Intinsa pe zid. MFC

 Pentru Miercurea fără cuvinte Între vis și realitate, la Carmen.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu

Reflexii in sfere. Reflexii in oglinda

O fotografie făcută (nu de mine!) într-o frumoasa zi de toamna de la mijlocul lunii decembrie 2023, în parcul Nicolae Titulescu.

Sursa foto FB: © Brașov, orașul sufletului meu

Fotografie dedicata jocului Reflexii în oglinda găzduit de Carmen pe blogul Intre vis și realitate.

Noiembrie 1987. Revolta de la Brașov

Înainte era mai bine e un "slogan" care ma enervează si de-a dreptu’ și de-a stângu'. Sigur, e și în funcție de ceea ce-și dorea fiecare, de ceea ce avea și/sau putea fiecare. E și în funcție de localitatea unde a trăit fiecare.

La naiba! Dacă era așa de bine de ce au riscat totul unii oameni și s-au revoltat împotriva regimului comunist încă de la instaurarea acestui regim în România? Și aceștia aveau locuința, aveau loc de munca asigurat, copiii lor mergeau la școala... Dacă era așa de bine, de ce au riscat unii și au fugit din România traversând Dunărea înot?!

Și tot de bine ce era s-au revoltat oamenii din centre industriale mari: Cluj-Napoca, noiembrie 1986; platforma Nicolina, Iași, în februarie 1987 – chiar dacă aceste conflicte au fost limitate ca intensitate.

Azi, orice ar spune unii, e mai bine "ca înainte" chiar și numai pentru faptul ca cei care doresc mai mult, cei care doresc sa călătorească, sa studieze în străinătate, pot pleca fără consecințe în alte state. Azi nu mai sunt respinși la înscrierea la cursurile unor anumite facultăți cei care au rude în străinătate; cei care se căsătoresc cu cetățeni străini nu-și mai pierd locurile de munca (ei și/sau rudele apropiate); nu mai sunt cercetați/amendați toți cei care leagă prietenii cu cetățeni străini, nu mai sunt vizați toți cei care primesc colete si/sau scrisori din străinătate și multe altele nu se mai întâmpla azi la modul general.

Condiții premergătoare revoltei

Locul de munca era asigurat – conta mai puțin ca (la un moment dat) unele uzine aveau stocuri de produse din ce în ce mai mari = pentru ca oamenii sa aibă locul de munca asigurat se produceau stocuri (adică vânzări spre zero). Oamenii aveau locuința... Nu toți oamenii aveau locuința, contrar credinței multora, și foarte mulți aveau locuințe improprii; unii se încălzeau și/sau găteau arzând în sobe (uneori improvizate) haine și ce mai găseau pe aiurea (fapt valabil și azi în unele locuințe din Valea Jiului și alte zone uitate de oficialii statului român).

Salariile erau plătite, în unele uzine, pentru ca se împrumutau bani din banca; la un moment dat, salariile nu au mai fost plătite la timp și nici integral, unii oameni muncind în trei schimburi, în condiții grele, fără a fi plătiți la timp și integral – altfel spus.

În rafturile magazinelor alimentare erau... fel și fel de produse practic inutile pentru o alimentație sănătoasă. Pentru faina, zahăr, ulei și altele de gen se stătea la cozi uriașe pentru un kil de persoana. Pentru lapte coada se forma în zori de zi, cu mult timp înainte de a se deschide magazinul...

Pâinea ajunsese să fie vândută pe cartelă: juma de pâine de persoana – la oraș; la sat era mult mai greu pentru mulți oameni.

A fost mai bine, probabil, în anii 1970 (poate și ceva din anii 1960), când erau de găsit alimente adevărate, când mai puteai face croaziera spre Egipt, excursii prin țări străine (de regula țări prietene, dar nu numai).

La începutul anilor 1980 a început răul adevărat. În 1982, mai precis, dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea sa achite datoria externa a României. În teorie (și nu numai) e un lucru foarte bun ca un stat sa nu aibă datorii externe, dar depinde și cum se ajunge sa nu fie îndatorat (sau îndatorat mult). Când plata datoriei externe trebuie sa o suporte cetățenii truditori și plătitori de taxe și impozite se poate spune ca jugul apăsa pe umerii proștilor. Cel mai mult au avut de suferit muncitorii, chiar dacă și alții ajunseseră sa sufere de frig în case, sa stea la cozi interminabile pentru alimente de baza s.a.m.d. Muncitorii erau, în principal, cei ale căror salarii erau neplătite la timp și integral, mai ales în anii 1980.

Pe scurt. Începând cu anii 1980 condițiile de trai s-au deteriorau constant, majoritatea alimentelor erau raționalizate și nu mai existau în rafturi (foarte multe fiind exportate, iar importurile erau mici și produsele ajungeau, în principal, în casele nomenclaturiștilor); salariile erau mici, resursele energetice erau deficitare – apa calda ajunsese să fie doar câteva ore pe zi (în cazurile fericite) și la cei care locuiau la etaje înalte nu prea mai ajungea; presiunea la gaz era extrem de scăzuta; agentul termic era ca și inexistent, caloriferele fiind reci. Zilnic, ore în sir era întreruptă alimentarea cu electricitate – nu doar pe străzi, ci și în imobile (erau și unii norocoși, care locuiau în zone rezidențiale pe unde erau mai mulți nomenclaturiști și aceștia aveau, implicit, alte condiții).

