Oameni. Citate favorite.

Unii spun că totul e materie şi energie... e ca şi cum ai spune despre cărţi că sunt doar hârtie şi cerneală (Eliphas Levi)

*

Unii oameni văd lucruri şi se întreabă: De ce? Unii oameni visează lucruri şi se întreabă: De ce nu? Alţi oameni trebuie să meargă la lucru şi nu au timp de toate astea.

(George Carlin)

*

Minţile luminate discută idei; minţile mediocre discută evenimente; minţile mici discută oamenii. (Eleanor Roosevelt)

*

Să le fim recunoscători celor care ne oferă fericire; ei sunt acei grădinari fermecători care fac sufletele noastre să înfloreasca.

(Marcel Proust)

*

Când viaţa ta e fulger, cuvintele tale sunt tunet

Unii oameni îşi aleg mâncarea cu multă luare-aminte şi nu îngăduie să intre in gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenţi şi nu îşi aleg cuvintele care ies din gura lor.

(Augustin de Hipona -  Fericitul Augustin).

*

Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont (Konrad Adenauer)

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

O lume plină de magicieni - Nicolas Flamel

Fiecare secol are celebrii lui vrăjitori, magicieni, ocultişti, alchimişti etc. De exemplu, in secolul al XIV-lea făcea furori Nicolas Flamel care transmuta plumbul in aur, in secolul al XVI-lea, un cap detaşat de trup îi prezice Caterinei de Medici viitorul fiilor ei - cu ajutorul lui Cosimo Ruggieri, magicianul preferat al reginei - şi o oglindă din oţel lustruit repeta aidoma prevestirile lui Nostradamus; in secolul al XVIII-lea Casanova culegea bani de aur din părul frumoaselor vremii şi Cagliostro deţinea elixirul de viaţă lungă; in secolul al XIX-lea Victor Hugo conversează prin intermediul meselor rotitoare cu Shakespeare, Mahomed, Moise, Platon, Napoleon şi chiar cu Isus Hristos; in secolul al XX-lea Raspuntin îl însănătoşeşte pe ţareviciul Alexei, bolnav incurabil. In anul 2000, in faţa camerelor TV, Uri Geller deplasează obiecte telepatic şi vracii din Polinezia operează fără sângerare şi fără dureri... Magicieni au fost si vor mai fi. :)

Ocultismul reprezintă ansamblul doctrinelor esoterice şi al practicilor magice. Prin magie se înţelege manipularea forţelor supranaturale pentru a produce efectele dorite de către practicantul magiei (wikipedia).

Alchimia este o formă de cunoaştere sincretica. Alchimia, o pseudo-ştiinţă, nu se ocupă doar cu transformarea metalelor banale in metale preţioase, ci este o filozofie, o formă de cunoaştere protoştiintifica, dar şi o arta ocultă care s-a practicat in Europa, Africa şi Asia, urmărindu-se descoperirea secretului transformării metalelor banale in metale preţioase (mai ales in aur), găsirea elixirului vieţii veşnice, a tinereţii fără bătrâneţe, a elixirului care să vindece toate bolile. Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

Nicolas Flamel

Nicolas Flamel s-a născut in 1340 (alte surse dau ca dată anul 1330), la Pontoise, aproape de Paris.

Originea sa era modestă, dar avea o bună educaţie şi cunoştea “puţină latină”. A exercitat la Paris meseria de grefier public, apoi de copist şi de librar, copiind manuscrise şi comercializând cărţi vechi. Fiind un copist destoinic a ajuns să aibă propriul atelier. Şi-a diversificat munca şi a ajuns librar-jurat, adică negustor însărcinat să vândă copiile vechilor manuscrise originale sub supravegherea Universităţii din Paris, unde prestase un jurământ. Îi mergea bine şi a câştigat bani destui pentru a-şi permite să angajeze câţiva copişti iar el îşi ocupa timpul studiind manuscrisele şi cărţile vechi.

