Scuzați deranjul

Luni m-a rugat o cunoștință s-o însoțesc prin magazine pentru că voia să-și cumpere „de urgență” ceva de îmbrăcat pentru situația X, dar nu neapărat să fie ceva super-calitate. Nu-mi place să bântui prin magazine – ci vreau să merg „la punct fix” - dar am bântuit prin câteva, și n-a găsit nimic potrivit – nu lungesc povestea, ci trec la final...

Mi-am amintit de un magazin cu marfă la prețuri mici - de unde am mai cumpărat mărunțișuri de-a lungul timpului și știam că au haine faine dar care nu trecuseră, din motive diverse, de „controlul tehnic de calitate" al producătorilor.

Una dintre vânzătoarele din acest magazin e tare neplăcută dar de fiecare dată am ignorat atitudinea ei pentru că mai era cel puțin una cu chip senin (sau măcar un zâmbet de conveniență) care „îndruma” clienții.

Luni, când intrăm, lângă tejgheaua unde era casa de marcat stătea o femeie în vârstă, mititică, și nicio vânzătoare la vedere. Ne învârtim pe acolo ca hamsterii în roată și după câteva minute apare „neplăcuta” dintr-o cameră din spate, vorbind la telefon – pe această vânzătoare am văzut-o de fiecare dată vorbind la telefon; și nu se oprea nici când opera casa de marcat. Cred că două minute am așteptat să termine de vorbit, dar ea ne ignora și pe noi și pe doamna în vârstă. Am întrebat-o dacă aș putea găsi acolo tricouri „cutare” pentru că ar fi durat o veșnicie să scotocesc prin toate rafturile și toate stativele unde erau fel și fel de tricouri (proasta de mine credea că ea este acolo și să ajute clienții, nu doar să încaseze bani).

Ce nepoliticoasă sunt! Deranjez din convorbiri private vânzătoarele aflate la muncă!

Ce?! mă întreabă strâmbându-se de parcă am înjurat-o. Repet întrebarea și ea se adresează, enervată, persoanei din „cutia electronică”: Stai un pic că... (am completat în gând, zâmbind larg spre femeie, ce-mi imaginam că ar vrea să zică: cred că o idioată vrea să cumpere ceva). Apoi întinde brațul și zice în scârbă: Acolo! (și revine la convorbire). Nu! Nu erau chestiuni de serviciu! Vorbea despre ceva cu „verișoara care...”. Nu! Nu era aproape de ora închiderii, ci cu două ore înainte de ora închiderii.

Doamna cea în vârstă încă aștepta la tejghea să plătească ce avea în coș, dar vânzătoarea avea de vorbit. Când ne-am îndreptat spre ieșirea din magazin, după vreo zece minute (n-am cumpărat nimic), doamna cea în vârstă încă aștepta...

M-a mâncat limba, și înainte să ies i-am spus răspicat, dar cu zâmbet larg pe mutră: Scuzați deranjul!” Iar ea, de colo, în scârbă: Niciun deranj, doamnă! Și eu, și ea, două persoane civilizate! Păi, nu?!

Persoana pe care o însoțeam mi-a zis că puteam să tac. Da, puteam! Tăcusem de atâtea ori până atunci – și voi mai tăcea, probabil, în alte situații! Cred că luni am vorbit pentru că femeia aceea în vârstă stătea „cuminte” și aștepta ca vânzătoarea să-și îndeplinească atribuțiile înscrise în fișa postului.