Acuzatii nemeritate

Cat de goi sufleteste trebuie sa fie oamenii care critica pe aceia care inteleg sa arate un semn de minima consideratie pentru durerea altora? Nu simti sa faci un gest nu-l fă! Dar nu critica pe cei care fac un gest (oricat de marunt) in care pun suflet...

Pentru ca unii au ales sa afiseze drapelul Frantei la poza de profil pe retelele de socializare altii i-au etichetat ca ipocriti si altii au aplaudat pe cei care afirmau asta. Ei au inteles ca-i ipocrizie. Asa sa fie. Pe langa faptul ca e un semn de solidaritate pentru victimele terorismului e si un semn de solidaritate in lupta impotriva terorismului… terorism care nu are nationalitate, nu are religie…

“Ei n-au facut-o pentru noi; noi de ce sa o facem pentru ei?” e una dintre bazaconiile care circula pe net. Interesanta opinie, care se poate traduce: daca a murit capra mea de ce sa nu moara si cea a vecinului? Din punctul meu de vedere, o fapta buna, un gest nobil nu se fac in schimbul a ceva, in asteptarea a ceva, ci se fac pur si simplu. Dar ce stiu eu despre ce-i vorba in morala, in filosofia crestina? Ochi pentru ochi, si lumea va deveni oarba, zicea Gandhi.

Cei care zilele acestea acuzau - mai mult sau mai putin direct - de ipocrizie pe cei care au afisat drapelul Frantei nu au aparut sa isi manifeste parerile cand unii scriau ca tinerii din Colectiv au murit pentru ca au gasit ce au cautat ascultand muzica… satanista, adica metal rock. Sa cred ca au aceasta parere si ei pentru ca nu au reactionat infirmand acele acuzatii bizare?

Poate ca pentru cei care au murit si/sau au fost raniti in accidentul care a avut loc la Bucuresti cei cu drapelul Frantei la poza de profil au facut mai mult decat sa distribuie fotografii cu lumanari sau sa puna “doliu” la fotografia de profil - dar s-or fi gandit la asta comentatorii rautaciosi? Pentru francezi au facut si ei ce puteau face, aflandu-se la o distanta atat de mare…

Cei care au comentat impotriva afisarii drapelului Frantei la fotografia de profil ziceau ca nu se alatura turmei… As putea afirma: ei sunt in turma, pentru ca cei mai multi au ales sa nu afiseze drapelul Frantei - dar nu afirm asta, pentru ca e dreptul lor sa faca ce vor si nu e cazul sa ii critic.

S-au mai aratat ofuscati si pentru ca au ales, unii, sa afiseze drapelul desi francezii au facut glume proaste pe seama noastra, nu ne suporta ca natie si alte bazaconii. Ce au uitat acestia este ca unii francezi au facut si au zis, nu toti. Poate ca intre cei care au murit sau sunt raniti acum se aflau/afla si cei care au vorbit in apararea noastra… Cine generalizeaza greseste si lumea se cam duce naibii si din cauza generalizarilor.

Cei care critica azi au avut ocazia sa le schimbe parerea francezilor, dar multi au ales sa comenteze rautacios, intarindu-le, indirect, convingerile.

S-a mai accentuat si ideea ca atacuri teroriste au avut loc, de curand, si in state precum Turcia, Irak, Yemen, Palestina etc. Si acuza unii ca n-au fost alese acele drapele pentru a demonstra solidaritatea… Ar fi pus acesti oameni moralisti drapelul unui stat musulman la fotografia lor de profil? Nu. De ce sunt categorica in raspuns? Pentru ca am avut ocazia sa le citesc scrierile si comentariile pe ici-colo cand tema refugiatilor era la moda…

In plus, de ce sa fie cineva criticat pentru o alegere pe care o face si care nu dauneaza nimanui?! Si inca un “in plus”: cand retelele de socializare vor avea disponibil si drapelul Palestinei, multi il vor afisa - e mai simplu decat sa cauti o poza cu drapelul si s-o afisezi. Vor fi injurati?! Desigur. Altfel spus: orice faci esti criticat… asa ca fă ce simti.

