Hercule Poirot, detectiv particular

Hercule Poirot este un detectiv belgian (fictiv) din unele romane ale scriitoarei Agatha Christie. Apare in 33 romane si 64 nuvele politiste. Alaturi de Miss Marple, este unul dintre cele mai celebre personaje ale scriitoarei.

Actori in rolul lui Poirot

A devenit si un celebru personaj in filme, fiind interpretat de actori precum Albert Finney, Peter Ustinov si mai recent David Suchet, care a fost portretizarea lui Hercule Poirot la televizor timp de 19 de ani (incepand din 1989).

Primul actor care a interpretat personajul a fost Austin Trevor, in Alibi, Black Coffee (1931), si Lord Edgware Dies (1934).

Personajul Poirot

Personajul a fost creat in anul 1916, in romanul Misterioasa Afacere de la Styles (publicat in 1920), iar ultima aparitie a fost in Cortina (1975).

La publicarea acestui ultim roman Poirot a devenit singurul personaj fictiv care a primit vreodata un necrolog (in New York Times: 6 August 1975 Hercule Poirot, celebrul detectiv belgian, a murit.)

Articolul incepea astfel:

Hercule Poirot, un detectiv belgian care a devenit celebru pe plan internațional a murit in Anglia, varsta lui fiind necunoscuta.

In ceea ce priveste sanatatea lui, reporterul Thomas Lask a scris:

Vestea mortii sale, data de doamna Agatha Christie, nu a fost neasteptata, inca din Mai stiindu-se ca e aproape de moarte.

Ultima nuvela in care apare Poirot, Cortina, a fost prezentata publicului doua luni mai tarziu, in 15 Octombrie. Nuvela a fost scrisa cam in acelasi timp cu ultimul roman in care apare Jane Marple (Sleeping Murder), la mijlocul anilor ’40, pentru a fi publicate la o dată ulterioară.

Inclus in articol era o reeditare a unui portret al lui Poirot, pictat de pictorul britanic W. Smithson Broadhead (1888-1960) pentru revista The Sketch in 1923, si care a aparut si pe coperta romanului publicat in 1924 (Poirot Investigates).

Hercule Poirot a aparut pentru prima data in romanul Misterioasa afacere de la Styles, cand prietenul sau, capitanul Arthur Hasting, l-a chemat pentru a rezolva o crima misterioasa.

Ranit in primul razboi mondial, locotenentul (la acel moment) Hasting se simtea inutil si se plictisea. Din fericire, un vechi prieten, John Cavendish, il invita la casa familiei sale pentru a-si petrece restul concediului medical, alaturi de mama sa vitrega, dna Inglethorpe, si noul ei sot, Alfred. Hasting ajunge sa realizeze ca armonia de la conac nu era tocmai reala. Cand dna Inglethorpe e gasita otravita incepe o ancheta – si cine e mai potrivit pentru a investiga daca nu refugiatul Hercule Poirot, un detectiv belgian la pensie?

Comentariul favorit al autoarei, pentru acest prim roman, apare in Pharmaceutical Journal:

aceasta povestire cu detectivi trateaza despre otravuri intr-un mod realist, nu prostii despre substante ce nu pot fi depistate, asa cum se intampla adesea. Dna Agatha Christie isi cunoaste profesia.

Acest refugiat belgian din primul razboi mondial si-a inceput cariera ca ofiter de politie, in Belgia, aminteste autoarea, pentru a explica vastele cunostinte in domeniu si stapanirea procedurilor si procedeelor criminalistice. Cariera de detectiv particular si-a inceput-o pe continent, in Anglia, pentru a avea o sursa de venit.

Autoarea s-a inspirat in crearea personajului si din experienta refugiatilor belgieni care si-au gasit adapost in Torre, unde localnicii i-au primit cu bratele deschise dar pentru ca nu toti reuseau sa inteleaga stilul de viata britanic au preferat sa faca lucrurile in stilul propriu. Hercule Poirot afirma – referindu-se la gusturile englezilor in materie de hrana - ca “englezii nu au bucatarie, au doar mancare”.