Revolta din noiembrie 1987

Pe acest fond de bine, în 15 noiembrie 1987, muncitorii din Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Steagul Roșu) au constatat ca în 14 noiembrie (zi de salariu) au primit jumătate (sau chiar mai puțin) din drepturile bănești cuvenite. Cei aflați la schimbul trei au oprit lucrul. Dimineața, când au sosit cei care lucrau în schimbul unu a crescut numărul nemulțumiților. Câteva mii de oameni au cerut conducerii intreprinderii să fie plătiți integral. Sefii, însă, i-au tratat cu dispreț și i-au amenințat, dar oamenii nu au renunțat. Totuși, în jurul orei 11, in 15 noiembrie, pe poarta intreprinderii au ieșit numai câteva sute de oameni, îndreptându-se spre centrul orașului, unde se afla județeana de partid – sa le ceara ălora sa le fie respectate drepturile. Pana în centrul orașului, de la uzina Steagul Roșu erau câțiva kilometri și în marșul lor, oamenii au scandat revendicări sociale: Vrem mâncare pentru copii!, Vrem mâncare și căldura!, Vrem lumina și căldura!, Vrem banii noștri!, Vrem pâine fără cartela! În drum spre centrul orașului rândurile muncitorilor de la Steagul Roșu a fost îngroșat de muncitori din uzinele Tractorul și Hidromecanica, dar și de studenți, elevi și alți cetățeni aflați în zona întâmplator sau nu.

La un moment dat, oamenii au început sa cânte imnul Revoluției de la 1848: Deșteaptă-te române!.

În apropiere de centrul orașului scandările greviștilor au inceput sa aibă dimensiune politica. Pentru prima data s-au auzit strigate cuvinte precum Jos Ceaușescu!, Jos tiranul!, Jos dictatura!, Jos comunismul!

În centrul orașului, unde era sediul Comitetului Județean al Partidului unic (PCR, nu PNLSD de azi), favorizații sortii erau în sărbătoare, sediul fiind decorat cu tablouri, drapele și sloganuri – era în ziua alegerilor locale. Simbolurile comuniste au devenit ținta furiei oamenilor – au fost date jos de e pereți, sfâșiate, arse; mobilierul și aparatura distruse, ferestrele sparte. Cantina partidului era la un pas de sediu și n-a scapăt de furia oamenilor. Era acolo mâncare de care cei mai multi doar își aminteau, pentru ca nu mai văzuseră de mult: cașcaval, salam, fructe exotice și multe altele; le-au împărțit.

Unii dintre lucrătorii de partid întâlniți prin aceste clădiri au cam simțit e pielea lor furia mulțimii.

Forțele de ordine au fost luate prin surprindere și abia spre seara au reușit să se mobilizeze, cei de la armata și de la securitate intervenind în forța cu arme, gaze lacrimogene, câini, autoblindate, mulțimea fiind împrăștiată. Circa 300 de oameni au fost arestați și aproape 200 anchetați serios.

La câteva zile după revolta muncitorilor, un student de la Silvicultura s-a așezat în fața cantinei cu o pancarta pe care scria Muncitorii arestați nu trebuie să moară; i se mai alătura doi colegi – cei trei sunt arestați imediat. Mai apoi, în campusul universitar apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securiștii arestează șapte studenți pe care-i anchetează; cei șapte sunt exmatriculați și trimiși în localitățile de unde veniseră, fiind puși sub supraveghere stricta, împreuna cu familiile lor.

Arestul, interogatoriile, procesul

Cum ar spune unii: gradul trei de ancheta = bătaie; tortură, umilințe.

Cei implicați au povestit mai apoi ce s-a întâmplat în arestul Miliției și Securității Brașov, unde au fost duși inițial – mulți muncitori au fost transferați mai apoi la București.

Abuzurile au avut loc timp de aproape zece zile, pana în jurul datei de 25 noiembrie 1987. În 3 decembrie 1987 au fost inculpați 61 de muncitori care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987. Au fost acuzați și condamnați pentru infracțiuni de drept comun: ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – pentru ca, în regimul comunist, se susținea ca nu mai exista deținuți politici. Aceleași acuzații le-au fost aduse și greviștilor din Valea Jiului în 1977 – oameni care s-au revoltat (tot) de bine ce le era.

În Brașov, pe lângă cei 61 condamnați, altor 27 de oameni le-au fost schimbate locurile de munca.

A fost un simulacru de proces, în sala Clubului Intreprinderii de Autocamioane, unde au fost convocați și alți lucrători, sa ia aminte.

Judecătoria Brașov a decis, în sentința penală nr. 2823 din dosarul nr. 2926 /1987, ca 61 de participanți la revoltă să primească pedepse cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu obligația de a executa la locul de munca în diferite unități socialiste din alte localități (în măsura covârșitoare au fost deportați), cu interdicția de a părăsi acele localități, ceea ce a condus la despărțirea familiilor. La terminarea executării pedepsei cei mai mulți au revenit la familiile lor, dar alții au murit pe unde au fost trimiși.

Timp de trei zile orașul a fost, practic, închis; jurnaliștilor străini li s-a interzis accesul în România. Ceaușescu și ai lui au vrut sa ascundă evenimentul atât la nivel național cât și internațional, dar nu le-a ieșit: vestea revoltei s-a răspândit și în țară și în străinătate.

Brașov, deși puternic industrializat, a fost și pe atunci oraș turistic, dar și centru universitar unde învățau cetățeni străini.

Bineînțeles ca în presa timpului nu s-a scris și nu s-a spus niciun cuvânt despre eveniment, susținându-se – în treacăt - ca a fost vorba despre huligani izolați care au tulburat liniștea publica, nu despre o mișcare cu un caracter economic, social și politic. S-a scris despre alegerile locale care au avut loc în acea zi din noiembrie.

Au mai fost operate arestări și s-au dat condamnări și în alte localități din țara - nici azi nu se știe numărul celor anchetați și/sau condamnați; multe documente au dispărut din arhive (cercetătorii presupunând ca au fost distruse/ascunse după anul 1989).

După 1989

După suprimarea și anchetarea cu violența a muncitorilor participanți la greva/revolta din 15 noiembrie 1987, nu a fost pedepsit niciun anchetator pentru abuzuri – unii, se spune, au fost chiar promovați, în timp; unii au fost pe cai mari și după 1989, în noul regim instaurat de Iliescu.