Poate ca cei care-i critica pe aceia care au ales sa afiseze drapelul Frantei s-ar fi putut gandi la românii morti si raniti in atentatele de la Paris, sau la cei ca Nicolas Sfinţescu, de origine româna, patronul unui bar situat in apropierea unuia dintre localurile unde au murit impuscati cinci oameni - le-a spus sa se ascunda in spatele mobilierului si nu i-a lasat sa iasa nici dupa ce impuscaturile au incetat, pe motiv ca nu se stia unde este atacatorul, ducandu-i mai apoi - pe toti cei 20 de clienti - in apartamentul lui situat deasupra localului, unde au stat toti pana la 4 dimineata, cand autoritatile le-au spus ca pot iesi.

Clubul cinefililor: Man Up

Dati-mi o comedie! Dati-mi o comedie! E tot ce reuseam sa articulez zilele acestea - cand simt ca ma copleseste tristetea caut filme de comedie sau de actiune sau citesc bancuri.

Aia nu, aia nu, aia vazut, aia nu… Si, in final, cineva m-a convins sa vad o comedie romantica! Comedie romantica?! A fost cea mai faina comedie romantica pe care am vazut-o vreodata! E drept, nu prea am inclinatie pentru filmele romantice in general, dar cateva comedii romantice bune am vazut - dintre toate, aceasta mi-a placut cel mai mult.

sursa

Man Up (2015), e un film britanic in regia lui Ben Palmer. Nu stiu ce sa scriu despre film…

Un el: Jack (Simon Pegg) si o ea: Nancy (Lake Bell); un el si o ea, ca in orice film romantic… El in varsta de 40 de ani, parasit de sotia care-l inselase si dupa care inca plangea, desi trecuse mai mult de un an - sau, poate, deplangea sentimentul pe care l-a cunoscut cand si-a intalnit sotia… Ea, o zapacita in varsta de 34 de ani, cinica, dezamagita dupa o relatie de sase ani si o pauza de relatii de patru ani.

Un el, o ea si o "intalnire oarba" sub ceasul din gara Waterloo, cu o carte anume ca semn de recunoastere.

Cand “astrele se aliniaza” in favoarea cuiva nimic nu le mai sta in cale celor pentru care “astrele lucreaza”. Ce frumos; nu? Se mai intampla. Jack intalneste "alta fata" si are cea mai amuzanta si nebuneasca zi din viata lui.

Un film despre “daca nu risti nu castigi”, un film despre a te prezenta asa cum esti, fara teatru, fara masca (de preferinta si fara minciuni, dar fara minciuna filmul n-ar fi existat); un film despre compatibilitate, un film amuzant chiar si in acele momente care, de regula, au prostul obicei de a fi  triste sau te arunca in borcanul cu melancolie. Replici spumoase, replici amuzante de la inceput pana la sfarsit - fara “timpi morti”, fara “sirop” prea dulce… Intensitate, viata, spontaneitate… “Sa fii spontan cand nu ai planuri!” zice in film, suparata, sora eroinei, nemultumita ca i-a fost urmat sfatul “fii spontana” tocmai cand parintii lor aniversau 40 de ani de casatorie si Nancy a intarziat, si nu a tinut discursul programat.

E un film in timpul caruia nu ai timp sa te gandesti la absolut nimic altceva pentru ca vrei sa prinzi toate replicile, vrei sa vezi toate gesturile. N-ai timp nici sa te gandesti “da, ca-n filme” - asta o faci dupa ce se termina filmul, eventual, dar nici atunci in acest caz. Oricum, ochii mei erau “lipiti” de ecran.

Actorii Simon Pegg si Lake Bell sunt excelenti! Jack si Nancy se potrivesc ca si cum ar fi unul.

E un film pe care il recomand din tot sufletul si… cu toti neuronii (nu_ca as avea prea multi neuroni, dar filmul merita vazut). Nu stii cand trece timpul, se termina filmul si… ai vrea sa continue. 