Autoarea a ales sa creeze un personaj varstnic, decizie pe care a ajuns repede sa o regrete pentru ca nici chiar ea nu si-a imaginat ce succes va avea acesta si in cate romane si nuvele va fi protagonist: “detectivul meu fictiv a ajuns sa aiba o suta de ani” – declara ea la un moment dat (unii au calculat ca a murit la varsta de 125 ani, luand ca punct de plecare varsta pe care acesta o avea la momentul aparitiei).

Poirot spunea despre sine ca este “un mare om” – modestia nefiind o trasatura caracteristica a acestui detectiv care se lauda cu micile lui celule cenusii si care considera ca succesele sale in materie de rezolvare a misterelor ii dau dreptul la aceasta titulatura. El isi incheia fiecare caz in mod dramatic, satisfacandu-si ego-ul.

Eleganta sa – ajunsa demodata la un moment dat – precizia, manierele sale excentrice erau adesea ridiculizate de politistii locali dar Poirot – “cea mai mare minte din Europa” – avea intotdeauna ultimul cuvant.

Aparenta si aptitudinile personajului

Capitanul Arthur Hastings il descrie pentru prima data in romanul Misterioasa Afacere de la Styles:

Abia dacǎ avea peste cinci picioare si patru toli dar se plimba cu demnitate. Capul lui avea forma unui ou, si era mereu tinut inclinat un pic intr-o parte. Mustata era foarte dreapta si militaroasa. Curatenia hainelor lui era aproape incredibilǎ; cred ca un fir de praf i-ar fi provocat mai multa durere decat o rana facuta de un glonte. Si totusi omuletul care, regretam sa observ, schiopata ingrozitor, fusese in vremea lui unul dintre cei mai celebri membri ai politiei belgiene.

In romanele ulterioare, schiopatatul nu mai este mentionat. Poirot are par negru, pe care il vopseste la batranete pentru a-i pastra culoarea (dupa cum descopera Hastings in romanul Crimele A.B.C.) Are ochi verzi care sunt descrisi ca stralucind asemeni ochilor unei pisici, atunci cand detectivul are o idee.

Timp de zece minute a stat in liniste totala [...] si tot timpul ochii i-au devenit din ce in ce mai verzi.

(Misterioasa Afacere de la Styles)

Imbracamintea lui Poirot, considerata ca apartinand cremei societatii la inceputul carierei va deveni ingrozitor de iesitǎ din moda spre sfarsitul acesteia.

Printre caracteristicile cele mai cunoscute al lui Poirot se numara si sensibilitatea stomacului. Sufera de rau de mare si, in Moarte intre nori, considera ca greata de la zbor l-a împiedicat sa fie mai alert in timpul crimei. Intr-un roman ulterior ni se spune ca spre batranete Poirot a inceput sa-si bucure stomacul cu diferite delicatese.

Poirot este extrem de punctual si are un ceas de buzunar foarte mare si demodat pana aproape de sfarsitul carierei.

Mandria lui este si mustata perfect taiata si ceruita si este la fel de celebra precum micile sale celule cenusii.

David Suchet in rolul lui Hercule Poirot

Pregatindu-se pentru acest rol actorul a citit toate nuvelele si romanele in care apare personajul. A studiat si accentul, ascultand emisiuni radiofonice atat belgiene cat si franceze. A declarat ca, inainte de a incepe filmarile a dorit sa devina Poirot.

A studiat si a perfectionat excentricitatile si maniile personajului astfel incat acestea sa para naturale, nu comice si sa nu lase loc de comentarii, fiind constient ca fanii observa si cele mai mici amanunte. Stia cate cuburi de zahar pune Poirot in cafea si trebuia ca fiecare gest sa fie natural si serios, nu comic – dar interpreta si autoironia fina a personajului constient ca are unele manii. Spunea ca si faptul de a intinde o batista pe pamant inainte de a ingenunchia sa cerceteze ceva trebuie sa fie un gest atat de firesc incat sa nu lase loc de zamabete sau comentarii pentru ca astfel de gesturi fac parte din personalitatea detectivului.

Intr-o scrisoare, un fan isi arata dorinta de a vedea un Hercule Poirot cu pieptul gol – scrisoare care l-a pus in dificultate pe actorul care obisnuia sa raspunda tuturor scrisorilor primte de la fani. A ales sa scrie ca pentru aceasta ar fi nevoie sa renunte la toate umpluturile care il fac sa arate gras – precum personajul – el nefiind un barbat gras.

