23 dec. 2014

Zile din Decembrie 1989

In memoriam Căpriţă Nicolae Dorin (05.08.1967 - 23.12.1989) şi celorlalţi Eroi Martiri din Decembrie 1989.
Dorin a fost împuşcat în gât la Consiliul Judeţean de partid - a fost coleg cu noi, la Hidromecanica I Braşov, alta sectie.

A fost o iarnă pe care n-o voi uita niciodată deşi unele amintiri ale acelor zile s-au mai estompat iar altele evit a le activa… Amintirile se suprapun, se confundă în memoria mea... A fost o iarnă în care am simţit că toţi românii suntem fraţi. Păcat că n-a durat decât o iarnă… Unde este acea solidaritate? Unde sunt acei oameni?

În noaptea de 17 decembrie, pe reţeaua telefonului fără fir la care eram conectată atunci a ajuns şi la noi vestea că Timişoara fierbe. Habar nu aveam cine ce va face dar ne hotărâsem să nu stăm deoparte. Eram ca nişte miei rătăciţi, pentru că eram tineri. Ne asumam un risc imens şi părinţii se rugau de noi să stăm cuminţi… Nu puteam sta cuminţi! Nu voiam să stăm cuminţi!

În ziua de 21 decembrie a ajuns, şi în secţia unde lucram, zvonul că oamenii de la ICA Ghimbav pornesc spre Braşov, că muncitorii de la Tractorul, Steagu Roşu, Metrom şi toate celelalte mari sau mici uzine vor porni şi ei în marş spre centrul oraşului, la prefectură. Lucram la Hidromecanica, într-o secţie unde se făceau piese mici. Alături de o colegă mai tânără decât mine ne-am oprit maşinile şi ne-am dus la fiecare muncitor în parte rugându-i să declare şi ei grevă generală. Cam într-o oră s-au lăsat convinşi şi, încet-încet, hala s-a cufundat în linişte. Unul dintre maiştri ne-a rugat să “ne revenim”, ‘că suntem tinere şi avem viaţa înainte. Aceea nu era viaţă, aşa că nu ne-am revenit! Am fugit la vestiar şi ne-am schimbat. Cei mai mulţi au plecat direct acasă. Până am urcat la mama, în clădirea TESA, colegii mei se rătăcisera pe undeva. I-am spus mamei că merg “în centru”… În prima clipă s-a îngrozit şi a încercat să mă convingă să n-o fac… N-a reuşit şi… a zis că vine şi ea. Apoi colegii ei s-au alăturat, spunându-şi că de pleacă tinerii pleacă şi ei! Am fugit să-mi găsesc colegii… dar m-am alăturat altor muncitori şi, împreună, am forţat porţile pe care unii nu voiau să le deschidă.

Mulţimea era imensă! Ne înghesuiam unii în alţii, făcând loc celor care voiau să se mai alăture! Eram umăr lângă umăr! Străzile şi bulevardele vuiau de zgomotul mulţimii şi a fost prima zi când am crezut că vom reuşi să “răsturnăm orânduirea”! Aproape am răguşit strigând “Veniţi cu noi!” Oamenii se alăturau! Eram toţi o singură fiinţă, un singur glas, o singură speranţă aveam! La un moment dat parcă m-am trezit dintr-un vis! Aveam în minte nenorocirea care s-a întâmplat în anul 1987, aveam în minte ceea ce se întâmpla în Timişoara şi m-am temut că se va abate nenorocirea în viaţa tuturor acelor oameni… Pentru mine era “acum ori niciodată”.

Cu mama m-am întâlnit seara, acasă… A doua zi ea s-a îmbrăcat să mergem la muncă. N-am reuşit să o conving că nu merge nimeni la muncă în acea zi pentru că cei mai mulţi se vor alătura celor care mai sunt “în centru”. Nu voiam s-o las singură aşa că m-am dus cu ea. Bineînţeles că uzina era închisă, aşa că am dus-o acasă şi am plecat pe drumul meu…

Au fost zile de fericire deplină! Au fost zile în care am simţit dragostea tuturor celor care mă înconjurau! Au fost zile pe care nu le voi putea uita! Acel sentiment care m-a copleşit atunci e improbabil de uitat şi nu-l pot descrie în cuvinte! Era teamă şi era bucurie! Era dragoste şi era ură! Era speranţă şi era deznădejde!