*

Intalnirea de la Clubul cinefililor pe pagina la Carmen in fiecare sfarsit de saptamana.

Hm! din Franta

Ura a cauzat multe probleme in lume, dar n-a rezolvat vreuna (Maya Angelou)

Ce urmeaza acum?! E destul de simplu de banuit: noi "reguli de societate”- perchezitii domiciliare si corporale ori de cate ori exista o suspiciune/reclamatie cu privire la unele persoane, cetatenii fiind incurajati sa reclame la autoritati orice activitate care li se pare suspecta; supravegherea convorbirilor, a corespondentei electronice (chestiuni care se intamplau si in Franta, dar n-au avut efectul scontat pentru ca ucigasii au gasit alte metode de a pastra legatura si de a coordona atacurile).

Presupun ca supravegherea in masa va fi posibila pentru ca cetatenii nu vor mai avea dreptul sa se impotriveasca deoarece se va invoca obligatia de a veghea la siguranta cetatenilor. Cine se impotriveste va fi arestat si condamnat - la inchisoare sau amenda, in functie de “gravitatea” faptei.

In SUA, conform Patriot Act, lege data dupa septembrie 2001, intre altele, cetatenii retinuti/arestati sub suspiciunea de terorism nu au dreptul la avocat… Multe abuzuri au avut loc in anii imediat urmatori dupa 2001…

Presupun ca, un timp, intrunirile, adunarile vor fi interzise? Franta a activat o lege din 1955: starea de urgenta - cetatenii nu au voie sa-si paraseasca locuintele dupa lasarea serii pana cand se lumineaza. Or fi interzise si concertele, competitiile sportive, adunarile la rugaciune si altele de gen?

Unele voci franceze anunta dorinta expulzarii imamilor. Vor interzice curand orice manifestare religioasa, indiferent de religie?! Desigur… dar nu imediat si nu prea abrupt. Vor sustine ca piedica in calea adevaratei fericiri este religia - oricare ar fi aceasta. N-a sesizat nimeni agresivitatea unora impotriva religiei, in ultimul timp? Dogma si credinta sunt chestiuni diferite...

Apoi, din Franta, masurile se vor extinde - cu titlu de obligatie - asupra tuturor statelor membre U.E.

Celelalte state membre U.E. nu vor mai avea dreptul sa negocieze cati emigranti vor primi… “Amenintarile” au fost deja lansate.

Legile Big Brother instituite in Franta dupa atacul de la inceputul anului, la redactia Charlie Hebdo s-au dovedit inutile, asa cum s-au dovedit cele din Marea Britanie, in iulie 2005 - vor fi inasprite? Paza de la stadion - unde era prezent si presedintele republicii - n-a reusit prea bine sa tina departe un atentator - numarul agentilor va creste si, eventual, soldatii vor defila prin marile orase mai ceva ca in zona aeroportului din Cairo. Probabil ca si stagiul militar va redeveni obligatoriu in statele unde nu mai este…

Se intareste alianta Franta-Rusia in lupta impotriva terorismului (in Siria) si toate statele membre NATO vor fi obligate, din nou, sa trimita soldati in “zona de conflict”, pentru ca presedintele Republicii Franceze a declarat atentatele ca fiind “acte de razboi”. In 2001 a mai facut-o un presedinte: Bush, si mare bine a facut omenirii declansand razboaie cam peste tot in Orientul Mijlociu. Acum, ca statele au inceput sa cam refuze implicarea armata in zona… se intampla din nou sa fie obligate.