Unul dintre sadicii de atunci, fost șef la cercetări penale, în anul 2020 a fost făcut cetățean de onoare al Brașovului (a spus Marius Boieriu, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987, pentru jurnaliștii prezenți la troița în 15 noiembrie 2023 – sursa: brasov.net).

Revolta e prezentata pe larg în documentarul regizat de Liviu Tofan în anul 2017: Brașov 1987. Doi ani prea devreme.

Revolta muncitorilor de la Brașov a fost cea mai importantă mișcare de protest din toată Europa de Est la momentul respectiv, în 1987, explică fostul director la Radio Europa Libera România, Liviu Tofan.

Procesele de tip spectacol și torturarea muncitorilor au rămas și în prezent neanchetate. În ultima comunicare a Parchetului General, care datează din 2017, procurorii informau că au deschis o cercetare pentru comiterea de infracțiuni contra umanității cu privire la represiunea violentă şi sistematică desfășurată de regimul comunist împotriva participanților la revolta din Brașov din 1987.

(sursa: https://romania.europalibera.org/a/revolta-brasov-1987-violente-dosare-instanta/32130633.html)

Un fel de rezumat

La mijlocul anilor 1980 a început declinul industrial nu doar în România, ci și în restul Europei de Est. Acest declin a lovit în plin muncitorii din Brașov. Și a urmat ceea ce a urmat: noiembrie 1987. Apoi, la nivel național, decembrie 1989. Și apoi... Iliescu și ai lui, cu al lor comunism cu față umană (!!!), care i-a păcălit pe cei mai mulți.

Fotografiile le-am preluat de pe pagina FB Brașov, orașul sufletului meu. Este troița din zona Spitalului Județean unde, în noiembrie 1987, oamenii au cântat imnul Revoluției de la 1848.

Azi s-au împlinit 36 de ani de la ceea ce a început ca un protest al angajaților de la "Steagul Roșu" împotriva conducerii întreprinderii din cauza reducerii salariilor, protest care s-a transformat într-o revoltă împotriva regimului politic, așezând Brașovul și România pe harta luptei împotriva comunismului din Europa de Est.

Reflexii la mal. Reflexii în oglinda

Când îmi amintesc că-i joi, și e cu jocuri, nu reușesc să ajung pe blog. Când reușesc să ajung pe blog - să fac ceea ce aș fi vrut să fac joi - lovesc în câteva taste și - Uuups! - iar intervine (alt)ceva. De data aceasta am reușit. De fapt, să nu zic hop! până nu sar.

Dacă e de joi până marți, inclusiv, este despre Reflexii în oglindă, joc lansat de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/) și reactivat de Carmen (Între vis și realitate, blogul unde este tabelul pentru inscriere postări tematice)

În fotografiile preluate de pe pagina de FB Brașov, orașul sufletului meu sunt imagini de pe malurile Lacului Noua din Brașov.

În 29 decembrie 2022:

după trei luni, 29 martie 2023:

Cetatuia Brasovului hotel pentru angajati?

După șapte ani de procese (din 2015 începute), în toamna 2022, Cetățuia a intrat din proprietatea Aro Palace în proprietatea Statului Român. Astăzi, 9 martie 2023, premierul României trebuie să se pronunțe asupra viitorului Cetățuii. Conform procedurii, cei de la Ministerul de Finanțe au solicitat memorandum de la toate celelalte ministere, în caz ca există vreun interes. Pentru că există interes, ministrul de finanțe, cică, nu poate satisface cererea primarului Brașovului de a reda Cetățuia în administrarea municipalității.

Cetățuia trebuie să fie în patrimoniul municipalității sau, cel puțin, în administrarea acesteia pentru că aparține brașovenilor, nu vreunei instituții.

Cine vrea Cetățuia de pe Dealul Straja

Ministerul Educației, prin Universitatea Transilvania Brașov și Ministerul de Interne, prin Direcția Asigurare Logistică Integrată, au făcut cereri pentru a primi Cetățuia în administrare.

Cei de la Universitatea Transilvania vor ca Cetățuia să fie baza materiala și nu rezultă clar care va fi destinația acesteia.

Cei de la Direcția aflată în subordinea M.A.I. vor să fie (un fel de) hotel pentru angajați.

Argumentele celor de la Universitatea Transilvania:

- au peste 20 de mii de studenți, 18 facultăți și 30 departamente, și mai puține imobile din cauza retrocedărilor;

- prin experții din unele dintre facultăți ar putea pune în valoare arhitectura specifica zonei și menținerea destinației culturale;

- vor un spațiu modern de dialog și inovare culturala, un spațiu prin care sa promoveze valorile locale, un spațiu pentru tineri (dar vârstnicii ce au? întreb, retoric)

Argumentele celor de la Direcția Asigurare Logistică Integrată:

- cererile nenumărate din partea structurilor și personalului ministerului care converg spre o extindere a activității Centrului de Pregătire și recuperare/refacere a capacității de muncă „Excelsior” din județul Brașov, prin prestarea unor servicii de calitate atât pentru cazare cât și pentru convocările susținute de către direcțiile din structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne.

Opinie personală care coincide cu a altora

Știm ce s-a întâmplat cu palatul pionierilor, mai apoi palatul copiilor care au funcționat în Palatul Știrbey unde era și un super parc dendrologic (palat retrocedat și vândut unei companii care a falimentat, apoi cumpărat o companie de salubritate deținută de sora celui care avea compania care a dat faliment...)

În fond, de la primărie a pornit procesul în 2015, chiar dacă Cetățuia a fost câștigată de Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

Cetățuia nu are ce căuta în administrarea M.A.I. Angajații care fac parte din structurile aflate în subordinea / în cadrul M.A.I. se pot reface și într-o clădire care nu face parte din Patrimoniul Cultural Național al României, și fără să împiedice accesul turiștilor și localnicilor la un obiectiv cultural-istoric de asemenea anvergură.

