Destinul e bătut în cuie?

Filosofii, „dezvoltatorii personali”, (re)programatorii de personalitate/mentalitate, astrologii etc. ș.a.m.d. au fel și fel de teorii despre cum stă treaba cu destinul și despre posibilitatea omului de a-l schimba, trasa etc..

În viață facem ceea ce am fost „programați” să facem înainte de a ne naște? Destinul e format din alegerile pe care le facem în diferite momente ale vieții? Ne este „trasat” destinul de nivelul intelectual, de nivelul de educație? Toate acestea la un loc formează destinul? 

O mie de întrebări posibile cu o mie luate câte n răspunsuri posibile. „Nimic nu e imposibil dar poate fi improbabil”. Altfel spus: cine poate răspunde cu certitudine întrebării din titlu?

Se spune că fiecare om are menirea lui pe Terra, doar că nu prea știe care-i aceasta. Putem spune cu certitudine că menirea lui Goethe a fost să scrie extraordinarele lucrări pe care le-a scris?! Teoretic, da.

Maurice Druon, autorul romanului „Regii blestemați”, pare a fi de părere că orice ar alege un om să facă ajunge la ceea ce a fost „menit” să facă. În roman el scrie, referindu-se la unul dintre consilierii de încredere (pentru un timp) ai regelui Franței, Filip al VI-lea:

Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobște necunoscută de el însuși, și pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieții sale îl împing s-o îndeplinească, fără știrea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea. Robert d’Artois dăduse foc Apusului: își îndeplinise misiunea.

Robert (al III-lea) d’Artois, prin intrigile sale în vremea cât era refugiat la curtea regelui Eduard al III-lea al Angliei, care l-a numit între consilierii săi, a declanșat, mai mult sau mai puțin direct, războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Era „menit” acest război?! Ar trebui să cercetăm „previziunile” lui Nostradamus?!

În teoria „destinul e format din alegerile pe care le facem” unii au ajuns la ideea de „universuri paralele”: fiecare om „de aici și acum” are un „corespondent” în alt univers, unde este – mai mult sau mai puțin – ca cel „de aici și acum”, aceste "universuri paralele" formându-se în funcție de alegerile pe care le-ar fi putut face un om "aici și acum" dar nu le-a făcut.

În teoria reîncarnării destinul este trasat de faptele săvârșite de om într-o viață anterioară.

Era de părere Giordano Bruno că sufletul nu este trupul și poate fi într-un trup sau în altul și trece de la trup la trup.

Reîncarnarea este o credință care se distinge cel mai pregnant în hinduism. Conform acestei teorii viața trece prin naștere, viață, moarte și renaștere. În Upanișade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele se desprinde din ciclul infernal al existenței (samsara), adică din șirul de reîncarnări succesive. În această credință toate lucrurile vii au „atman” (spirit, suflet), care e o parte din Brahman. După moartea biologică, sufletul sau spiritul, începe o nouă viață (nu se naște din nou) într-un alt corp, care poate fi uman, animal sau spiritual în funcție de calitatea morală a acțiunilor din viețile anterioare.

Filosoful german Arthur Schopenhauer scria: Dacă ar fi ca un asiatic să-mi ceară o definiție a Europei aș fi nevoit să-i răspund: este acea parte a lumii care este bântuită de iluzia incredibilă a faptului că omul a fost creat din nimic și că nașterea sa actuală este prima intrare în viață.

Afirma Jack London: Nu am început când m-am născut, nici când am fost conceput. Am crescut, m-am dezvoltat, prin incalculabile miriade de milenii. Toate eurile mele anterioare au vocile lor, ecourile, îndemnurile lor în mine. Oh, vremuri incalculabile, din nou voi fi născut.

Jalāl al-Dīn Rūmī (Rumi, poet sufist): Am murit ca un mineral și am devenit o plantă, am murit ca o plantă și m-am ridicat ca animal, am murit ca animal și am fost om. De ce să mă tem? Când am murit mai puțin?

Omul se va reîncarna până când va reuși să își învețe lecțiile, să devină perfect, sau până când va reuși să facă ceea ce a fost „programat”?