Industria muzicala pregateste noi reguli: vor fi mai multi politisti, pentru siguranta cetatenilor - erau destui si la stadionul unde se desfasura meciul Franta-Germania si unde era chiar presedintele republicii prezent - si un ucigas a reusit sa se arunce in aer si sa ucida oameni…

In Elvetia, musulmanii nu mai au voie sa construiasca minarete…

Mass media din intreaga lume prezinta, din nou, scene cu atrocitatile facute de “musulmani”, fara a se preciza ca respectivii criminali sunt un procent foarte mic in comparatie cu intreaga populatie musulmana de pe glob si prea multi cetateni au ideea (fixa) ca toti musulmanii sunt teroristi - de-ar fi asa n-ar mai fi decat musulmani, pentru ca sunt mai mult de un miliard, asa ca le-ar fi usor sa schimbe lumea daca ar fi toti teroristi… Se mai spune ca toti musulmanii vor Sharia - e gresit, voit, pentru ca nu e real, ba chiar destui musulmani nu cred in “lumea lui Dumnezeu”. Si chiar de ar fi toti de acord sa traiasca sub Sharia aceasta nu inseamna violenta.

Categoric ca e nevoie de securitate, dar chiar cu orice pret? Chiar cu pretul incendierii taberelor de refugiati, cu incendierea locuintelor musulmanilor care-si vad de viata lor?

Presupun ca toate atrocitatile care au loc in lume sunt, de fapt, pentru bani si/sau putere, insa scopul e bine disimulat in “chestiuni religioase”… si zgandarind populatiile se poate obtine rezultatul urmarit.

sursa foto" http://preaching.org/manipulation/ (in febr 2021 pag nu mai exista)

O lacrimă…

şi o altă lacrimă, şi multe lacrimi… care nu reuşesc să ducă tristeţea cu ele.

Pentru Bucureşti, Cairo, Beirut, Paris, Londra, Madrid, New York, pentru…

Lacrimile sunt cuvintele pe care inima nu le poate rosti…

În ziua când cineva moare inima celor care l-au iubit se fărâmă, într-o clipă, în mii de bucăţele, bucăţele pentru care e nevoie de ani să fie adunate, şi nu întotdeauna le mai găsim pe toate… Uneori nu avem nici timpul necesar adunării bucăţelelor, pentru că iar se întâmplă ceva şi rănile se deschid înainte de a avea timp cicatricile să se vindece. O altă bucăţică de inima se pierde…

Viaţa i-a lovit crunt, (şi) în ultimele săptămâni, pe mulţi dintre semeni… Pe mulţi ne-au speriat aceste lovituri dar suferinţa celor direct implicaţi n-o vom putea înţelege, nu putem şti ce simt ei, cei care au pierdut fiinţe dragi sau au în suferinţă fiinţe dragi; nu putem şti ce simt ei, dar atât cei răniţi, cât şi oamenii care au pierdut pe cineva drag, nu ar trebui numiţi supravieţuitori, ci războinici, pentru că ei luptă acum cu durerea şi, poate, cu furia neputincioasă… Şi le doresc din tot sufletul să fie învingători.

Mă voi retrage într-un colţ şi voi plânge până nu mai pot plânge. M-a obosit durerea pe care o simt în suflet şi m-au obosit toate lacrimile care-mi înroşesc ochii… Mă doare sufletul pentru toţi cei care au fost loviţi în plin, poate în clipa când totul era frumos în viaţa lor…

Fie ca sufletele celor în suferinţă să îşi găsească alinarea şi puterea de a se regenera. Ştiu ce înseamnă durerea, dar nu-mi pot imagina durerea lor… Cu sufletul sunt alături de ei.

Restul e tăcere…

Clubul cinefililor: The Legend of Omar Khayyam

Intalnirea saptamanala la Clubul cinefililor gazduit de Carmen, unde vin cu un film recomandat de karmapolice aici: http://cybershamans.blogspot.ro/2015/10/filmul-de-weekend-legend-of-omar-khayyam.html

Am intarziat sa il vad pentru ca aveam nevoie de o seara linistita, in care sa-l savurez, pentru ca Omar Khayyam e numai unul; dupa ce l-am vazut nu am stiut sa il cuprind in cuvintele pe care le am in vocabular… :)

sursa 

The Keeper. The Legend of Omar Khayyam (2005), in regia lui Kayvan Mashayekh, ilustreaza o particica din viata aventuroasa a astronomului, matematicianului, filosofului si poetului persan Omar Khayyam. E o legenda in care sunt impletite fapte istorice - cat e legenda si cat e istorie nu sunt in masura sa afirm pentru ca izvoarele cu privire la viata poetului se contrazic (nici chiar anul nasterii nu e cert, ci stabilit cu aproximatie).