N-o să povestesc despre furtunurile cu apă, nici despre gloanţele care zburau în acea iarnă, nici despre oamenii care erau bătuţi aiurea pe stradă pe motiv că erau “terorişti”, nici despre răniţi, nici despre prea mulţi neaveniţi care au ajuns să ţină o armă... Mai scriu doar că pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 mi-am dat seama că… am fost furaţi… Şi tristeţea mi-a cuprins sufletul…

6 comentarii:

  1. Dumnezeu sa-i odihneasca !
    Emotionanta povestea ta. Si eu am simtit la fel in '90 si inca simt lucrul asta. Le plang pe mamele, sotiile, copiii si rudele celor disparuti atunci, dar traiesc inca cu speranta va veni o vreme cand o sa zic ca nu a fost in zadar !

    RăspundețiȘtergere
  2. De-abia de acum se poate schimba ceva, 25 de ani au trecut degeaba. Vom vedea ce va fi...

    RăspundețiȘtergere
  3. am citit pe nerasuflate ce ai scris, am retrait si eu emotiile acelor zile, mi-am amintit cum in noaptea de 21 am plecat de acasa cu sotul meu spre centru pentru ca auzisem la Europa Libera ce se intamplase la Timisoara, ne-am intalnit cu coloanele de muncitori care veneau de la Uzinele Republica...
    noi am avut noroc...
    Dumnezeu sa-i odihneasca!

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamne ce zile! asa am trait si noi la Sibiu. Eu o aveam pe Adela de trei luni si eram acasa, eram însa la curent cu ce se întampla în Timisoara si ne înfioram aflând vestile noi... Când au început demonstratiile în Sibiu, m-am dus si eu cu bebeul în brate. L-am întâlnit pe sotul meu care venise încolonat cu grupul întreprinderii la care era angajat. El a ramas în Piata pâna când demonstrantii au inceput sa fie împuscati... Eu pecasem sa-i anunt pe bunici, care locuiau intr-un cartier departe de centrul orasului, la gara. Cum am intrat în curte am inceput agitata sa le povestesc, dar ei nu stiau cum sa-mi astupe gura si m-au gonit în casa, nu cre cumva sa auda vecinii ce minunatii spun "nu care cumva sa ne trimita securitatea pe cap". Nu am putut sa ii fac sa ma creada ca ceea ce povestesc este real... Nu puteau sa conceapa cum sa fie rasturnat comunismul?! ce revolutie?! ce tineri împuscati la demonstratii pasnice, ziua în amiaza mare ?! ... Zilele pâna dupa anul nou au fost cele mai urâte zile pe care le-am trait... Nu puteai sa te deplasezi 5 kilometrii fara sa nu treci prin 10 filtre organizate adhoc de localnici, purtând arme luate din stoc pe semnatura... Haos total! Toata lumea era îngrozita de... "teroristi" Care teroristi au împuscat doar în ziua de 22 decembrie 1989 , 43 de demonstranti pasnici! Haosul si frica, se inteteau imediat dupa lasarea serii, când aceiasi "teroristi" impuscau in locuintele oamenilor, doar asa, din placerea de a produce groaza! Am dormit cu bebelusa mea în hol, pe o plapuma întinsa pe dusumea, pentru ca era singurul loc în casa fara ferestre!...
    Imi amintesc bizarul proces transmis la tv in noaptea de Craciu... Doamne cât teatru si cât tupeu! Nu vom sti niciodata cine s-a folosit de noi si cine a planuit acest "film de groaza" în care am jucat preluînd roluri, cu inimile sincere, crezând ca toate cele ce se întâmpla sunt adevarate... Dezamagirea a venit încet încet, a crescuz zi de zi si câteva luni mai târziu ne-a fost clar ca ceea ce am trait a fost doar un joc murdar al unor puteri care au manipulat totul din umbar, frecându-si mainile de satisfactie ca "are priza la public".
    Un sincer omagiu tuturor celor care si-au jertfit viata în decembrie '89 pentru un viitor mai bun al românilor! Cinstita sa le fie memoria în veci! Dumnezeu sa-i odihneasca!

    RăspundețiȘtergere
  5. eram copii, nu intelegeam mare lucru! dar vedeam spearanta din privirile parintilor nostri si ai prietenilor ce veneau la noi atunci! era o lumina in privirea lor, pe care nu o mai vazusem pana atunci! straluceau cu totii! si ai dreptate....pana in vara urmatoare, aproape ca nu mai era acolo....

    RăspundețiȘtergere
  6. Ma bucur ca am gasit aceasta postare.
    E un subiect inepuizabil.
    In '89 eram " unul de la TESA" la o fabrica sora cu Hidromecanica: IOR Buc.
    Sunt relativ multumit de felul cum am procedat " la revolutie" . Ma bazez pe faptul ca fiicele mele, care aveau atunci 8 respectiv 14 ani ma lauda cand vine vorba...
    Am scris si pe blog: https://daurel.wordpress.com/2009/12/19/revolutia-mea/

    RăspundețiȘtergere