Pe la 1370 (1360 alte surse) se căsătoreşte cu Pernelle (văduvă de două ori), care deţinea o proprietate in Paris. Au format un cuplu ideal, devenind legendari - ambii au in Paris câte o stradă care le poartă numele (in arondismentul 4). Din scrierile lui Flamel reiese dragostea pe care i-o purta soţiei şi durerea pierderii ei, in 1397.

Una dintre casele in care a locuit Flamel se mai află in Paris, pe Rue de Montmorency nr. 51, cea mai veche casă din oraş (acolo funcţionează un restaurant).

Nicolas Flamel a lăsat o biografie - practic, ceea ce se ştie despre el este ceea ce chiar el a scris. In această autobiografie - Le Livre des figures hieroglyphiques (Cartea figurilor hieroglifice) - aflăm că a dobândit, pentru suma de doi florini, o carte străveche al cărui autor era Abraham Evreul (Flamel avea vreo 35 de ani atunci).

In această carte descoperă imagini care descriu câteva dintre lucrările Marii Opere. Pentru că nu le poate descifra întreprinde o călătorie la Saint-Jacques-de-Compostelle, sperând să întâlnească un kabbalist. Are noroc şi întâlneşte un evreu convertit la catolicism. Acesta îi explică secretele ilustraţiilor. In 1382, întors la Paris cu aceste informaţii efectueaza, in prezenta soţiei, transmutaţii ale metalelor. Urmând cuvânt cu cuvânt cele aflate in carte, scrie el, am făcut proiecţia cu piatra roşie […], pe la ora cinci seara […] am transmutat, într-adevăr, şi aproape in tot atâta aur pur, mai bun desigur decât aurul obişnuit. După zeci de ani de încercări Flamel reuşeste să-şi desăvârşească Opus Magnum; repetă această operaţie de încă două ori, pentru că, spune el, îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu in vase lucrările admirabile ale Naturii.

Împreună, cei doi soţi, deţinători ai unei averi considerabile pentru acele vremuri, întemeiază şi asigură o rentă permanentă pentru patrusprezece spitale din Paris, construiesc trei capele, oferă donaţii şi rente pentru şapte biserici, cărora le repară şi cimitirele, ajută văduvele, orfanii şi oamenii săraci in general. Au continuat această activitate filantropică până la moartea lui Pernelle. Atunci, Nicolas Flamel, rămas singur, se dedică scrisului. Recunoscător pentru cunoaşterea dobândită, nu o păstrează numai pentru sine, ci o pune şi la dispoziţia celor care ar dori să îl urmeze pe calea ilustrată de enigmaticele figuri ale cărţii lui Abraham Evreul.

Aparenta incredibilă bogăţie, şi generozitatea, i-au adus in atenţia lui Charles al VI-lea, care a ordonat o anchetă; nu s-a descoperit nimic interesant.

Culoarea roşie a operei (piatra filozofală) este ca leul, care devora toată natura pură metalică, preschimbând-o in adevărata sa Substanţă, in aur adevărat şi pur, mai fin decât acela din cele mai bune mine.

Înregistrările documentare arată că Flamel a murit in 1418 şi a fost înmormântat la Paris, având la căpătâi o piatră funerară pe care ar fi proiectat-o chiar el. In testamentul său, datat 1416, apare că majoritatea averii o lasă unui nepot, Perrier, despre care se ştiu foarte puţine.

Faptele şi legendele se împletesc strâns când e vorba despre Flamel - există oameni care nu au crezut (unii nu cred nici azi) c[ el şi soţia sa ar fi murit. In unele cronici apare consemnat că cei doi şi-ar fi înscenat moartea şi au plecat in India. Nemurirea lor ar fi rodul geniului de alchimist al lui Nicolas Flamel.

Printre mulţi alţi alchimişti

Thomas Norton (c.1433 - c.1513) a fost poet englez şi alchimist - un alchimist fără noroc, printre alţi alchimişiti norocoşi sau ba. Biografia acestuia rămâne obscură. Jonathan Hughes (n-am idee dacă poetul din Wales sau altul) afirmă că Thomas Norton s-ar fi născut la Colne, Wiltshire, dar nu s-a descoperit un oraş care să fi avut acest nume şi, de aceea, alţii spun că ar putea fi Coleme, Wiltshire, mai ales că locul se potriveşte descrierii pe care o face cel mai tânăr alchimist din cea mai cunoscută lucrare a lui Norton: Ordinalul Alchimiei (Ordinal of Alchemy, început in anul 1477), un poem ilustrat, care conţine cel puţin trei mii de versuri. Alchimia, spune Norton, nu poate fi transmisă decât oral (prin iniţiere), însă el încearcă să o lase in scris.