Povestitorul ii informeaza pe spectatori ca in fiecare familie musulmana este desemnat un reprezentant care sa invete si sa transmita urmasilor traditia, pentru a nu se pierde, oriunde membrii familiei ar ajunge sa traiasca.

Un puşti in varsta de 12 ani, Kamran (interpretat de Adam Echahly) afla ca unul dintre stramosii sai a fost Omar Khayyam (interpretat in film de Bruno Lastra) si vrea sa afle povestea, sa o poata transmite mai departe. Dorinta de a afla sfarsitul povestii il impinge sa utilizeze un pasaport care nu e al lui, sa falsifice semnatura mamei pe acordul de a face singur calatoria din America spre Marea Britanie pentru a citi o carte cu poeziile lui Khayyam pe care o aristocrata (interpretata de Vanessa Redgrave) o avea in familie din mosi stramosi. Apoi calatoreste in Iran, sa afle sfarsitul povestii de la bunicul sau foarte batran si bolnav.

Povestea se desfasoara pe doua planuri: in mileniul nostru si in mileniul 11, cand a trait Omar Khayyam (18.05.1048, Nishapur, Persia - 04.12.1131). Tanarul Omar ramane orfan de tata cand avea 12 ani - doar mama si micuta sclava Darya mai sunt pentru a-l consola. Mama lui il roaga pe un invatat sa il ia pe langa el si sa-l educe. Invatatul, incantat - si mirat - de cunostintele avansate ale unui copil, accepta, ba ii spune mamei ca il va si plati pentru a-l ajuta la una alta.

Trei lucruri trebuie sa invete un baiat pentru a fi barbat - ii spune inteleptul lui Omar: fii cinstit, calareste bine, nu spune minciuni. Daca tainele invataturii le poate impartasi micului curios, tainele calariei si ale luptei ii vor fi dezvaluite de tatal lui Hassan bin Sabbah (interpretat de Christopher Simpson), viitorul intemeietor al sectei asasinilor. Cei doi tineri devin prieteni foarte buni. Darya crestea alaturi de ei, antrenandu-se cu ei, plimbandu-se cu ei, iubita de amandoi, dar iubindu-l numai pe Omar. Cand cei doi se bat in targ cu niste straini, pentru Darya (Marie Espinosa), pe care un targovet s-a oferit sa o cumpere, tatal lui Hassan o vinde pe fata. Omar e deznadajduit, si tot ce poate face este sa isi rosteasca durerea in versuri.

Malik (Moritz Bleibtreu) este un prieten al celor doi, care ajunge sultan. Omar ramane langa acesta, ca sfatuitor in ale stiintei, dar Hassan, nemultumit de islamul lui Malik, se retrage in castelul Alalamut (Aluh Amut), care va deveni o cetate greu de cucerit, si intemeiaza Secta Asasinilor, ucigasii tacuti care au terorizat aproape intreg Orientul Mijlociu timp de aproape doua secole - cetatea a distrus-o piatra cu piatra, in 1256, Ulugu-Han, un nepot al lui Genghis-Han, transformand - la propriu - Ghilda Asasinilor in praf si pulbere (evenimentul nu apare in film, perioada fiind cu totul alta).

Pentru ca Omar, in slujba lui Malik, schimba - intre altele - calendarul islamic, lunar, cu unul laic, isi castiga multi dusmani mai ales intre sunniti. Hassan ii salveaza viata la un moment dat si il gazuieste in castelul sau, facandu-i o propunere pe care el o crede de nerefuzat.

