Unde e intrarea?

Pana prin anul 1991 stiam toate magazinele din oras; stiam de unde pot cumpara absolut orice. Apoi, de prin 1992, au inceput sa se inmulteasca precum ciupercile dupa ploaie – si cele mai multe erau ca ciupercile otravite: produse aratoase dar ingrozitor de proaste – masini de spalat second-hand vandute ca fiind noi; aparate care functionau numai in magazin, pantofi carora le cadea talpa la prima ploaie s.a.m.d. – si nu le-am mai tinut evidenta.

Avand in vedere cele de mai sus, intr-o zi de toamna, un prieten ma roaga sa merg cu el si cu mama lui sa-si cumpere aceasta pantofi pentru o nunta la care urma sa mearga. Mama lui nefiind din oras, ce sa zic? Hai sa mergem. Am urcat in autobuz, ne-am dus in Centru si am luat magazinele la rand – pantofi era posibil sa nu gasesti in alimentare (acolo erau detergenti, langa biscuiti), in rest cam oriunde. Nimic nu-i era bun, pentru ca avea probleme la unul dintre picioare. Dupa ore de mers imi amintesc de un magazin mare, unde pe vremuri aveau si confectii si pantofi. Mergem acolo. Se lasase deja intunericul si erau aprinse felinarele stradale.

Magazinul luuuung si nu gasim intrarea.

Noi in spate, mama lui, micuta si rotunjoara, țopăia energica in fața oastra. La un moment dat o vedem ca se opreste langa un tip inalt, sprijinit de rama unei vitrine:

- Buna seara! Nu va suparati, unde e intrarea? il intreaba.

Barbatul, impasibil, o privea de la inaltimea lui de un metru nouazeci, cu mainile in buzunare (parca), sprijinit de rama unei vitrine. Noi am inceput sa hohotim si nu reuseam sa-i spunem ca vorbeste c-un carton! Era o reclama la tigarile Camel: un tip inalt, suplu, frumusel si din carton. Ea privea cand la noi, cand la carton. Dadeam din maini catre vitrina, ne tineam de burta si râdeam in hohote… A renuntat sa inteleaga ce vrem si a observat o doamna care tocmai iesea. Ne-a abandonat in drum si s-a dus sa-si caute pantofi.

Culmea e ca a gasit! Cand a iesit noi eram tot acolo, râzând – deja râdeam de râsul nostru, ca prostii, repetand scurtul monolog al mamei lui imediat ce simteam ca ne trece pofta de râs. Abia acasa am reusit sa ii explicam de ce râdeam cu pofta. Ea, draguta, nu vedea bine, mai ales seara, iar luminile din magazin, fiind puternice in spatele reclamei, nu reusise sa vada ca e doar un carton, pentru ca avea forma unui barbat care sedea in semiumbra. 

Noi nu mai aveam energie si aproape ca ne secasera si lacrimile. Probabil ca a fost o descarcare nervoasa; obosisem ingrozitor in acea zi. De atunci, de cate ori treceam cu el pe langa acel barbat din carton presat, care aparea in multe locuri, ne opream si salutam, intrebandu-l unde e intrarea – buna dispozitie era garantata pentru toata ziua si privirile trecatorilor care ne auzeau contribuiau din plin.