Se spune că… La vârsta de 28 de ani Thomas Norton obţine “marele elixir roşu” (piatra filozofală - in arabă, El Iksir, de unde cuvântul elixir). Un servitor i-o fură. Trecând peste această întâmplare, Norton îşi continuă lucrul şi fabrică “elixirul vieţii” care… îi este furat de soţia lui William Canynges (n. la Bristol, c. 1399 -1474), ctitorul care, graţie elixirului (zicea gura lumii), va finanţa generos construirea bisericii Sfanta Mary Redcliffe din Bristol (William II Canynges era, oricum, foarte bogat, considerat “protector al artelor").

Samuel Norton (1548 -1621), gentleman de ţară şi alchimist (şerif in Somerset, între altele) a fost strănepotul lui Thomas Norton.

Elias Ashmole (23.05.1617 - 18.05.1692), anticar între altele, ucenic in ale alchimiei - cel dintâi “mason acceptat” cunoscut (a fost unul dintre primii intelectuali admişi într-o lojă masonică) va publica lucrarea lui Thomas Norton, Ordinal of Alchemy, in 1652, in lucrarea sa Theatrum Chemicum Britannicum - o compilaţie, extinsă şi adnotată, de poeme metafizice (lucrarea, cu unele adnotări, a fost republicată şi in 2011).

Hermes Trismegistul e alchimistul legendar din Alexandria (Egipt), adesea înfăţişat cu un trident care reprezintă razele iluminării sale. Iniţiaţii care îi urmează învăţăturile sunt cunoscuţi sub numele de ermetici. E considerat părintele alchimiei.

Piatra filozofală

Piatra filozofală este o substanţă legendară cu ajutorul căreia alchimiştii pretindeau că pot transmuta metalele inferioare în aur. Era considerată şi panaceu: licoare care avea puterea (potrivit concepţiei alchimiste) de a vindeca toate bolile şi de a dărui tinereţe veşnică. 

Jabir ibn Hayyan - Geber, după numele latinizat (c.721 - c.815) - un alchimist arab, considerat părintele chimiei, susţine posibilitatea transmutării plumbului in aur sau argint. Pentru aceasta ar fi fost necesar acel el-iksir, substanţă pe care Geber o imagina ca fiind o pulbere de culoare roşie.

∞ ∞ ∞

Comoara pe care o căutăm nu este întotdeauna comoara pe care o găsim…

Un răsărit şi un apus

In acel unic moment când noaptea trece in zi s-ar putea spune că nu e nici noapte şi nu e nici zi, nu e nici ieri, nu e nici azi… La fel, in momentul in care ziua trece in noapte nu e nici azi, nu e nici mâine.

Acum vreo oră am citit la Adriana, “Ploaie cu repetiţie şi dimineţi noi”. Mi-a plăcut poezia... textului şi mi-a plăcut mult fotografia pe care a făcut-o in zori de zi şi care, consider eu, e “suprapunerea” unei imagini de cer dintr-o fotografie pe care am facut-o unui apus, cu câteva zile in urmă. Coincidenţa formelor atât de asemănătoare, la începutul unei zile şi la finalul alteia, m-a mirat şi mi-a plăcut. 

Mulţumesc, Adriana, pentru permisiunea de a posta aici fotografia răsăritului. © 

Zager and Evans - In The Year 2525. Provocarea muzicală

Carmen ne invită, in fiecare vineri, la Provocarea muzicală.

Amănunte pe blogul Între vis şi realitate.

Călătorind pe yt, ascultând melodiile postate cu ocazia Provocării, am dat peste un cântec care mi-a plăcut foarte mult cu ani in urmă - si de care am uitat! Îmi place şi azi, aproape la fel de mult ca atunci.