Ma asteptam la altceva de la acest film - poate aventura in “toata legea” unui film de gen, dar m-a incantat ideea de a “vedea” cum, probabil, aratau locurile pe unde a pasit Omar Khayyam, ce fel de oameni au fost cei pe care i-a intalnit. Desi imi place mult acest poet prea multe despre viata lui nu stiam si la prietenia cu Hassan bin Sabbah (numit si “Vechiul Om al Muntilor” sau “Batranul din Munti”) nu m-as fi gandit nici intr-o mie de ani. Acest amanunt m-a determinat sa vad filmul si nu mi-a parut rau pentru ca impletita in firul vietii lui Omar Khayyam e atinsa si tema primei cruciade, nu doar inceputul erei sectei asasinilor despre care se spune ca exista si azi, secreta, invaluita in mister.

Am venit, de unde? Unde duce drumul? / Care-i rostul vieţii ? Tainele sugrumu-l. / Câte inimi pure - Roata de Azur / Arde-n scrum şi pulberi! Spuneţi, unde-i fumul? (de Omar Khayyam, in traducerea lui Otto Starck).

Nu poezia l-a facut pe Omar celebru, ci “poezia vietii lui”.

Intr-o zi, viata ti se va sfarsi. Si tot ce va ramane sunt momentele pe care le-ai trait la intensitate maxima. Si daca esti norocos, aceste momente traiesc in vietile celor pe care "i-ai atins".

Miercurea fara cuvinte! Gânduri

Desene pentru Miercurea fara cuvinte! (46) la Carmen, unde sunt invitati sa participe toti cei care doresc.

HAPPY WW!

surse foto:

1 https://www.wikihow.com/User:Wikivisualhttp://www.wikihow.com/User:Wikivisual#

2 https://mbasic.facebook.com/photo.php?fbid=762341063841786&id=161058790636686&set=pb.161058790636686.-2207520000.1419159481.&source=42&refid=13

3 https://ro.pinterest.com/explore/ethnic-joke/

(in febr 2021 sursele nu mai sunt valabile)

Neintelegeri, subintelegeri, gresite intelegeri

E greu de crezut ce aud, vad si citesc zilele acestea. Unii au inteles ca tragedia din 30 octombrie s-a intamplat din cauza ca unii canta rock si altii asculta! Mai putin se vorbeste in anumite cercuri despre indiferenta, lacomie, neglijenta si toate celelalte. O singura cauza: muzica rock. Ar fi de râs daca nu ar fi de plâns.

Imi place muzica rock si ascult cu placere. Nu-mi plac toate genurile de rock - death rock, de exemplu, nu-mi place sa ascult, pentru ca nu imi place cum sunt interpretate cantecele. Nu-mi plac unele manifestari ale unor interpreti de rock - sunt exagerati multi dintre cei tineri pentru ca au de “luptat” cu titanii genului, cu trupe precum Deep Purple, Pink Floyd, Black Sabbath, Queen, Metallica, Manowar si multe altele. Nu-mi place orice trupa si nu-mi place orice melodie chiar daca e cantata de cantareti favoriti… Unele balade rock sunt, din punctul meu de vedere, arta. Sunt cativa chitaristi din trupe rock a caror performante ating fiinta… si nimic nu e intunecat in interpretarea lor…

David Gilmour, Roger Waters, “Comfortably Numb”

https://www.youtube.com/watch?v=G_MXLI5hyEc

Inca de la aparitie, rock-ul e considerat o forma de manifestare dedicata diavolului doar pentru ca, probabil, in cantecele rock nu auzi despre obedienta, despre capete plecate pentru ca sabia sa nu le taie, ci auzi despre libertatea spiritului, despre descatusarea fiintei de prejudecati, despre libertate si autodeterminare, despre dorinta si puterea de a lupta pentru a realiza ceea ce iti doresti. Ca orice fiinta umana, cantaretii de rock sunt raspunzatori pentru ceea ce spun, dar nu raspund pentru ceea ce cred unii ca au inteles. Iar despre membrii trupei care a sustinut concertul in seara cand a avut loc tragedia nici nu se poate afirma ca ar avea versuri care sa-i indemne pe oameni la “rele”, dar cei care vorbesc nu au ascultat - sau macar sa fi citit - versurile cantecelor.

