Liviu Cornel Babeș. In memoriam

Liviu Cornel Babeș a fost un român născut in Brașov care a ales o moarte cruntă în semn de protest împotriva unui regim asupritor, împotriva unor conducători de stat analfabeți funcțional. A fost modul lui de a protesta împotriva abuzurilor și încălcărilor de drepturi ale regimului comunist.

Sunt unele voci care spun: “Și, avem drepturi, ce facem cu ele dacă avem salarii mici?” Le spun acestora: “Le aveți degeaba drepturile dacă nu pretindeți să le primiți, dacă nu le cunoașteți, dacă nu aveți curaj să le câștigați - să vă exercitați drepturile depinde de voi.”

Liviu Cornel Babeș a murit și pentru ca noi să nu ne nenorocim dorind să fim tratați ca cetățeni liberi, nu precum întemnițații dintr-o închisoare de maximă siguranță.

Liviu Cornel Babeș a protestat pe pârtia de schi “Bradu” din Poiana Brașov, în 2 martie 1989, incendiindu-se, o torță vie pe albul zăpezii. Nu trecuseră doi ani de la înăbușirea revoltei muncitorilor în 1987 când la Brașov au fost torturați zeci de oameni. Gestul său a ajuns la cunoștința europenilor aflați dincolo de Cortina de Fier.

Ar fi indicat să nu mai permitem și altor politicieni semidocți și aroganți să ne aducă la limita rezistenței.

Mesajul președintelui Iohannis, in 2 martie 2019:

În urmă cu exact 30 de ani, Liviu Cornel Babeş şi-a dat foc pe pârtia Bradul din Poiana Braşov în semn de protest faţă de abuzurile şi fărădelegile regimului comunist. Gestul său temerar reprezintă una dintre paginile pline de eroism şi, în acelaşi timp, de dramatism din istoria noastră recentă. Spre disperarea regimului comunist, prin jertfa sa, despre care s-a aflat rapid în presa internaţională, Liviu Babeş a spus lumii întregi că poporul român era asuprit, iar România trăia, acum trei decenii, una dintre cele mai negre perioade din istoria sa. Liviu Babeş a renunţat la viaţa sa pentru un adevăr.

El şi-a continuat însă existenţa în memoria noastră devenind astfel un învingător. Există multe feluri de a ne aminti de jertfa sa. Unul dintre acestea este să înlocuim cuvintele cu fapte. Să nu ne mai lăsăm minţiţi, manipulaţi! Să nu mai lăsăm niciodată un regim abuziv să calce în picioare legea şi drepturile noastre! Să nu mai trăim niciodată în minciună şi frică!

Sacrificiul suprem al lui Liviu Cornel Babeş

Azi, notiunea de sacrificiu si-a cam pierdut sensul pentru ca auzim cam prea des cuvantul, in circumstante banale: “nu-mi place ce fac la locul de munca dar ma sacrific, pentru ca nu am de ales”; “ma sacrific de la a manca ce-mi place pentru ca vreau sa arat bine”; “imi sacrific sanatatea pentru ca ai mei sa aiba tot ce isi doresc”…

Liviu Cornel Babes (si altii ca el) s-a sacrificat pentru un ideal. El nu si-a produs suferinta pentru a obtine ceva pentru el, ci pentru toti concetatenii lui. Si datorita lui au unii libertatea de a spune ce gandesc, de a se manifesta cum simt. El s-a sacrificat pentru libertate dar multi dintre cei pentru care s-a sacrificat n-au inteles mare lucru din ceea ce inseamna libertate.

Libertatea e (si) asumarea unui risc, iar riscurile putini sunt capabili sa si le asume pentru a-si apara idealurile.

Alegerea de a se sacrifica nu se referea la el, ci la concetatenii sai care sufereau. Traiam atunci o perioada de disperare, aproape, cand simteam cum cercul se strange tot mai mult, gata sa ne sufoce.