Duetul Denny Zager şi Richard Evans a avut, in 1969, un succes imens cu melodia “In The Year 2525” - a fost singurul lor succes de răsunet, pe ambele maluri ale Atlanticului; e cântecul pentru care sunt cunoscuţi.

Scris de Rick Evans, prin acest cântec s-a dorit atragerea atenţiei asupra pericolului tehnologizării, şi se creionează un viitor posibil pentru rasa umană care se autodistruge prin inovaţiile tehnologice şi medicale.

In unele chestiuni s-au “înşelat” - suntem abia in 2018 şi oamenii îşi pot lua copilul dintr-un

tub de sticlă… şi pentru orice există o pilulă. (vizualizare pe YT)

https://www.youtube.com/watch?v=yesyhQkYrQM

In the year 2525, if man is still alive / If woman can survive, they may find […]

In the year 6565 / You won't need no husband, won't need no wife / You'll pick your son, pick your / daughter too / From the bottom of a long glass tube.

*

Îmi place cântecul şi am găsit un videoclip cu imagini care se potrivesc versurilor şi ilustrează posibilul viitor care îi aşteaptă pe umani.

*

Să ne revedem cu bine la Friendship Friday!

13-15 iunie 1990 - un preşedinte mulţumeşte pentru violenţe

N-am fost in Bucureşti in zilele de 13-15 iunie 1990. Ceea ce ştiu am aflat de la sora mea, de la amici şi de la televizor… dar îmi e de ajuns să ştiu că a fost cumplit.

Datele istorice sunt cunoscute (sau ar trebui să fie cunoscute)… Scriu aceste rânduri pentru că nu-mi vine a crede că un şef de stat - Ion Iliescu - pe care doar că nu ne-am rugat de oameni să nu-l aleagă preşedinte, a fost in stare să mulţumească minerilor pentru violenţa de care au dat dovadă! Şi acesta nu e singurul aspect surprinzător - cu sensul de groază. Mai e simpatia de care s-a bucurat (se mai bucură in rândul unora) acel lider al minerilor - caraghios până la paroxism in unele apariţii publice. Cum să simpatizezi un individ care a condus ortacii (câţi or fi fost, cu adevărat, mineri) in Bucureşti pentru a sparge capete şi geamuri, pentru a distruge sedii de partide şi alte instituţii? Ştiu că se vorbeşte mult despre toleranţă - dar aşa ceva nu trebuie tolerat - şi se vorbeşte mult despre iertare - să ierţi, ok, dar să şi uiţi? Poate că iertare fără uitare nu se poate, dar nu cred că-i sănătos să uităm astfel de grozăvii care par să se repete de-a lungul istoriei… “Cine uită istoria e condamnat sa o repete” - şi cine n-o uită, se pare, o repetă. In septembrie 1991, ianuarie şi februarie 1999 au mai fost mineriade… Să sperăm că nu vor mai fi - “gurile rele” zic că nu mai sunt nici mineri: au plecat din ţară sau s-au împrăştiat prin oraşele României.

După ce preşedintele, in 15 iunie, le-a mulţumit minerilor, la Romexpo (unde au fost trasportaţi cu autobuzele), au fost conduşi la Gara de Nord şi au urcat in trenurile care îi aşteptau pentru a-i duce in Valea Jiului, de unde veniseră.

De ce au fost chemaţi minerii la Bucureşti? Pentru că civilii nemulţumiţi de regimul politic care tocmai se instaura şi care mirosea a comunism îşi montaseră corturi in Piaţa Universităţii şi protestau. Dimineaţa, devreme, in 13 iunie, forţele de ordine au distrus corturile din Piaţă şi au făcut arestări.. Fireşte, totul a degenerat. Ceva mai târziu au sosit nişte muncitori de la IMGB pentru “a face ordine”. Atunci s-au auzit prima dată lozinci ca “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!” Cu oameni care pot gândi aşa ceva cum să ne aşteptăm la o viaţă armonioasă in România?! Ne mirăm că nu avem valori, scrie Cartim, între altele, in articolul său.

