supărat pe ea, pentru că nu poate aduce muncitori să lucreze zi-lumină la casă
dacă bătrânul e acolo și dacă nu vrea să-l convingă să accepte aranjamentul el
preferă să plece și să-și caute împlinirea în altă parte. De dragul nepoatei bătrânul
a acceptat și au mers la notar să renunțe la dreptul de uzufruct - pentru a
evita o mulțime de alte înțelegeri privind cheltuielile cu renovarea - deoarece
i se asigura o locuință cu chirie, chirie pe care ei au plătit-o trei luni în
avans. Un an a stat bătrânul în garsonieră, la bloc. Și-a făcut câțiva prieteni
care îi țineau de urât, mergea în parc, la plimbare... Între timp nepoata
plecase să lucreze în străinătate, pentru că soțul rămăsese fără muncă și nu se
mai descurcau doar cu un salariu să termine renovarea casei bătrânești și să acopere toate celelalte cheltuieli. Un timp
i-a scris bătrânului, dar apoi nimic. Când nici bani pentru chirie nu mai
veneau de la soțul nepoatei bătrânul a început să se îngrijoreze, pentru că
proprietarul îl amenința cu evacuarea. Vara s-a descurcat, dar la venirea
iernii banii nu-i mai ajungeau și pentru întreținere și pentru chirie, alimente
și medicamente. O lună i-a permis să rămână fără a plăti chiria, dar când
vremea s-a mai încălzit, proprietarul l-a rugat să plece. A încercat bătrânul să
se înțeleagă cu soțul nepoatei și el îi spunea că ar vrea să-l ajute dar nu mai
are bani, însă nu i-a dat adresa soției sau un număr de telefon și nici în casă
nu i-a permis să stea, invocând contractul și renunțarea la uzufruct. A dormit
bătrânul câtva timp prin vecini, dar cât să-l țină și aceștia? Băiatul unui
vecin, avocat, a studiat situația și i-a spus că la judecată prea multe șanse
nu sunt, conform actelor pe care le are, deoarece în contractul de închiriere
nu scria că nepoata și soțul se obligă să plătească ei chiria și nu era menționat
nici faptul că ar urma să se mute din nou în casa pe care a vândut-o nepoatei. Nu
voia mila nimănui, era prea mândru. Atunci a luat drumul pribegiei, venind
regulat la oficiul poștal să-și ridice pensia amărâtă care nu-i permitea să
plătească și o chirie pe undeva. Până când n-a mai venit. L-au luat cu ambulanța
de pe stradă și l-au dus la spital, de urgență. De acolo a ajuns într-un cămin.
S-a întremat, dar nu mai avea putere să meargă să-și ridice pensia. O asistenta
cu suflet mare l-a ajutat și a început să primească pensia la adresa azilului.
Tot ea i-a crezut povestea și fără să-i spuna ceva a pornit să o caute pe
nepoată. Mare a fost bucuria bătrânului când și-a văzut nepoata, care lăsase
totul baltă și a pornit spre țară pentru a-și ajuta bunicul. Încerca să o liniștească,
să-i oprească lacrimile grele care-i tulburau frumoșii ei ochi. În chiar acea
zi l-a luat cu ea acasă și a înaintat cererea de divorț. Grea perioadă au parcurs
amândoi până la finalizarea divorțului, dar mai ales a partajului. Au reușit să
scape de veneticul coate goale și au putut zâmbi din nou în casa bătrânească
doar pe jumătate renovată. Vecinii i-au ajutat cu munca și au terminat casa - o
casă frumoasă, renovată cu dragoste, care e numai a lor.