David Suchet declara ca ceilalti actori care au interpretat personajul l-au facut sa para mai mult un bufon, pentru ca au ales sa portretizeze una-doua dintre caracteristicile personajului, pe cand el a ales sa le interpreteze pe toate, adica sa fie Hercule Poirot, detectivul belgian obligat sa traiasca in Anglia.

O actrita a afirmat ca a inteles de ce femeile il adora pe Poirot: pentru ca se simt in siguranta langa el.

David Suchet recunoaste si o anumita asemanare intre el si personajul pe care l-a interpretat 19 ani, in 57 de episode (in serialul Poirot al Agathei Christie): ii place ca in casa lui fiecare obiect sa fie asezat la locul lui, intr-o armonie perfecta iar daca aceasta armonie este intrerupta se simte iritat si devine nesuferit – isi da seama ca aceasta caracteristica este greu de suportat de ceilalti dar asa e el: 

cand pe masa sunt doua carti acestea trebuie sa fie simetric asezate; dar nu sunt asa de greu de multumit ca Poirot: cand am la micul dejun oua fierte nu pretind sa aiba dimensiuni egale – zambeste el.

Agatha Christie nu l-a vazut pe David Suchet in rolul lui Poirot, dar Mattew, nepotul scriitoarei, a comentat: 

Personal, regret foarte mult ca nu l-a vazut pe David Suchet. Cred ca, vizual, el este cel mai convingator si, probabil, reuseste cel mai bine sa transmita privitorului acea iritare pe care o asociem intotdeauna cu perfectionistii.

Autoarea romanelor

Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan, nascuta Miller (15 Sept.1890 – 12 Ian.1976) e cunoscută in general ca Agatha Christie (cu numele de familie al primului sot). A fost o scriitoare engleza de romane, povestiri scurte si piese de teatru politiste. A scris si romane de dragoste sub pseudonimul Mary Westmacott, dar acestea sunt mai putin cunoscute, pentru ca nu s-au bucurat de acelasi succes la public precum romanele politiste.

Operele sale, in principal cele care au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau Miss Jane Marple, au facut ca Agatha Christie sa fie numita "Regina Crimei”, ea fiind considerata ca unul dintre cei mai importanti si inovativi autori ai genului.

Miercurea fara cuvinte (3) – Paza buna…

Cavalerul Trac :)

Caleasca Fermecata

Postarea participă la Wordless Wednesday! (3) la Carmen (Intre vis si realitate)

Directia: Infinit

Primavara a demarat in tromba - cum ar spune iubitorii motorizatelor. Copacii infloreau, firul ierbii razbatea, crud, dintre frunzele moarte ale anului trecut, soarele stralucea luminand si incalzind natura si oamenii. Sufletele pareau ca se dezmortesc si zburdau libere, ca petalele primelor flori de primavara.

Masinile decapotabile, motocicletele, scuterele, bicicletele impanzesc soselele. Tinerii par mai tineri ca oricand si glasul lor, bucuria lor de viata nu trec neobservate. In viteza lor nebuna de viata aproape ca nu mai vad altceva in jurul lor si varstnicii tind sa-i apostrofeze mai des, sa bombane mai des in urma lor, cand trec cu rolele, cu placa, bicicleta, scuterul sau motocicleta. Dar e primavara! Urmeaza vara, vacanta, bucuria “zilelor fara cursuri”.

Cerul albastru si senin, soarele inca bland evidentiaza culorile vii ale primaverii promitand o vara frumoasa.

La inceput de primavara Emil a implinit varsta de 23 de ani. Si-a cumparat motocicleta si a facut, deja, cateva ture cu ea. E fericit! Acum va putea merge la cursuri cu motocicleta, pana toamna tarziu. Ba chiar viseaza sa mearga si iarna, cu pneuri potrivite. Stie ca e nevoie de maiestrie sa conduci o motocicleta pe zapada dar e convins ca va reusi. Mereu a reusit in ceea ce si-a propus si si-a facut parintii sa fie mandri de unicul lor copil. Ar fi vrut un frate, sau o sora, dar n-a fost sa fie. Era bine si asa. Parintii ii erau si frati si prietenii cei mai buni.