In 13 iunie, pe tot parcursul zilei, au avut loc confruntări violente între manifestanţi şi forţele de poliţie, au fost incendiate autobuzele poliţiei, sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, SRI. Preşedintele citeşte, la televiziune, un comunicat in care zice: Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită. Seara, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroşani spre Bucureşti; un al treilea tren a plecat a doua zi, in 14 iunie, tot spre Bucureşti, din gara Motru. Minerii sosiţi in Gara de Nord au fost preluaţi de reprezentanţii instituţiilor de forţă şi ghidaţi prin Bucureşti, in punctele considerate nevralgice. Toţi intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcaţi cu haine fistichii au fost bătuti, arestaţi, urcaţi în dubele Poliţiei şi interogaţi la o unitate militară din Măgurele. (sursa wikipedia)

Iliescu vorbea despre democraţie, dar cine ştie la ce îi era, de fapt, gândul? Ca mai toţi politicienii (mai ales cei români) spunea ce credea că vor oamenii să audă. Acest om n-a ştiut vreodată ce înseamnă democraţia - să nu vă fie cu supărare, dar nu cred in comunişti reciclaţi, chiar dacă, se spune, oamenii se pot schimba - unii oameni, dar nu şi acesta (a dovedit-o din plin şi o dovedesc şi cei care fac parte din partidul emanat din F.S.N.)

După aceste evenimente a urmat o perioadă de îngrădire a libertîţii presei (nu afirm că azi nu există tentative de a îngrădi libertatea presei prin fel şi fel de proiecte de legi care, din fericire, n-au reuşit să şi devina legi), fiind prezentat - mai ales la televiziune - punctul de vedere unilateral al partidului aflat la guvernare; sediile partidelor de opoziţie erau devastate…

Andrei Cornea,  eseist, istoric al artei, clasicist, publicist şi filosof român, cunoscut pentru traducerea integrală în limba română, sub îndrumarea lui Constantin Noica, a dialogului Politeia al lui Platon, din greaca veche, a scris:

Alcătuind o categorie socio-profesională ce aparţine mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările şi ranchiunile. În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenţilor şi intelectualilor de elită, dar şi asupra ţiganilor, molestaţi şi ei de mineri.

Momentul 13-15 iunie 1990 a fost dovada a ceea ce ne aştepta… In Decembrie 1989 avusesem o şansă, ca naţiune - am pierdut-o.

Doi dictatori se întâlnesc pentru prima dată in 14 iunie 1934

Între 14 și 16 iunie 1934, Veneția a fost scena unui eveniment istoric important: întâlnirea lui Adolf Hitler și a lui Benito Mussolini. Cei doi se întâlnesc pentru prima dată, călătoria fiind, pentru Hitler, prima ca șef de stat. In cele două zile cât a durat întâlnirea cei doi au încercat să se înţeleagă cu privire la situaţia politică şi economică din Europa şi din lume, dar şi cu privire la relaţiile dintre cele două state pe care le conduceau.

Mussolini a ajuns la putere in anul 1922; pe Hitler nu l-a luat in serios până la alegerile din 1930, când i-a oferit acestuia sfaturi pentru a accede la putere. Dictatorul german nu i-a luat in seamă sfaturile şi celălalt a fost nemulţumit.

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie 1883 - d. 28 aprilie 1945) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat.

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Austria - d. 30 aprilie1945, Berlin) a fost liderul Partidului Muncitoresc German Naţional Socialist, ajuns la putere in 1933 (cancelar al Germaniei) şi din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. A transformat ţara într-o dictatură monopartid bazată pe ideologia totalitaristă şi autoritaristă a naţional-socialismului.

Nici Mussolini şi nici Hitler nu au depăşit gradul de caporal în război dar… dictatorii fac ce vor.

In 14 iunie 1934 Mussolini îl întâmpină pe Hitler pe aeroportul Nicelli. Ajuns in Italia, Hitler s-a simţit imediat dezavantajat - el nu se gândise să îşi îmbrace uniforma, iar Mussolini îl eclipsa cu uniforma lui de comandant al miliţiei fasciste italiene. Mai era şi faptul că dictatorul italian vorbea germana, pe cand el nu cunoştea limba italiană. Una peste alta, cu tot cântecul lui Horst Wessel (un nazist declarat martir după ce a fost ucis de un comunist) şi primirea politicoasă, dictatorul german nu-şi putea stăpâni ticurile nervoase.