Polițiștii, pompierii, jandarmii etc. care sunt, de regulă, în miezul problemelor ar trebui să aibă, în primul rând, salarii la nivel de 2-4 mii de euro, cum au cei din alte state europene, și apoi o Cetățuie pentru a se reface – cine garantează că angajații din eșaloanele inferioare ale ministerului (și structurilor din subordine) vor avea loc în acest complex de refacere și pregătire?

Nici în administrarea universității nu are ce căuta. În administrarea universității există, totuși, o șansă mai mare ca prin exploatare să ajungă ceva și în visteria municipiului (taxe și impozite), există șansa să aibă acces acolo turiștii și localnicii.

Primarul în funcție zicea că vrea Cetățuia în patrimoniul municipiului, pentru a fi reintrodusă în circuitul turistic.

Pe scurt: Cetățuia ar trebui să fie administrată de municipalitate pentru că este a brașovenilor. Cu toate acestea, ministrul finanțelor a înaintat executivului numai cererile celor doua instituții menționate mai sus. Ce legi stupide avem...

Din istoria Cetățuii

Cetățuia de pe Straja (Dealul Cetății) e atestată prin secolul al XV-lea, sus, pe coama dealului. A fost o fortificație esențială, situată în afară Cetății Brașovului, pentru a împiedica atacurile de pe înălțimile care înconjoară Brașovul.

Cetatea Brașovului e una: ansamblul fortificațiilor care înconjurau centrul istoric al orașului de azi. Cetățuia de pe Straja e alta: fortificația de apărare suplimentară.

În anul 1773 împăratul Iosif al II-lea a ordonat renovarea Cetățuii, ridicarea turnului în formă hexagonală și o construcție cu două nivele pe latura de est. În forma de atunci se prezintă și azi.

În timp, și-a pierdut importanța ca fortificație de apărare și a fost folosită ca depozit, mai apoi cazarmă pentru plăieși (grăniceri, străjeri însărcinați cu paza granițelor) și, pentru că brașovenii nu au vrut s-o cumpere când le-a fost oferită spre vânzare la nouă ani de la ultima renovare, a funcționat un timp ca închisoare pentru prizonierii turci din Războiul Ruso-Austro-Turc (1787-1792), iar în perioada uneia dintre epidemiile de ciumă a fost amenajată acolo o secție specială pentru cei atinși de boală (probabil că epidemia din 1813).

În timpul Revoluției de la 1848 în Cetățuie se refugiaseră câteva sute de insurgenți care au fost asediați și bombardați de armata rusă chemată în ajutor de austrieci; au rezistat două zile în Cetate dar li s-a terminat muniția și ajutorul așteptat nu a sosit așa că s-au predat trupelor rusești.

În timpul primului război mondial a jucat un rol important. În bătălia decisivă din 24.09/8.10.1916, armatele austro-ungare au cucerit (cu greu) înălțimile și de acolo mitraliau trupele române, forțele române fiind nevoite să evacueze Brașovul și să se retragă spre Predeal, pe vechea frontieră.

După terminarea războiului, Cetățuia a fost închisoare militară, iar în anul 1932 a fost donată regelui Carol al II-lea.

În 1945 comuniștii au preluat puterea și, curând, au început marea naționalizare. În 1948 clădirea a fost expropriată și a devenit închisoare și stație de bruiaj pentru Securitate. Din 1954 până în 1975 a fost depozit pentru Arhivele Statului din Brașov.

În 1981, Oficiul de Stat de Turism (O.N.T. Carpați) a înființat aici, după renovare, un complex de restaurante în stil medieval; aleile au fost pavate, au fost montate bănci și instalații de iluminat public împrejurul fortăreței, fără a tăia prea mulți copaci din pădurea care o înconjura (copacii au început a fi tăiați la greu după 1989).

Începând cu 1990 a început marea privatizare. O.N.T. Carpați a fost privatizată și Cetățuia (în 1990) a intrat în administrația companiei Postăvarul S.A, devenită în anul 2000 Aro Palace. În 2015, Primăria Brașov a început un proces (în instanță) pentru recuperarea Cetățuii de la Aro Palace. Interiorul castelului nu a mai fost vizitat de atunci, restaurantul a fost închis, zidurile fortăreței au început să se deterioreze.

(sursa info date istorice: wikipedia)

Actulizare 15 iulie 2023

La inceputul lunii iulie a.c., Cetatuia Brasovului a intrat oficial in proprietatea municipalitatii. Primarul vrea ca pana la sfarsitul anului Cetatuia sa-si deschida portile pentru vizitatori; ar vrea ca monumentul să aibă destinație de obiectiv turistic, care să ofere posibilități de recreere și evenimente. Destinația spațiilor existente va fi stabilită abia după studiile privind restaurarea obiectivului.

sursa: https://economedia.ro/cetatuia-brasovului-se-va-deschide-publicului-pana-la-sfarsitul-anului-va-fi-redeschisa-dupa-o-pauza-de-8-ani-de-saptamana-trecuta-a-intrat-oficial-in-patrimoniul-municipiului.html

Sursa foto: © Brașov, orașul sufletului meu.

Marele incendiu din Brașov. 21 aprilie 1689

Aflat la „intersecție de drumuri comerciale”, datorită libertăților comerciale și privilegiilor fel de fel obținute de la regii Ungariei, de la domnii Moldovei și Ţării Românești, datorită rețelei comerciale pe care o aveau negustorii brașoveni în Peninsula Balcanică și chiar mai departe, atelierele meșteșugărești, puternicele bresle din Brașov au adus o bogăție foarte mare orașului. Brașov a fost cândva o cetate puternică și bogată. Apoi, într-o singură zi, aproape totul s-a prefăcut în scrum...

O zi de primăvară caldă, cu vânt puternic se pare că ar fi fost în acel 21 aprilie. Din motive niciodată elucidate, pe strada Fânarilor (numită azi Castelului) a izbucnit un incendiu care s-a întins cu repeziciune - mai ales din cauza vântului - și-a transformat aproape tot burgul în cenușă pentru că cele mai multe case erau construite din lemn (și cele care erau din piatră erau acoperite cu șindrilă din lemn) și au ars total. Partea dinspre Tâmpa a orașului era în flăcări.