Liviu Cornel Babeş, a fost maistru, pictor si sculptor amator, membru al Uniunii Artistilor Plastici Amatori si a ales sacrificul suprem pentru ca asa a stiu el sa atraga atentia concetatenilor sai dar si a opiniei publice internationale. Un gest disperat – ca acela de a-si da foc pe partia de schi (in 2 martie 1989) intr-o statiune precum Poiana Brasov – stia ca va atrage atentia, mai ales turistilor straini care erau mereu prezenti in numar mare pe acolo. Un astfel de gest nu putea veni decat ca un dus rece asupra celor care se miscau in virtutea inertiei.

Multi au zis atunci – si, mai ales, zic azi – ca gestul lui a fost nefiresc si inutil. Turistul scotian Douglas Wallace (avea 24 de ani la acel moment) care, vazandu-l in flacari, a alergat spre el si a incercat sa stinga focul, cu jacheta de schi, intors in tara lui a luat legatura cu Sunday Times, BBC si Amnesty International, povestind scena la care a fost martor. Am luat legatura cu Sunday Times, pentru ca era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi intregi ce s-a intamplat. M-am gandit ca, daca nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, intre altele, Douglas Wallace, care aflase atunci, imediat, de ce acel om era in flacari.

Liviu Cornel Babeş si-a dat viata pentru un ideal; si-a pierdut viata, dar nu si-a irosit-o. El si-a daruit viata pentru ca fetita lui, sotia, concetatenii sai sa aiba sansa la o viata mai buna. Multi zic azi ca viata lor nu e mai buna dar sunt convinsa ca acestia sunt dintre cei care au uitat cum era atunci sau sunt dintre cei care se multumesc doar sa manance si sa doarma. Poate ca nu pentru toti a existat o sansa la o viata mai buna, dar pentru cei mai multi da. Ma numar printre cei care s-au bucurat de aceasta viata mai buna, chiar daca nu mai imbelsugata. Sunt dintre cei care nu pun belsugul inaintea bogatiei trairii. Sacrificiul lui Liviu Cornel Babes ne-a redat, atunci, speranta si puterea de a lupta mai departe, cu orice risc.

Liviu Cornel Babeş, alegand sacrificiul suprem, a suferit, in mod cert, pentru ca renunta la viata, dar el era atunci pus intr-o situatie in care nu mai putea alege decat moartea, ca simbol al sacrificiului, si sunt convinsa ca nu a simtit teama si deznadejde. A fost o alegere constienta si deplin libera. Practic, el a fost pus in faţa sacrificiului si de aceea poate fi considerat martir, fara urma de indoiala, si merita sa ramana in memoria colectiva.

Zile din Decembrie 1989

In memoriam Căpriţă Nicolae Dorin (05.08.1967 - 23.12.1989) şi celorlalţi Eroi Martiri din Decembrie 1989.

Dorin a fost împuşcat în gât la Consiliul Judeţean de partid - a fost coleg cu noi, la Hidromecanica I Braşov, alta sectie.

A fost o iarnă pe care n-o voi uita niciodată deşi unele amintiri ale acelor zile s-au mai estompat iar altele evit a le activa… Amintirile se suprapun, se confundă în memoria mea... A fost o iarnă în care am simţit că toţi românii suntem fraţi. Păcat că n-a durat decât o iarnă… Unde este acea solidaritate? Unde sunt acei oameni?

În noaptea de 17 decembrie, pe reţeaua telefonului fără fir la care eram conectată atunci a ajuns şi la noi vestea că Timişoara fierbe. Habar nu aveam cine ce va face dar ne hotărâsem să nu stăm deoparte. Eram ca nişte miei rătăciţi, pentru că eram tineri. Ne asumam un risc imens şi părinţii se rugau de noi să stăm cuminţi… Nu puteam sta cuminţi! Nu voiam să stăm cuminţi!