Abia astepta ziua de Vineri, sa porneasca alaturi de prieteni spre cabana inchiriata pentru acel sfarsit de saptamana. El “facea cinste”! Dorinta lui.

Isi facuse curaj si o ivitase pe Angela, sa calatoreasca pe motocicleta lui de data aceasta. Era bucuros ca nu mai trebuie sa mearga in spatele unui prieten. “Nu trebuie sa ma mai duceti in spate” - le-a spus cand le-a aratat motocicleta nou-nouta, lucioasa si le-a permis tuturor sa o “probeze”. Care mai de care venea cu sfaturi, dar el urma numai sfaturile tatalui: nu tu o turatie mare la motor, nu aia, nu cealalta, nu fara costum si casca pe motor si numai un costum viu colorat, sa fie mai usor observat in trafic. Cu mototcicleta nu e ca si cu masina - chiar o masina care vine din spate ajunge, la un moment dat, in asa-numitul “punct mort” in care n-o poti vedea in retrovizoare. Dureaza cateva secunde aceasta “invizibilitate” dar aceste secunde pot face diferenta intre viata si moarte. Pe mototciclisti ii observa soferii chiar mai greu - motociclistul e una cu motorul sau si pare “parte integranta” in décor. Nu sunt multi cei care pot aprecia corect viteza unei motociclete - nu e tocmai valabil un sfat de genul “daca ti se pare ca masina care vine din sens contrar sta ai timp sa executi o manevra de depasire”. Nu. Motocicleta acum e acolo, acum e langa tine.

Emil e sigur pe abilitatea lui de a stapani o motocicleta. Are permis de la varsta de 20 de ani si a condus mai multe tipuri de motoare. E genul care stie ca poate atrage atentia si altfel decat depasind viteza legala pe sosele si, in plus, isi iubeste parintii din tot sufletul si n-ar vrea sa-i supere in vreun fel.

Ziua de Vineri a inceput minunat, desi cu o seara inainte picurase. Emil s-a echipat, a luat pachetul pregatit de mama, a iesit in curte si a incalecat saua motocicletei. Inainte de a-si pune casca mama a venit si l-a imbratisat, sub privirile amuzate ale tatalui sau, care era o fire mai rece, dar numai pentru cei care nu-l cunosc.

A turat usor motorul si a iesit pe poarta. Urma sa faca plinul si apoi sa mearga dupa Angela. Abia astepta sa-i simta bratele in jurul mijlocului - va fi prima data cand vor fi atat de apropiati si fizic. Emotia facea sa-i bata inima mai repede. De n-ar fi avut manusi ar fi simtit cum palmele ii transpira usor. Spera sa nu se faca de ras in fatza ei.

A facut plinul, a glumit cu baiatul de la casa, a cumparat un pachet cu guma de mestecat si a pornit spre locuinta Angelei. Langa blocul ei era o florarie, de unde urma sa cumpere flori pentru mama fetei, pe care o stima in mod deosebit.

Intersectia imensa, cu giratoriu, il mai despartea de blocul unde locuia Angela. S-a inscris in sens si stop.

Soferul autoturismului a coborat si a alergat la trupul inert care zacea pe asfalt. Au oprit si celelalte masini si sensul giratoriu s-a blocat. “Nu l-am vazut, nu l-am vazut” balmajea soferul, alb ca varul si tremurand.

Parintii au aflat de la rude despre tragedia care i-a lovit. Viata fericita pe care au avut-o pana in urma cu numai o ora a disparut brusc si pentru totdeauna. Sunetul de agonie al mamei nu poate fi descris. Prabusirea in ea a fost instantanee. Ce poti sa spui unui parinte caruia moartea ii ia copilul? Nimic. Poti face ceva pentru un astfel de parinte? Nu. Un medic i-a facut un calmant puternic, sa nu-si faca rau singura. Cu greu poti privi parintii care-si pierd copilul si nu te poti gandi decat ca nu vrei sa traiesti o tragedie asemanatoare. Te poti gandi cat de neinsemnate sunt toate dorintele marunte pe care le ai - si care ti s-au parut importante; te mai gandesti ca ai o singura viata si ar trebui sa o traiesti intens si asa cum ti-o doresti, nu asa cum vor unii sa-ti impuna; te gandesti la interesele meschine care-i conditioneaza pe cei mai multi oameni si te gandesti, da! te gandesti cu oarecare sentiment de vinovatie si de rusine ca nu parintii tai sunt cei care plang, ca nu esti tu parintele care plange.