Unele surse documentare atestă că circa 300 de oameni au murit arși sau asfixiați. În numai câteva ore ardea aproape tot orașul: magazinele, atelierele breslelor, locuințele erau mistuite de foc. Incendiul s-a extins pe Târgul Cailor (str. George Barițiu de azi), pe strada Porții (azi Republicii), pe străzile Spitalului (Postăvarului de azi), Vămii (azi Mureșenilor), și pe Târgul Grâului (partea estică a Pieței Sfatului) și s-a extins la Casa Sfatului, unde era păstrată arhiva orașului, documentele „de afaceri”, „socotelile orașului”, între altele. Casa Hirscher a fost puternic afectată. S-a dărâmat și turnul Casei Sfatului, fiind afectate și turnurile de apărare aflate în exteriorul cetății: Turnul Alb și Turnul Negru (numit astfel după incendiul care i-a înnegrit zidurile). Casa Sfatului și Bastionul Fierarilor au fost aproape ruină timp de doi ani, refăcute serios fiind abia după 20 de ani. Incendiul a cuprins și cartierul Șchei.

Tunurile de pe Cetățuie au început să bubuie, ca să anunțe pericolul, bubuiturile speriind și mai tare oamenii care oricum nu prea mai știau de capul lor.

Cel mai bogat oraș din sud-estul Europei (dintre Viena și Constantinopol, cum spune o sursă a vremii) ardea din temelii. Economic, orașul n-a mai ajuns la același statut niciodată. Cel mai bogat oraș al Transilvaniei, și unul dintre cele mai frumoase, a fost distrus.

Biserica Sfânta Maria a fost grav avariată - întâi a ars acoperișul, care s-a prăbușit, apoi mobilierul și toate materialele sensibile la foc din interiorul lăcașului de cult. Istoricul de artă Balint Agnes afirmă că în incendiu altarul și orga au ars și s-au topit clopotele (zdrobindu-se în cădere). De atunci, lăcașul a primit denumirea Biserica Neagră - zidurile erau de un cenușiu închis.

În cronica sa din anii 1689-1691, preotul Markus Fronius scria că e ciudat faptul că, în timp ce acoperișul bisericii ardea, focul nu cuprinsese și bolta, deși ardea și în biserica, unde nu doar lemnul ci și zidurile au fost distruse.

În marele incendiu din 21 aprilie 1689 au fost distruse toate manuscrisele și cărțile din vasta colecție a bibliotecii fondate de cărturarul Johannes Honterus.

Din cauza devastatorului incendiu puterea economică a Cetății a scăzut extrem de mult, spre faliment. Mulți ani mai apoi burgul a fost o ruină înnegrită. În urma calamității, autoritățile brașovene au interzis construirea caselor din lemn.

Lucrările de reconstrucție pentru Biserica Neagră au început aproape imediat și au durat 80-100 de ani (depinde pe cine întrebi). S-a extins acoperișul (de atunci are forma de azi) și deasupra galeriei, care înainte era descoperită - galeria e sculptată cu patru lobi ajurați și înconjura biserica la baza acoperișului.

Pentru a fi refăcută biserica au fost chemați meșteri din Gdańsk (Polonia), deoarece meșterii locali nu știau - se pare - să închidă bolți atât de mari și noile bolți sunt executate în stil baroc, lăcașul pierzându-și, în interior, mare parte din influențele gotice (bolțile gotice inițiale au fost înlocuite cu bolți semicilindrice). Pentru a mari capacitatea bisericii - enoriașii care asistau la slujbe fiind din ce în ce mai mulți - între anii 1710-1720 au fost construite în navele laterale galerii în stil baroc (care se integrează armonios în arhitectura gotică a lăcașului).

Amvonul s-a pierdut în marele incendiu; cel de azi datează din anul 1696 și a fost ridicat cu sprijinul financiar al maistrului măcelar Laurenz Bömches, iar monograma lui se află pe coroana ornamentală, pe una dintre laturile amvonului.

Cristelnița din bronz - donată de parohul Johannes Reudel în anul 1472 - nu a fost afectată de incendiul din 1689 și este una dintre cele mai de seamă lucrări ale meșterilor locali turnători în bronz. În anul 1716, fierarul Meensen Hannes a confecționat un grilaj din fier forjat frumos ornamentat, pentru împrejmuirea cristelniței.

Pictura murală din pridvorul sudic, realizată după anul 1476, care reprezintă figura Mariei cu pruncul, așezată între Sfânta Ecaterina (cu simbolurile ei, roata și paloșul) și Sfânta Varvara (țînând în mână un turn) am dedus că a fost ocolită de limbile de foc. În colțurile de jos ale picturii se află stemele regelui Matei Corvin și stemele soției sale Beatrice de Napoli-Aragon.

În anul 2019 s-au descoperit două tavane (în două clădiri din apropierea Bisericii Negre) de dinaintea „Marelui Incendiu”.

Lucrările la biserică au fost încheiate în 1722, odată cu noua inaugurare. Tot cam pe atunci a fost terminată și reconstrucția orașului.

Posibile cauze ale incendiului din 1689

S-a presupus că focul a fost pus de o mâna criminală - și adevărul nu va fi aflat niciodată. Se spune că trupele austriece nu au uitat refuzul brașovenilor de a ceda orașul și s-au răzbunat. Izvoarele timpului atestă o scrisoare a generalului austriac Caraffa, din anul 1688, în care îi avertiza pe brașoveni că de se vor opune instalării trupelor austriece orașul lor va fi făcut praf și cenușă. În anul următor a avut loc incendiul.