Comunistilor le-a fost teama de mesajul cantecelor rock: trupele nu aveau ce cauta sa concerteze in România si nici la radio nu se auzeau altfel decat rar si numai anumiti interpreti, si anumite texte; dar multi parinti aveau discuri de vinil cu melodiile unor trupe rock, benzi de magnetofon si mai tarziu casete. Rockerii autentici nu se supun autoritatilor doar pentru sunt autoritati; ei vor ca autoritatile sa lucreze in favoarea cetatenilor; sunt oameni cu principii si valori puternice si greu de ingenuncheat. Intr-un fel, rockerii sunt “rezistenta” impotriva sistemelor corupte, a prejudecatilor etc. pe care daca nu le pot schimba, inlatura, le critica asa cum stiu ei: cantand.

Manowar - Heart of Steel, de exemplu, nu indeamna la rau, ci indeamna la lupta cu sine si pentru a-ti indeplini idealurile, la speranta ca mereu exista o a doua sansa cat timp nu renunti; sa nu te temi de moarte, sa nu regreti trecutul... sa mergi inainte, pentru ca esti nascut cu o inima de fier. Textele melodiilor rock sunt, in general, metafore (uneori hiperbole)... Fiecare intelege ce poate, ce vrea, ce simte ca i se potriveste.

https://www.youtube.com/watch?v=t_C5hoFk9Co

Ce-mi imaginez eu ca fac interpretii de rock si muzica lor, in general?! Ilustreaza iadul in care suntem, uneori, pe Pamant, dar si cum ar putea fi cel pe care il amintesc unii clerici; ilustreaza iadul din sufletul omului, alteori… In cantecele lor, rockerii striga durerea, neputinta uneori, frustrarea… De cate ori n-ai fi vrut sa spui, rastit, tot ce-ti trece prin minte? De cate ori n-ai fi vrut sa-ti urli durerea sufletului?! N-o facem, pentru ca suntem constransi de anumite reguli sociale - rock-ul ofera ocazia de a elibera aceste sentimente negative. In cantecele si manifestarile lor ilustreaza cuşca in care traim toti, uneori, lanturile impuse de societate…

Sa zicem - de amorul discutiei! - ca cei care carora le palce muzica rock sunt satanisti. Absurd, dar sa zicem… Multi sunt tineri si foarte tineri, deci au prins si vremea cand religia era obligatorie in scoli. Oare nu inseamna aceasta ca cei despre care se presupune ca trebuie sa ii ghideze si sa ii ajute sa pastreze calea dreapta au dat gres in misiunea pe care si-au asumat-o?! Cine e vinovat ca nu a stiut sa semene, adanc, samanta credintei?!

Un lucru e cert: nu se razboieste cineva cu credinciosii sau cu Biserica, ci cu aroganta si autosuficienta unora, cu vulgaritatea si intoleranta.

Declara parintele Ioan Florin, ca o critica la adresa unora dintre reprezentantii Bisericii:

[...] “Am fost trimisi de Mântuitorul sa scoatem demonii din oameni, dar ajungem adesea sa-i starnim noi insine in ei prin purtarile noastre. Cand nu se suie ceva pâna la nasul nostru, am gasit explicatia: sunt obraznici, nu stiu cum sta treaba cu teologia. Noi suntem subtili, mistici, insusi Dumnezeu ne da like pe feisbuc, ei sunt prosti, manipulati, nu inteleg nimic, nu stiu ce e un trafalete, nu stiu cum ar trebui sa arate ora de religie, nu stiu unde sa se roage si cum se fac pomenirile pentru morti, nu stiu cata milostenie face Biserica”. [...]

Poate ca sunt necesari mai multi preoti cu har si mai putini cu masini de lux; mai multi preoti alaturi de oameni nu doar cu vorba, in drum spre parcare...

Imi place muzica rock si n-o sa-mi cer scuze pentru asta. :)