Filosofic discutand, moartea este o trecere dintr-o stare in alta stare, este o eliberare, o descatusare a energiilor cuprinse intr-un trup de tarana. Dar incearca sa spui asta unor parinti carora moartea le-a rapit copilul.

In acea dimineata de Vineri moartea s-a aflat si intr-un sens giratoriu, langa un sofer - ca multi altii - care nu s-a deranjat sa priveasca de doua ori inainte de a se inscrie pe directia dorita si a trimis un copil in Infinit. 

Ceasul lui Mihai Eminescu

In 15 Ianuarie 2013 s-au implinit 163 de ani de la nasterea poetului Mihai Eminescu (15 Ian 1850, Botosani – 15 Iunie, Bucuresti), poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara ca fiind cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Este al saptelea fiu (dintre cei 11) ai lui Gheorghe Eminovici - un caminar provenit dintr-o familie de tarani romani din nordul Moldovei – si al Ralucai Eminovici, nascuta Jurascu, fiica de stolnic din Joldesti.

Pe linie paterna familia cobora din Transilvania, de unde emigreaza in Bucovina din cauza obligatiilor militare, a exploatarii iobagesti si a persecutiilor religioase. Unii autori au gasit radacini ale Familiei Eminovici in satul Vlad, din Tara Fagarasului, unde azi mai exista doua familii Iminovici.

(sura: ro.wipipedia.org)

Ceasul pe care l-a avut poetul este azi expus in Casa Pogor, parte integranta a Muzeului Literaturii Romane – Iasi.

Poetul a primit ceasul de la tatal sau, Gheorghe Eminovici, care in anul 1881 a venit la Bucuresti sa isi vada fiul. Cu aceasta ocazie i-a daruit un ceas de aur cu lant, despre care se spune ca era in valoare de 40 galbeni (de un galben se putea cumpara o pereche de boi)

Acest ceas este marca Breguet, un ceas cu cheie de 77 grame si un diametru de 46 mm.

De-a lungul timpului, Mihai Eminescu a amanetat acest ceas de cateva ori. O dovada ar putea fi si ceea ce scria Veronicai Micle, la un moment dat: ...si inca sa mai stii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde sedea cu chirie la parintele Strul Avram si ma fudulesc cu el. Stii tu ca el e pururea posibilitatea imediata de-a te aduce la Bucuresti cu nepusa-n masa, caci el reprezinta oricand capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu in Iasi...

De la Matei Eminovici (fratele poetului, despre care se presupune ca a sustras ceasul dupa moartea poetului) unele obiecte au ajuns in posesia Aglaei, dupa moartea acestuia. Recasatorita cu un capitan austriac, Heinrich Gareiss, bunurile ei au ramas (in 1900, la data decesului) acestuia. Capitanul, la randul sau, s-a recasatorit si a avut un fiu: Heinrich Gareiss, care a devenit medic chirurg si doctor emerit in Campulung Moldovenesc. Acest medic a donat ceasul si inelul cu monograma (care apartinusera lui Mihai Eminescu) complexului muzeal din Iasi, in schimbul obtinerii unui pasaport pentru Germania, unde se stabilise fiul sau.

Parfum de cinema - Povestea Parfumata a “Sfinxului suedez”

I want to be alone…

in Wild Orchids (1929)

Greta Lovisa Gustafsson, pe numele adevarat, s-a nascut la 18 Septembrie 1905 in Stockholm, Suedia si a decedat in 15 Aprilie 1990, la New York (in anul 1951 devenind cetatean american). A avut o copilarie traita in saracie; tatal ei – de care era foarte apropiata – a decedat (de gripa spaniola) cand ea avea numai 14 ani. Isi va aminti mereu camaruta in care locuiau, in care tatal ei, intr-un colt, citea ziarul si mama, in alt colt carpea hainele vechi si ponosite iar ei, cei trei copii, vorbeau in soapta sau pur si simplu taceau, intr-o atmosfera ce parea incordata mai ales in zilele cenusii de iarna.