În 1688, s-ar fi semnat la Făgăraș un tratat prin care cetatea brașoveană trebuia să găzduiască o garnizoană austriacă și localnicii s-au revoltat. Austriecii ar fi asediat cetatea și lângă zidurile ei s-ar fi dus lupte grele. Judele orașului și mai mulți oameni de vază ar fi fost arestați de protestatari pentru că au cedat ușor, vânzând cetatea austriecilor. În final, capii revoltei au fost încercuiți și au predat cheile orașului.

După un an, la 21 aprilie 1689, are loc cel mai mare incendiu din istoria burgului brașovean.

A fost răzbunarea austriecilor? Nu ar fi avut vreun interes, din contră, ar fi dăunat și trupelor imperiale care socoteau orașul a fi punctul de plecare pentru campania de cucerire a Țării Românești. A fost răzbunarea protestatarilor? Puțin probabil să-și fi distrus singuri orașul, pentru că dintr-o cetatea foarte bogată a ajuns aproape un târg la margine de imperiu, în plin război. A fost un accident? Probabil că nici nu mai contează.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (Orașul Vechi văzut de pe Tâmpa, 2013)

Referințe online:

http://www.honterusgemeinde.ro/ro/biserica-neagr259/

http://www.brasovultau.ro/articol/legende/-incendiul-care-a-distrus-brasovul.html

http://adevarulesubochiitai.blogspot.com/2018/09/brasov-incendiul-din-anul-1689.html

Raliul Brașovului fără spectatori

În acest an, în zilele de 25, 26 și 27 martie, s-a desfășurat cea de-a 50-a ediție a Raliului Brașov (Tess Rally Brașov power by Pro-X).

La start s-au aliniat 82 de echipaje. Echipajul format din Simone Tempestini și Sergiu Itu a câștigat raliul. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă motorul mașinii conduse de Mads Østberg n-ar fi cedat când mai erau doar două probe până la final (norvegianul ocupa prima poziție în clasamentul general la momentul în care motorul a cedat). Pe locul doi este Bogdan Marișca și pe trei Sebastian Barbu.

Mai multe info: https://www.raliulbrasovului.ro/

De-o juma’ de secol se organizează raliu în Brașov (mai e numit și Micul Monte Carlo). De ce să se bucure de spectacol pasionații acestui sport?! Mai ales că a fost prezent, în premieră, și campionul mondial din WRC-2, pilotul norvegian Mads Østberg, care - e drept - și-a început sezonul din 2021 în România pentru că raliul din Ungaria a fost amânat din cauza pandaliei.

În 25 martie, la 19:30, s-a dat startul festiv la Raliul Brașovului, în Piața Sfatului, unde a avut loc și premierea, ieri la ora 20 (ora de la care administratorii statului ne interzic să mai pășim pe drumurile publice fără un „motiv” serios; deocamdată doar de vineri până duminică inclusiv). Norocoși pasionații care au domiciliul în Piața Sfatului (sau au cunoștințe în zonă) - au putut vedea măcar festivitățile care au avut loc acolo. Eh! Mașinile au putut fi văzute în mai multe puncte de pe traseele parcurse, dar atmosfera n-avea cum să fie ca în alți ani.

Anul acesta au fost adăugate două probe speciale noi (pe lângă clasicele Poiana și Babarunca): un traseu are lungimea de 9,8 km și unul de 12,35 km (zona Făgăraș). Sunt probe tehnice foarte rapide.

E bine de știut că în unele industrii oamenilor le merge bine.

Image by Florian Höllmüller from Pixabay

Vila cavalerului în armură. Vila Beer din Brașov

Vila nu se numește cum am numit-o în titlu dar am ales să-i spun (și) așa pentru că are pe acoperiș un cavaler medieval în armură - fotografia cavalerului am publicat-o la Miercurea fără cuvinte și n-am putut s-o las fără explicații, pentru că - în opinia mea - merită unele explicații.

Casa pe care se află acest cavaler este pe str. Mihai Eminescu (Șirul Cetățuii pe atunci) și este una dintre multele clădiri interesante din Brașov. Pe str. Mihai Eminescu a locuit și Sextil Pușcariu, în Vila Tusculum (azi ruină), reședința de vară a familiei până atunci, unde s-a mutat cu părinții în 1888.

Pe Dealul Cetății a început să se construiască în secolul XIX, latura dinspre sud devenind curând un „cartier” de vile pentru cei bogați, reședințe care arată ca niște mici castele, fiind construcții mult mai vechi decât cele de pe str. Nicolae Iorga. Aici, în 1904 a început construcția vilei bancherului Ignaz Beer, după planurile făcute, în 1901, de arhitectul Andreas Frank - acestuia i-au fost încredințate și lucrările (finalizate in 1905). Proprietarul a cerut în mod repetat modificarea construcției pe parcursul lucrărilor, ceea ce a dus, probabil, la stilul eclectic al vilei. El a avut și ideea statuii metalice de pe acoperiș (un cavaler în armură, mărime naturală), pe care a comandat-o la Budapesta - steagul de pe lancea acestuia indica direcția vântului. Structura (statuia) metalică poate fi zărită și din parcul Nicolae Titulescu. Sub statuie se mai poate distinge stema familiei. La marginea balconului (în partea estică a clădirii) a fost plasată statuia unui urs, din piatră (i-a fost distrus capul, între timp, și azi arată ca un bolovan). E posibil ca ursul să fie o referire la numele de familie despre care unii etimologi susțin că ar proveni din cuvântul german Bär, care înseamnă urs (alții susțin că nu e așa). Casa are mai multe ornamente exterioare (care trebuie să fi arătat superb cândva): două capete de lei, efigii cu figuri de cavaleri. Un alt element mai altfel este și turla, care pare destul de fantezistă. În curte, în partea din spate, e o galerie sprijinită de zid, cu balustradă de piatră, la baza căreia se deschide gura (acum închisă) a unui tunel care corespunde cu d deealul Straja (Dealul Cetății de azi). Cu privire la tunel părerile sunt împărțite, dar ar putea foarte bine să fie real pentru că există destule tuneluri subterane prin Brașov. Tot în curte, zidul din stânga are o arcadă străjuită, de o parte și de cealaltă de două capete de lei (din Străzi, case, oameni din Brașov, de Steluța Pestrea Suciu, Editura Foton, Brașov, 2011) În cartea sa, autoarea scrie: Casa a fost proprietatea unui Beer, apoi a lui Sora Gheorghe (n-am găsit informații despre Sora Gheorghe).