Veneţia a fost aleasă ca loc de întâlnire pentru tradiţia sa îndelungată ca putere europeană şi maritimă, pentru calitatea sa de mediator între Europa şi Orient, pentru lunga sa istorie, pentru artă şi arhitectură dar şi pentru modernitatea reprezentată de zona industrială Marghera, viaţa luxoasă de la Lido, pentru tradiţia Festivalului de Film din Veneţia (fondat in 1932) şi multe altele. Imaginile întâlnirii au fost difuzate in Italia, Germania şi in multe alte ţări.

Mussolini şi-a condus oaspeţii, cu maşina, la Vila Pisani din Stra, faimoasă şi parţial renovată atunci, vila unde a stat şi Napoleon Bonaparte. Între temele tratate două au fost importante: situaţia Austriei şi reînarmarea armatei germane. Discuţia a avut loc in salonul palatului regal. Ducele susţinea că hotărârea Italiei este ca Austria să rămână independentă. Opoziţia lui Mussolini a trezit maniacul din Hitler. Acesta a strigat: “Voinţa mea şi a poporului german este ca Austria să devină parte integrantă a Reich-ului!” Toată spoiala de civilizaţie zburase.

Martorii susţin că cei doi discutau cu ton din ce in ce mai ridicat şi, la un moment dat, uşile s-au deschis şi amândoi au ieşit, fără să se privească. Au salutat mulţimea adunată dar drumul până la Veneţia l-au făcut in maşini separate.

Cu toate aceste neînţelegeri, au avut loc mese festive, un concert de Wagner, trecerea in revistă a trupelor. Despărţirea a fost glacială. Întrebat care a fost impresia lui despre Hitler Mussolini ar fi răspuns: “Un mic clovn nebun”.

In 1943, din cauza unor alegeri pe care le-a făcut, Mussolini a ajuns să fie dispreţuit de Hitler, care îi va lăsa mână liberă doar pe terenul vorbelor goale.

Părintele magiei moderne: Jean Eugène Robert-Houdin

Asemănarea de nume Houdin - Houdini nu e întâmplătoare. Houdin a fost magnific la vremea lui şi atunci când tânărul şi talentatul iluzionist american născut in Ungaria, Erik Weisz (1874-1926), a căutat un nume de scenă a ales să-l omagieze pe ilustrul său predecesor şi şi-a spus Harry Houdini - înaintaşul ar fi fost mândru de realizările acestuia.

Jean-Eugène Robert, considerat părintele magiei moderne, s-a născut in 6 decembrie 1805, la Blois, Franţa, in familia unui ceasornicar, Prosper Robert. El a fost primul magician care a performat pe o scenă de teatru îmbrăcat in costum oficial de seară, modă preluată de mulţi dintre succesorii săi.

La iluzionism a ajuns întâmplător, se poate spune. Pe la mijlocul anilor 1820 a făcut economii şi a comandat două volume despre ceasornice, scrise de Ferdinand Berthoud (Traité de l'horlogerie). Când a ajuns acasă cu pachetul sosit a descoperit două volume de magie intitulate Amuzamente ştiinţifice (Scientific Amusements). Curiozitatea a fost mai mare şi in loc să returneze cărtile le-a citit. Din aceste volume a învăţat elemente simple de iluzionism şi le practica la orice oră din zi, devenind repede interesat de această artă.

Ceea ce se ştie despre Robert-Houdin provine in cea mai mare parte din scrierile lui, iar acestea erau menite mai degrabă să amuze decât să ofere o cronică a vieţii autorului - e motivul pentru care cercetătorii nu pot separa, cu certitudine, faptele de ficţiune.

Iluzionistul şi-a lăsat cititorii să înţeleagă că un moment de cotitură in viaţa lui a fost momentul când a devenit ucenic la magul Edmund De Grisi, fiu de conte, cunoscut mai ales sub numele de Torrini. A performat la petreceri private şi cu o trupă de actori amatori.