Karma este un concept al hinduismului prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare care nu se manifestă neapărat în actuala viață. Efectele benefice din viața prezentă sunt „reacțiunea” acțiunilor benefice trecute, iar efectele negative sunt „reacțiunea” acțiunilor nocive din trecut, creând un sistem de acțiuni și reacțiuni de-a lungul vieților reîncarnate ale unui suflet și care face parte din ciclul reîncarnărilor.

Swami Vivekananda, în cartea sa "Raja Yoga", folosește exemplul unei pietre aruncate în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un impuls (masă x viteză) egal cu cel pe care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și în aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

Sufletele trebuie să reintre în substanța absolută din care au apărut, dar pentru a realiza acest lucru trebuie să dezvolte toate perfecțiunile, germenul cărora este plantat în ele și dacă nu au îndeplinit această condiție în timpul unei vieți trebuie să înceapă o alta, a treia și așa mai departe, până când vor dobândi condiția care le potrivește pentru reunirea cu Dumnezeu. (din Zohar, text cabalist)

Care e adevărul? Este foarte important să știm adevărul despre ce și cum cu destinul? Cum putem avea certitudinea că este așa cum ne spun unii și alții?

Postarea înscrisă la Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Dacă ești convins că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă. (Mâ Ananda Moyî / Anandamayi Ma, n. 30 aprilie 1896 – d. 27 august 1982)

La nouăzeci de ani!

Luni, 29 noiembrie, o prietenă (și vecină) a împlinit vârsta de nouăzeci de ani! 90! Uau!

Am întâlnit mai mulți oameni care au împlinit (și depășit) această vârstă și simt o oarecare mirare în apropierea lor. Mirare nu e tocmai termenul potrivit, dar nu știu cum altfel să explic sentimentul. Erau trecuți de 90 de ani la un moment dat dar erau atât de... verzi! Debordau de energie!

Străbunica maternă a trăit 101 ani și era vioaie, lucra în gospodărie deși vedea numai lumini și umbre. Am văzut-o doar de două ori, în copilărie, pentru că locuia departe și rar ajungeam pe acolo cu părinții. Când am văzut-o prima dată aveam 3-4 ani și - mi-au zis părinții - am început să plâng, bâlbâind că e... Baba Cloanța, dar mi-a trecut repede frica! Despre străbunica nu pot spune că mi-a fost apropiată, dar nici n-o pot uita.

O vecină de palier, sub ochii căreia, practic, am crescut ne-a fost ca o bunică, peste timp - ea și soțul au fost „a treia pereche de bunici”. A fost învățătoare și, la un moment dat, pentru scurt timp, fusese colegă cu bunicul patern (ea fiind mult mai tânără). Cum se nimeresc, uneori, lucrurile. A trăit 93 de ani, lucidă perfect și în putere până cu vreo trei luni înainte de a părăsi viața. Multe cărți pentru copii am citit din biblioteca ei.

O alta persoană care mi-a fost mai apropiată a fost un domn care la vârsta de 94 de ani (a trăit 98 de ani) urca munții. Am învățat o mulțime de la el, și multe povești de viață (de război, și nu numai, mi-a spus).

A mai fost și o altă doamnă, pe care am cunoscut-o într-un mod pe care-l pot numi ciudat, cu mulți ani în urmă (a trăit 96 de ani). Am mai scris pe undeva (în comentarii pe la cine știe ce postare) că am întâlnit-o când am ajuns „la urgențe”. Mă duseseră prietenii pentru că mă luase cu leșin în drum (să zic așa). Îmi așteptam rândul la consult pe ceva ce s-ar putea numi pat, și doamna în cauză era pe acolo. M-a privit și-a zis că sunt... deocheată! Am zâmbit strâmb, evident, dar „m-a descântat” și mi-a trecut tot răul pe care-l simțeam. M-am ridicat și mi-am văzut de drum alături de prieteni. M-am împrietenit cu acea doamnă - și-am învățat de la ea o mulțime: despre plante, despre leacuri, despre te miri ce! Cred că nu există fir de ceva verde și ea să nu-i fi știut denumirea. În afară de tata ea a fost singura persoană pe care am cunoscut-o și care știa așa de multe despre „ierburi”.