În ziua de 21 decembrie a ajuns, şi în secţia unde lucram, zvonul că oamenii de la ICA Ghimbav pornesc spre Braşov, că muncitorii de la Tractorul, Steagu Roşu, Metrom şi toate celelalte mari sau mici uzine vor porni şi ei în marş spre centrul oraşului, la prefectură. Lucram la Hidromecanica, într-o secţie unde se făceau piese mici. Alături de o colegă mai tânără decât mine ne-am oprit maşinile şi ne-am dus la fiecare muncitor în parte rugându-i să declare şi ei grevă generală. Cam într-o oră s-au lăsat convinşi şi, încet-încet, hala s-a cufundat în linişte. Unul dintre maiştri ne-a rugat să “ne revenim”, ‘că suntem tinere şi avem viaţa înainte. Aceea nu era viaţă, aşa că nu ne-am revenit! Am fugit la vestiar şi ne-am schimbat. Cei mai mulţi au plecat direct acasă. Până am urcat la mama, în clădirea TESA, colegii mei se rătăcisera pe undeva. I-am spus mamei că merg “în centru”… În prima clipă s-a îngrozit şi a încercat să mă convingă să n-o fac… N-a reuşit şi… a zis că vine şi ea. Apoi colegii ei s-au alăturat, spunându-şi că de pleacă tinerii pleacă şi ei! Am fugit să-mi găsesc colegii… dar m-am alăturat altor muncitori şi, împreună, am forţat porţile pe care unii nu voiau să le deschidă.

Mulţimea era imensă! Ne înghesuiam unii în alţii, făcând loc celor care voiau să se mai alăture! Eram umăr lângă umăr! Străzile şi bulevardele vuiau de zgomotul mulţimii şi a fost prima zi când am crezut că vom reuşi să “răsturnăm orânduirea”! Aproape am răguşit strigând “Veniţi cu noi!” Oamenii se alăturau! Eram toţi o singură fiinţă, un singur glas, o singură speranţă aveam! La un moment dat parcă m-am trezit dintr-un vis! Aveam în minte nenorocirea care s-a întâmplat în anul 1987, aveam în minte ceea ce se întâmpla în Timişoara şi m-am temut că se va abate nenorocirea în viaţa tuturor acelor oameni… Pentru mine era “acum ori niciodată”.

Cu mama m-am întâlnit seara, acasă… A doua zi ea s-a îmbrăcat să mergem la muncă. N-am reuşit să o conving că nu merge nimeni la muncă în acea zi pentru că cei mai mulţi se vor alătura celor care mai sunt “în centru”. Nu voiam s-o las singură aşa că m-am dus cu ea. Bineînţeles că uzina era închisă, aşa că am dus-o acasă şi am plecat pe drumul meu…

Au fost zile de fericire deplină! Au fost zile în care am simţit dragostea tuturor celor care mă înconjurau! Au fost zile pe care nu le voi putea uita! Acel sentiment care m-a copleşit atunci e improbabil de uitat şi nu-l pot descrie în cuvinte! Era teamă şi era bucurie! Era dragoste şi era ură! Era speranţă şi era deznădejde!

N-o să povestesc despre furtunurile cu apă, nici despre gloanţele care zburau în acea iarnă, nici despre oamenii care erau bătuţi aiurea pe stradă pe motiv că erau “terorişti”, nici despre răniţi, nici despre prea mulţi neaveniţi care au ajuns să ţină o armă... Mai scriu doar că pe la mijlocul lunii ianuarie 1990 mi-am dat seama că… am fost furaţi… Şi tristeţea mi-a cuprins sufletul…

Liviu Cornel Babeș a ars pentru libertate

Liviu Cornel Babeș s-a născut în 19 ianuarie 1942. 

Era căsătorit și avea o fetiță. Era maistru electrician  la Fabrica de Prefabricate, pictor și sculptor amator, membru al Uniunii Artiştilor Plastici Amatori.

Actualizare 2 martie 2014

Anul acesta, cu ocazia comemorarii lui Liviu Cornel Babeș a fost invitat turistul scoțian care a încercat să salveze viața omului pe care l-a văzut în flăcări, alergând spre ei și încercând să-l acopere cu jacheta lui de schi. […] Au văzut apoi un bilet prins în trunchiul unui copac cu un cuțit și și-au cam dat seama la ce au fost martori.