Ignaz Beer a murit în anul 1923, casa moștenind-o fiul său, Hugo Beer, fost președinte al Băncii Naționale Săsești, care după pensionare a scris cărți despre vechiul Brașov (singura referință online despre Hugo Beer am găsit-o într-o lucrare despre concertele de orgă din Brașov, unde se face referire la el ca fiind „istoriograf” - și n-am idee dacă este același; poate că într-o zi voi reuși să lămuresc cât mai multe întrebări despre Brașov și oamenii lui și să completez informațiile, să corectez eventualele erori).

Se spune că familia lui Hugo Beer a fugit în Germania în anul 1945, dar el a rămas în Brașov. Bunurile i-au fost naționalizate în 1948, casa fiind împărțită în mai multe apartamente care au fost închiriate. Se povestește că, un timp, a fost văzut cerșind prin oraș; în 1952 s-ar fi mutat în Sighișoara unde, în 1957, a decedat. Astăzi, vila arată cam ca in poza de mai jos:

Cam la doi metri în dreapta - când privești spre poarta de la curtea vilei Beer - încep niște trepte care duc spre Cetățuie (locul e marcat de autorități cu o tăbliță indicatoare).

Într-o cameră cu acces la dependințe a stat cândva cu chirie și familia Petala: George și Elena. Autoarea cărții Străzi, case, oameni din Brașov scrie că a discutat cu doamna Elena Petala despre soțul ei. George Petala s-a născut în 1901, la Bârlad. Tatăl lui, Iorgu Petala, era căpitan de cavalerie, iar mama, Aristia, descendentă dintr-o bogată familie moldavă. George Petala a urmat Liceul Militar de la "Mănăstirea Dealu", dar spre finalul studiilor s-a îmbolnăvit de tbc și a fost internat. În timpul spitalizării a scos „foi literare” (care s-au pierdut) ai căror colaboratori au fost bolnavii. Când s-a înzdrăvenit a urmat Dreptul și Literele la București, iar după susținerea licenței în Drept avea două posibilități: avocatura sau administrația de stat. A ales administrația și, după un anumit periplu, să-i zic așa, a ajuns la Brașov unde a devenit subprefect (era cândva după 1934). În această calitate a reușit să înființeze o școală pentru copiii romilor din Gârcini. Deși s-au făcut presiuni asupra sa, de reprezentanții diferitelor partide, a refuzat implicarea politică. În perioada comunistă a fost anchetat deseori de securitate și în final i s-a luat pensia, acuzația reținută pentru acest om: „a slujit statul burghezo-moșieresc”. A murit la 1 decembrie 1975, după multe necazuri de care a avut parte, și este înhumat în cimitirul de pe str. Bisericii Române. Preocupările lui în ale scrisului s-au materializat, în primul rând, în articole de specialitate, tipărite în diverse articole, în care și-a expus experiența în administrația de stat.

Mircea Petala, alt fiu al căpitanului de cavalerie Iorgu și al Aristiei (n. Mancaș), s-a născut la Galați, în 1899. Urmează Școala Militară „Mănăstirea Dealu” și se dedică unei cariere militare, ca tatăl său și frații acestuia. A fost atașat militar în Polonia - și a scris un studiu despre situația acestei țări în timpul războiului. Ajuns la Brașov, e numit șeful militar al Regionalei CFR Brașov (zonele: Făgăraș, Târnava Mare, Harghita și Regiunea Trei Scaune: Târgu Secuiesc, Covasna, Sfântul Gheorghe). După 1944, cu mari sacrificii, punându-și viața în pericol, a susținut mișcarea de rezistență din munții Făgăraș. Și el are înclinații artistice; între altele, a scris „Frica în război” (Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1937), cu un cuvânt introductiv de Nicolae Iorga. Producțiile literare, poezie, proză, epigrame le-a semnat cu pseudonimul Mircea R. Rareș, și au fost publicate în diferite reviste. În Brașov, colonelul scriitor a locuit într-o garsonieră cu balcon la etajul doi al unei clădiri peste drum de biserica Sfântul Ioan, pe strada cu același nume: Sfântul Ioan. Mircea Petala a murit în 1945 și e înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Notă. Datele biografice despre familia Beer - așa puține câte sunt - le-am aflat aici:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Beer-villa

(de unde e și poza clădirii în 2017). Nu știu cât de exacte sunt informațiile, mai ales că în cazul lui George Petala scrie că a locuit în vilă din 1901 până în 1975, dar el s-a născut la Bârlad, in 1901, și mult mai târziu a ajuns în Brașov.

și pe https://orasulmemorabil.com/vila-beer/ de unde e și poza-carte poștală postată de Molnar Csaba.

Informațiile despre familia Petala sunt din cartea amintită in text.

Lacul înghețat. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (Lacul Noua, ianuarie 2021)

Postarea am înscris-o și pe blogurile:

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-184/

*

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/01/my-corner-of-word.html

*

https://natashamusing.com/2021/01/freedom-wordlesswednesday-wednesdaywisdom/

Restaurantul Bethlen din Peștera Călugăriței

Corect este: fostul restaurant Bethlen de pe Tâmpa, numit așa după ministrul maghiar al agriculturii și președinte de onoare al Asociației Carpatine din Transilvania, fost prefect - András Bethlen - care a vizitat Brașovul în 1891. Localul (restaurant și berărie) a fost amenajat prin anii 1890 în Peștera Călugăriței – la început era mai mult un fel de chișoc în peșteră, un punct de popas pentru turiști, apoi s-a dezvoltat. 