I., care a împlinit 90 de ani luna trecută, e o persoană minunată, care (nici ea) n-a avut o viață tocmai ușoară dar a reușit (a știut) să depășească obstacolele, și-a avut „timp” să ajute și pe alții. Cu ea nu filozofezi despre viață - cred că singura ei filosofie este „viața se trăiește, nu se discută”. Cumva, am sentimentul că cei din generația ei (și din generațiile apropiate) au filosofat mai puțin și au trăit mai intens. Vârstnicii au o vastă experiență de viață și nu-i doare gura să spună că „un șut în fund e un pas înainte”. Ar trebui să-i credem: au ajuns la o vârstă înaintată și sunt optimiști! Unii dintre ei au cunoscut războiul și (în Ro) naționalizarea... Și câte au mai trecut prin ei de-a lungul timpului, dar sunt aici veseli, bucurându-se de viață!

Nu e un om perfect, I., dar calitățile ei sunt mai multe decât defectele. Cine e perfect, la urma-urmei? E genul de om care a știut să facă limonadă din lămâile pe care, uneori, i le-a dat viața. Privind-o, îmi doresc să fiu la fel de tânără - și optimistă - ca ea, când ajung la această vârstă. La fel de tânără și energică precum toți cei amintiți aici mi-ar plăcea să fiu!

Cred că e mare lucru să fii sănătos la această vârstă, să te descurci singur și să ai alături de tine mulți oameni care îți doresc să-ți fie bine, care-ți calcă pragul sau te sună la telefon.

E hazlie, I. Toți cei amintiți aici au avut un simț al umorului (și al ironiei) foarte dezvoltat. Pe la vârsta de 80 de ani I. zicea că-și dorește de ziua ei să nu i se strice proteza dentară! Își mai dorea cărți și reviste cu poze multe pentru că îi era tot mai greu cu cititul, indiferent ce dioptrii ar avea lentilele ochelarilor.

Viața este o călătorie în care adunăm o mulțime de amintiri! Nu știu cum se face că înaintând în viață ne rămân vii amintirile frumoase - cele mai puțin frumoase sunt cumva estompate, nu mai au putere să ne tulbure și le povestim cu detașare - chiar cu umor sau ironie - ca și cum sunt ale altora.

Ce departe a ajuns I. în viața ei! Fiecare zi de naștere este una dintre cele 365 de zile în care Pământul se învârte în jurul Soarelui! Ce călătorie lungă! A îmbătrânit în ani, dar sufletul i-a rămas tânăr.

Un suflet care se supune trupului este un suflet incapabil de evadări spre substanța-mamă, este robul materiei nediferențiate. (Petre Sălcudeanu, în „Un biet bunic și o biată crimă”)

Cândva, cineva mi-a spus că nu se urează „La mulți ani!” persoanelor vârstnice! Ce idee! Ce înseamnă „vârstnic”? 70 de ani, 80, 90...? De ce nu, mai ales când sunt oameni sănătoși, plini de viață?! Cum să nu urezi „La mulți ani!” unor astfel de oameni?! Nu i-am auzind spunând că s-au plictisit de viață, chiar dacă s-au mai plâns de una-alta. Vorba ‘ceea: se plâng de te miri ce tinerii sănătoși...

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay

Floarea vieții. Citate favorite

...viitorul este mult mai grandios, mai măreț misterios decât trecutul...

Într-o înaintare înceată și imperceptibilă, învățătorii oamenilor își sorb viața din izvoare tot mai pure și își iau mesajul mai direct din sufletul existenței.

Viața are în ea mai mult decât poate concepe închipuirea oamenilor. Floarea reală a vieții crește peste statura omului și bulbul ei bea adânc din râul vieții. În inima acestei flori omul va putea citi secretele forțelor care conduc planul fizic; acolo va găsi scrisă știința tăriei mistice. Va învăța cum să expună adevărurile spirituale și cum să pătrundă în viața Eului său superior, precum și să păstreze în sine gloria acestuia. Eul superior, continuând totuși să trăiască pe această planetă, dacă trebuie, atât cât ea va exista, să-și mențină viața în toată vigoarea, până când rostul său va fi fost în întregime împlinit și până va fi învățat aceste trei adevăruri pe toți cei ce caută lumina:

Sufletul omului e nemuritor și viitorul său e acela al unui lucru ale cărui dezvoltare și splendoare nu au limite.