Ajuns acasă, Douglas Wallace (avea vârsta de 24 de ani în 1989) a luat legatura cu Sunday Times, cu BBC și Amnesty International. A păstrat ziarele în care au apărut articolele despre Liviu Cornel Babeș și despre gestul lui. Numele l-a aflat abia dupa 1990, când un jurnalist a scris un nou articol despre Liviu Cornel Babeș. Douglas Wallace a păstrat atăția ani ziarele și unele numere de telefon - luându-le cu el din Scoția în Canada, unde locuiește de 12 ani, gândindu-se că s-ar putea ca cineva să aibă nevoie, cândva, de acele informații.

Am luat legătura cu Sunday Times, pentru că era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi întregi ce s-a întâmplat. M-am gândit că, dacă nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, între altele, Douglas Wallace. 

***

Ziua de 2 martie 1989 începuse ca oricare altă zi de muncă: a luat micul dejun, a plecat la lucru, de unde, la ora 9 s-a învoit fără să spună unde vrea să meargă; a trecut pe acasă, și-a luat schiurile, a urcat în Poiană și a schiat câteva ore. La ora la care ar fi trebuit să fie acasă, pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, Liviu Cornel Babeş a protestat tragic faţă de regimul comunist. Pe o bucată de carton, scrisese: Stop murder! Aus­ch­witz = Braşov (Opriţi crimele! Aus­ch­­witz = Braşov). Îşi procurase din timp o canistră cu benzină şi, în semn de protest pentru măsurile represive ale regimului faţă de muncitorii braşoveni (15 no­iembrie 1987) s-a autoincendiat. A murit la spital după câteva ore.

Securitatea a cercetat discret cazul, făcând și o percheziție la domiciliu.

Evenimentul - se zice - a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau Europa Liberă sau au fost prezenți au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş.

În 5 martie, la înmormântarea din Cimitirul municipal au participat sute de braşoveni, veniţi acolo după ce auziseră, prin telefonul fără fir, despre tragedia concitadinului lor. În lume, Radio Euro­pa Liberă a răspândit ştirea, prin vocea redacto­rului Neculai Constantin Munteanu.

În anul 1990, cu ocazia primei comemorări, a fost dezvelită pe Pârtia Bradul o cruce de fier în memoria lui Liviu Babeş. Nu departe de locul sacrificiului său, a fost ridicat, în 2007 un monument, pe care a fost fixată o placă memorială cu chipul eroului. Efigia a fost realizată de artistul plastic braşovean George Jipa şi a fost instalată în curtea bisericii ortodoxe din Poiana Braşov.

Prin Legea nr. 93/1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat Erou - Martir. Brașovul l-a numit cetățean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit (str. Rândunicii) poartă azi, numele martirului.

Cu ocazia unei comemorari a martirului, ziaristul Bela Hunter a spus: Cred că spiritul lui Liviu Babeş este un spirit braşovean prin excelenţă. El a împrumutat ceva din spiritul acestui oraş liber, liber şi în istorie, în care, indiferent de stăpânirea vremelnică, Braşovul şi-a arătat întotdeauna libertatea de acţiune, libertatea pentru cultură, libertatea în arte, în comerţ şi aşa mai departe. Libertatea asumată de către noi este o libertate pe care am împrumutat-o din istorie. Liviu Babeş este un precursor a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Braşov. El, fiind acea torţă vie a Revoluţiei Române, face, în mod tragic, legătura între ceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi decembrie 1989.

Revolta muncitorilor (cărora li s-au alăturat și elevi, studenți și alte categorii), în 15 noiembrie 1987, s-a terminat (sau a continuat) cu anchete teribile, cu tortură și deportări. Cei arestați - arestările începând din chiar acea seară - au fost bătuți și torturați, condamnați și deportați (fără familii și numai cu ce puteau căra pe brațe) în alte județe, stabilindu-li-se domiciliu forțat, fiind mereu în atenția milițienilor și securiștilor, suportând și alte mizerii. Cele mai multe pedepse au fost date cu executare la locul de muncă.