Cota UD: BV-F-00690-101

sursa foto: http://cautare-bv.arhivelenationale.ro/cautare-Bv/detail.aspx?ID=100473

Terasa care se întinde deasupra hăului a fost construită în 1905, ca o prelungire a localului (aceasta a rămas – de aici se poate vedea o mare parte din oraș). Între 1920 și 1928 Rafail Mihail a ținut restaurantul Bethlen.

foto: https://orasulmemorabil.com/rafail-si-restaurantul-bethlen/

După 1948 localul s-a numit „Cabana-restaurant Tâmpa”. 

Din martie 1977... a devenit fosta cabană de pe Tâmpa: a fost distrusă de un incendiu izbucnit de la o butelie cu gaz lichefiat. A mai rămas din ea doar terasa și urme ale căzilor din piatră în care erau ținute la răcit sticlele.

Îmi amintesc vag acest restaurant... Cea mai vie amintire sunt crengile de brad care erau așternute, pe zăpada, la intrarea în local. În negura amintirilor mai e forfota oamenilor...

sursa foto terasa restaurant „Tâmpa” în anii 1970: http://sanuuitam.blogspot.com/ via Brașov, orașul sufletului meu

Restaurantul era aprovizionat cu telecabina când eu am fost pe acolo dar până când să fie pusă în funcțiune aceasta aprovizionarea se făcea cu ajutorul unui măgăruș, pe traseul cel mai ușor (și cel mai cunoscut), cu 25 de serpentine tăiate în 1837 de cei de la "Ocolul Silvic" al Brașovului. Traseele (mai sunt trei – unul fiind Treptele lui Gabony) ar fi fost amenajate în jurul anului 1870 de cluburile de turism montan și gândite pentru promenadă deasupra orașului. Din punctul unde se termină serpentinele se poate ajunge fie la stația telecabinei (și restaurantul „Panoramic”) fie la terasa care a mai rămas din cabana Bethlen (în zona literelor care formează numele orașului) - Belvedere. Traseul acestor serpentine e marcat și pe Planul orașului din 1886 (am citit pe metropolabrasov.ro); pe același document sunt marcate și ruinele Cetății Brassovia, sub denumirea „Burg Ruinen”.

Telecabina a fost construită datorită festivalului Cerbul de Aur, evenimentul care reunea artiști din toată lumea. Conducerea județeană din perioada respectivă a decis că orașul are nevoie de teleferic. Ar fi trebuit să fie gata în anul 1967 (prima ediție a festivalului internațional având loc în 1968), dar a fost dată în folosință abia în 1971. Stația de sus a telecabinei este sub releu. Pentru amenajările legate de construcția telefericului și a restaurantului „Panoramic”, s-a făcut un nou drum de acces și a fost demolată o parte din Bastionul Porții principale a legendarei Cetăți Brassovia. (metropolabrasov.ro)

Incendiul ar fi fost un accident provocat de angajați neatenți, dar „gurile rele” spuneau - la vremea când nu mai eram copil – că ar fi fost distrusă intenționat pentru că în 1971 se montase releul de pe Tâmpa și se construise restaurantul „Panoramic”, o realizare socialistă, iar cabana era... reminiscență a burgheziei. Mde, „vorbe”!

Peștera Călugăriței are, evident, câteva legende – trei, cel puțin, sunt legate de balaur. Despre una am amintit în postarea despre legendele Bisericii Negre, legată de statuia calfei. Probabil că versiunile legendei despre balaur sunt date și de forma muntelui care, privit de la distanță, seamănă (oarecum) cu un dragon adormit. Acest balaur, se spune, ar fi terorizat orașul medieval pentru că atunci când îi era foame zbura în cetate și vâna animale și oameni.

Într-o versiune este vorba despre o călugăriță care ar fi trăit pe vârful muntelui într-o peșteră. Într-o zi a găsit prin pădure un pui de balaur pe care l-a luat cu ea și l-a crescut. Dragonul s-a făcut tot mai mare și... a mâncat-o pe călugăriță. Peștera unde a crescut dragonul – și își avea sălașul - a fost numită Peștera Călugăriței.

Altă versiune amintește despre un balaur care se hrănea cu copii mici. Un măcelar curajos a luat o piele de vițel și a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului. Balaurul a înghițit pielea plină cu var apoi a băut apă și a explodat.

În a treia versiune pe care am citit-o se spune că fiul unui jude s-a așezat într-o zi lângă zidul cetății pentru a avea liniște când își învăța o predică. Balaurul i-a auzit glasul, a coborât de pe munte și l-a înghițit. Un viteaz a văzut scena și repede a umplut o piele de vițel cu var stins, momindu-l pe balaur imitând sunetele vițeilor. Fiara s-a repezit și a înhățat capcana, apoi s-a dus să-și potolească setea la izvor. Varul a început să se încingă și balaurul a fost învins. Tânărul fiu al judelui încă mai trăia și a fost salvat.

Legenda spune că atunci când balaurul a murit au apărut o mulțime de șopârle (care pot fi întâlnite și azi în rezervația care e muntele Tâmpa): șopârla de munte, salamandra sau tritonul carpatic. Cine vede o șopârlă va avea noroc timp de un an, dar cine face rău vreuneia va avea ghinion trei ani.

**

În restaurantul „Panoramic” am intrat o singură dată, pe la sfârșitul anilor 1980 – am avut sentimentul că intru într-o cantină cu ferestre de unde se putea vedea orașul (era singura parte bună a acelui local, din punctul meu de vedere). Mai apoi a funcționat, și-l mai dichisiseră (n-am mai intrat), apoi l-au închis de tot și de prin 2014-2015 vor să-l vândă, dar nu se înțeleg la preț și prețul tot scade, construcția deteriorându-se.

La începutul anului trecut – prin februarie – se gândeau să reabiliteze restaurantul. Probabil că, în final, îl va „netezi” vremea.