Principiul care dă viață locuiește în noi și în afară de noi; el nu moare niciodată, este etern binefăcător; el nu poate fi auzit, nici văzut, nici simțit, dar este perceput de omul care dorește cu adevărat să-l perceapă.

Fiecare om este în mod absolut propriul sau dătător de lege, distribuitorul gloriei sau al obscurității sale; arbitrul vieții sale, al recompensei sale, al pedepsei sale.

Aceste adevăruri, mari ca viața însăși, sunt tot așa de simple ca spiritul omenesc cel mai simplu. Fie astfel încât cunoașterea să fie dată tuturor acelora care au sete de ea.

(adaptarea ultimelor paragrafe din „Idila Lotusului alb”; citat din cartea „Dublul eteric și Fenomenele conexe”, de Arthur E. Powell, Editura Recif, București, 1992).

„Idila Lotusului alb”, o carte de Mabel Collins (09.09.1851 – 31.03.1927).

Suzana a preluat de la Zina ștafeta jocului Citate favorite pornit in colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna in care incepe luna calendaristică.

Image by Enrique Meseguer from Pixabay

Calea desăvârşirii. Citate favorite

Omul se desăvârşeşte, îşi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte in infinit, a cărui proprie fiinţă este Avih, adică descoperire.

Adevărata restrişte a omului stă in faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria fiinţă, că e tulburat de eul său şi se pierde in propriile-i dorinţe şi pofte. Amorul lui propriu nu trece peste hotarele-i personale, ceea ce e mai preţios in el se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. De aceea se ridică din adâncimile sufletului său rugăciunea: “Tu, care eşti spiritul descoperirii, descoperă-te in mine!” Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei se înrădăcinează in om mai profund ca foamea şi ca setea după mâncare şi băutură şi ca patima după avuţie şi distincţie. Şi această aspiraţie nu e numai in el, ea e in adâncul întregii făpturi, e necontenitul impuls al lui Avih, spiritul veşnicei descoperiri in el. Descoperirea infinitului in finit, care e forţa dinamică a întregii creaţiuni, nu se arată in toată plinătatea ei nici in cerul înstelat, nici in frumusţea florilor. Numai in sufletul omului. Căci acolo libertatea îşi caută răsplata supremă in jertfa lui liberă.

De aceea sufletul omului singur e acela pe care regele universului nu-l umbreşte cu tronul lui, acela pe care el l-a lăsat liber. In organismul fizic şi spiritual, prin care atârnă de natură, omul trebuie să recunoască domnia regelui său, dar in sufletul lui are libertatea de a-l tăgădui. Aici Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aici vine el ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până ce este îmbiat. Asupra sufletului omului Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să îi câştige iubirea. Puterile lui înarmate, legile naturii, rămân afară la poartă şi numai frumuseţea, solul iubirii divine intră in cuprinsul sufletului.

Numai in imperiul voinţei e îngăduită anarhia; numai in eul omului poate să guverneze minciuna şi necredinţa şi să tulbure armonia întregului; numai aici se poate ajunge până acolo încât să strigăm: “N-ar putea să bântuie asemenea dezordine externă dacă Dumnezeu ar exista!” Da, Dumnezeu stă in afară de eul nostru şi aşteaptă cu nepregetată răbdare până să-i deschidem de bună voie uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu decât prin iubire, iar nu constrâns de puterea dumnezeiască. […]

Când viaţa omului iese teafară din toate rătăcirile şi-şi găseşte unitatea in suflet, atunci conştiinţa infinitului e pentru ea tot aşa de imediată şi naturală ca lumina pentru flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă, toate contradicţiile se împacă, ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează; bucuria şi durerea se contopesc in frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează in puritate, prăpastia dintre finit şi infinit se umple de iubire exuberantă, fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare in forma florii şi a fructulu. Cel fără margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge alături de noi ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil din om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel prea înalt. Câtă vreme nu ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic. Câtă vreme lumea ne apare ca o maşină pe care trebuie s-o stăpânim, când ne foloseşte, şi să ne ferim de ea când e primejdioasă - nu vom afla niciodată cât de intim se înrudeşte cu noi şi prin natura ei fizică şi prin frumuseţea vieţii lăuntrice.