La o petrecere, Jean a întalnit-o pe fiica unui ceasornicar parizian: Jacques François Houdin, originar tot din Blois. Tânărul magician s-a îndrăgostit de Josèphe Cecile Houdin de la prima întâlnire şi in 8 iulie 1830 s-au căsătorit, el adăugând numelui său numele de familie al soţiei, devenind Jean Eugène Robert-Houdin. Cei doi au avut împreună opt copii, dar numai trei au supravieţuit.

La Paris, unde locuia, lucrează in magazinului socrului dar meştereşte fel de fel de mecanisme şi echipamente pentru trucurile de magie. Unele le vinde, pentru că are nevoie de bani. Cel mai apreciat a fost mecanismul care scria şi desena, maşinărie pe care a prezentat-o in faţa regelui Louis Philippe şi pe care, mai apoi a vândut-o lui P.T. Barnum (afacerist american, amintit cel mai des pentru trucurile sale celebre şi capcane in lumea divertismentului).

In 19 octombrie 1843 moare soţia, lăsându-i trei copii in îngrijire. Pentru a se putea descurca s-a recăsătorit aproape imediat - noua soţie fiind cu zece ani mai tânără; aceasta a preluat repede frâiele gospodăriei, iluzionistul având acum timp pentru el. Îi plăcea să privească marile spectacole de magie care veneau la Paris şi visa ca într-o zi să aibă şi el teatrul său.

A început să construiască mecanisme şi echipamente pentru sine pentru că veniturile aduse de magazin şi noile sale invenţii i-au adus suficienţi bani pentru a experimenta noile trucuri inventate. Finanţat de un prieten, contele de l'Escalopier, a reuşit să aibă sala sa, dar la primul spectacol a avut emoţii şi in memoriile sale scrie că a fost un dezastru, deşi criticii nici nu fuseseră prezenţi. Nu renunţă la idee şi in anul următor, cu un nou truc, are succes imens, oamenii venind cu zecile la spectacol şi, fiind acolo, vedeau şi celelalte realizări ale iluzionistului.

Faima lui a cescut repede, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi iluzionişti. A călătorit in Statele Unite şi in state europene, unde a întâlnit personalităţi importante, precum regele Louis Philippe şi regina Victoria. Turul european l-a finalizat in 1855 şi a hotărât să se retragă din lumea spectacolului, revenind in Franţa şi stabilindu-se într-o fermă de lângă Blois.

In anul 1856, guvernul francez l-a convins pe Robert-Houdin să mai dea un ultim spectacol, de data aceasta in interesul statului. Louis-Napoleon l-a rugat să încerce pacificarea triburilor din Algeria, împăratul fiind îngrijorat mai ales de tribul Marabouts ai cărui membri erau controlaţi de inşi care pretindeau că au abilităţi magice şi sfătuiau liderii celorlalte triburi să renunţe la orice înţelegeri cu francezii.

Napoleon al III-lea dorea ca Robert-Houdin să dovedească faptul că magia franceză era mai puternică. Sfinţii tribali utilizau trucuri ca mersul pe jar şi şarpele fermecător pentru a-şi demonstra puterea şi pentru a porni o revoluţie împotriva coloniştilor francezi. Iluzionistul a acceptat şi a plecat in Algeria, unde a dat mai multe spectacole apoi, la o întâlnire cu liderii tribali, Robert-Houdin a început cu trucuri simple şi mai apoi a trecut la unele serioase, furând unui om puterea şi făcând un altul să dispară. Oamenii au fost atât de înspăimântaţi de “puterea vrăjii” încât au fugit din cort. Mai apoi, l-au onorat pe Robert-Houdin oferindu-i un manuscris sfânt şi jurând să se supună Franţei.

Reîntors in Franţa şi-a dedicat restul vieţii scriindu-şi memoriile şi cărţi de magie; şi-a continuat şi munca de inventator, dar moartea unuia dintre fiii săi in războiul franco-prusac l-a îmbătrânit brusc.

Jean Eugène Robert-Houdin a murit de pneumonie in 13 iunie 1871.