După ce a bântuit
pe străzi aproape un an bătrânul povestește zâmbind peripețiile prin care a
trecut, spunând că a întâlnit oameni cu mult mai nefericiți decât el, oameni
care l-au ajutat să supraviețuiască și l-au ținut departe de alte necazuri. Toți
s-au bucurat când i-a vizitat să le spună că s-au înșelat și că nepoata nu l-a
lăsat în stradă - cum ziceau ei - când a aflat ce i s-a întâmplat. S-au bucurat
de darurile în haine și alimente, dar nu i-au cerut ceva; doar s-au arătat
fericiți și au binecuvântat-o pe fată. El zâmbea mândru: știa ce copil crescuse
și nepoata nu putea avea decât același suflet frumos ca al fiicei lui.
2014-03-05
Nicolae Titulescu. Ce om uimitor!
Ieri s-au împlinit 132 de ani de la nașterea lui Nicolae
Titulescu…
Nicolae Titulescu a fost profesor de drept civil in cadrul
Universității din Iași (începând cu anul 1905) și apoi în cadrul Universității
București (începând din 1909, an în care îți începe și cariera politică).
Edouard Herriot, prim ministru al Franței în acele timpuri,
a spus despre Nicolae Titulescu:
Acest ministru al unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om
uimitor!
Nicolae
Titulescu s-a născut în 4 martie
1882, la Craiova,
în familia unui avocat. Copilaria și-a petrecut-o pe moșia tatălui său, Ion
Titulescu, în Titulești, Olt.
Între anii 1893-1900 urmează cursurile Liceului Carol I din Craiova
și pentru că are rezultate excelente la bacalaureat primește o bursă la Paris unde, timp de 5 ani,
va urma cursurile Facultății de Drept.
La Paris
își obține doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels
(Eseu asupra teoriei drepturilor conditionale). În această perioadă este
inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franței.
S-a impus întregii lumi prin elocința, calitatea discursului
și diplomația sa. Ministru de externe al României între anii 1927-1928 și
1932-1936, Ministru al finanțelor între 1917 și 1921, președinte al Ligii
Națiunilor în doi ani - 1930 și 1931 (fapt singular în istoria acestui organism
internațional), activitatea lui Nicolae Titulescu a adus în egală măsură
beneficii imense României, dar și Europei, ca promotor al păcii.
Încă din perioda neutralității, Nicolae Titulescu susține
ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și
intitulat Inima României, el declara:
România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a
ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a
susținut viața… Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta:
Ardealul e inima României geografice.
Ca președinte al Ligii Națiunilor a militat contra revizionismului
din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace,
pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru
respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile
internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii.
Contemporanii i-au reproșat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al
URSS, Maxim Litvinov, ca și prea marea încredere arătată liderilor bolșevici.
Simpatia deschisă pentru acțiunile stângii politice europene, cu precădere în Războiul
Civil din Spania, a fost, de asemenea, negativ văzută de clasa politică
românească a vremii.
După instaurarea nazismului în Germania,
dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și
pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția
întăririi colaborării
internaționale, în interesul păcii și securității europene.
Nemulţumite de politica externă preconizată de Titulescu, cercurile
politice profasciste şi guvernele Germaniei şi Italiei au făcut presiuni pentru
înlăturarea lui. În 1936, regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor
cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează
din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în
Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin
conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul
unui nou război.
Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre
Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și
înhumate în curtea Bisericii Sfântul
Nicolae din Șcheii Brașovului.
**
Deşi s-a născut în Oltenia, prin testamentul scris în anul 1940,
cerea să fie înmormântat la poalele
Tâmpei, pe o alee între brazi, undeva mai deoparte. Prietenii mei de la Braşov îmi vor găsi locul.
Take Ionescu la poalele Bucegilor, eu la picioarele lui, la poalele Tâmpei...
Aparţin Bisericii Ortodoxe Române, scria Nicolae Titulescu în testament. În
ciuda dorinţei exprese de a fi înmormântat la Braşov, timp de cinci decenii,
corpul său neînsufleţit a rămas în Franţa, de unde a fost adus la Braşov, abia
în anul 1992. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele
soţiei, Ecaterina Titulescu, fiind depuse în acelaşi mormânt din Șchei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



.jpg)