(din “Calea desăvârşirii - Sādhanā”, de Rabindranath Tagore; fragment din disertaţia “Conştiinţa sufletului”, Editura Stress, Bucureşti, 1990; traducere de Nichifor Crainic)

=======================================================================

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

=======================================================================

Calea desăvârşirii este o compilaţie a unor prelegeri pe care autorul le-a susţinut in limba bengali la şcoala pe care a înfiinţat-o in Bolpur, Bengalul de Vest, şi pe care le-a adunat şi publicat sub forma unor eseuri.

Oarecum albastru. Reflexii in oglindă

Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet (Nicolae Grigorescu)

In Gradina Majorelle, Marrakech

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

Sursa foto: Turism de Aventura (septembrie 2016)

Calea desavarsirii, de Rabindranath Tagore

Desavarsirea in iubire

[…]

Sufletul omenesc e in pelerinaj de la lege la iubire, de la disciplina la libertate, de pe taramul moral pe cel spiritual. Sclavia legii nu poate fi scopul suprem; prin faptul ca implinim legea, castigam posibilitatea sa iesim din ea. Cine doreste sa ajunga pe treapta netarmuritei iubiri trebuie (dupa Buddha) sa nu insele pe nimeni, sa nu hraneasca ura impotriva nimanui si niciodata sa nu faca rau cuiva din manie. Iubirea nemarginita sa hraneasca toate fapturile, ca o mama care-si hraneste copilul pe care il apara cu pretul vietii. Sa-si imparta in toate partile iubirea pentru ca ea nu cunoaste granite si piedici si e libera de orice cruzime si vrasmasie. Unde merge si unde sta, unde se aseaza si zace, pana cand adoarme, spiritul lui trebuie sa fie activ in aceasta exercitare a iubirii fata de toate vietatile. Lipsa de iubire e o infirmitate, pentru ca iubirea e desavarsirea constiintei. Nu iubim, fiindca nu intelegem sau, mult mai rau, nu intelegem pentru ca nu iubim.

Cine ar putea sa respire si sa traiasca daca spatiul n-ar fi plin de bucurie, de iubire? Ridicand constiinta pana la iubire si intinzand-o peste lumea intreaga, putem sa ajungem la comuniunea cu bucuria infinita.

[…]

Omul e folositor omului fiindca trupul lui e o masina minunata si spiritul sau un organ de uimitoare productie. Dar el are si suflet si acest suflet nu se poate cunoaste cu adevarat decat prin iubire. Cand cunoastem sufletul altui om ne simtim una cu acel om. Abia atunci simtim noi: cruzimea fata de el e o cruzime fata de noi insine; injosindu-l numai in avantajul nostru personal pierdem intr-adevar ce castigam in bani sau in indestulare materiala.

[…]

Omul nu e numai animal. El aspira dupa viziune, care e viziunea adevarului desavarsit.

Numai iubirea e miscare si repaos in acelasi timp. Inima noastra e pururea fara odihna pana gaseste iubirea si-si afla tihna.

In iubire, castigul si paguba se armonizeaza. In socoteala ei, debit si credit stau pe aceeasi fata si darile se socotesc la castiguri. La aceasta minunata sarbatoare a creatiei cel ce iubeste se daruieste necontenit ca sa se regaseasca in iubire. Da, iubirea este aceea care intruneste laolalta darea si luarea si le unifica indisolubil.

[…]

Bucuria e apelul definitiv catre om. Si bucuria e pretutindeni: in iarba verde a pamantului si in albastrul senin al cerului; in exuberanta fara griji a primaverii si in aspra cumpatare a iernii sure; in vinele zvarcolitoare ale corpului nostru, in nobila si dreapta tinuta a chipului omenesc, in toate functiunile vietii, in exercitarea tuturor puterilor noastre, in castigarea de cunostinte, in lupta contra raului. Bucuria nu intreaba daca ai nevoie de ea si adesea sta impotriva celei mai imperioase necesitati. In bucurie ajunge unitatea la realizarea ei: unitatea sufletului nostru cu lumea si unitatea lumii cu iubirea vesnica.

(editura Stress, Bucuresti, 1990; traducere: Nichifor Crainic)