Dupa moartea tatalui a fost nevoita sa se angajeze. A avut primul loc de munca intr-o frizerie, ca ajutor de barbier, si apoi a lucrat intr-un magazin, ca vanzatoare, dar a fost folosita pentru reclamele la palarii. Apoi, a fost distribuita in unele reclame, apoi in filmulete scurte si mai tarziu a devenit star international in perioada filmului mut dar si cea a “Varstei de Aur”. Visul din copilarie i se implinise: era actrita, asa cum isi dorise, asa cum isi imaginase atunci cand se juca alaturi de prieteni.

In anul 1923, la varsta de 17 ani, frumoasa si fascinanta, este descoperita de regizorul suedez Mauritz Stiller, care o numeste Garbo - in limba suedeza inseamna "dracusor" sau "spiridus", iar in limba spaniola "dragut", "gratios", "elegant". In anul 1923, Mauritz o distribuie in rolul principal din "Legenda lui Gosta Berling". Se poate spune ca Greta Garbo este opera acestui regizor genial, a carui disparitie timpurie va nimici sufletul creatiei sale.

Istoricul de film Jeffrey Vance a spus despre ea ca reusea perfect sa transmita emotiile cele mai intime ale personajului prin gesturi, dar mai ales prin expresivitatea privirii. Cel mai mic gest transmitea subtil atitudini complexe si sentimetele personajelor pe care le interpreta. Putea privi la un personaj cu gelozie si la altul cu iubire fara a trebui sa isi schimbe expresia chipului pentru ca transmitea sentimentele prin privire. Un critic de film a declarat ca putea trece intr-o clipa – doar din priviri – de la exprimarea furiei la exprimarea tristetii.

Presa a numit-o “Sfinxul suedez”. Nu ii placea publicitatea la care erau obligati actorii din cetatea filmului, nu dadea autografe, nu raspundea scrisorilor fanilor si nu era prezenta la premiera filmelor sale; a acceptat doar cateva aparitii publice cu scop social si a acordat 14 interviuri in toata cariera. A mai fost numita “Divina”, “printesa de vis a eternitatii”, “Sarah Bernhard a filmului”. Se spunea ca in prim-planuri dadea impresia miscarii marii: isi misca doar putin capul si intreg ecranul prindea viata, ca o briza ce se facea simtita.

Ultimul ei film (o comedie) - Femeia cu doua fețe - a fost realizat in anul 1941. Ultima declaratie publica fiind: “Vreau sa fiu singura” – ca o replica data destinului, o replica ce avea sa-i transforme legenda vietii in mister pentru ca brusc, ca la un semn, a intors spatele filmului, lumii filmului, vietii publice, gloriei si s-a retras in apartamentul ei din New York ale carei ferestre privesc spre East River. A mai fost vazuta rar, la vreun magazin din apropiere, pentru cumparaturi indispensabile. Fotografii – vanatori de inedit si senzational – au urmarit-o cu obiectivele lor pana ce alte “subiecte” au trecut inaintea Gretei Garbo.

In 1986, un paparazzi japonez a reusit sa o surprinda intr-o fotografie: o Greta Garbo varstnica, impacata cu ea insasi ca a reusit sa isi castige anonimatul.

Abia cu patru ani inainte de a muri i-a declarat biografului sau motivul pentru care a renuntat la “luminile rampei”: “Eram obosita de Hollywood. Nu-mi placea munca mea. In unele zile ma chinuiam sa ajung la studio. Imi doream o alta viata”.

Guinness Book of Word Records a desemnat-o ca fiind cea mai frumoasa femeie care a trait vreodata.

La 6 Aprilie 2011, Sveriges Riksbank – banca centrala a Suediei – a anuntat ca pe bancnota de 100 de coroane, din 2014-15 incepand, va fi tiparit portretul ei.

*

Designul vestimentar, parfumul si filmul se completeaza reciproc.

Dolores del Rio

Alix Gres (pe numele sau real Germaine Emilie Krebs) s-a nascut in 1903 si si-a inceput cariera de designer sub numele de Alix Barton, in 1930. In 1942, la Paris, a infiintat casa de moda “Gres”. De formatiune sculptor a devenit faimoasa ca designer de moda, fiind cunoscuta pentru modelele sale haute couture. Spre deosebire de cei mai multi compatrioti ai sai a rezistat tentatiei modei pret-a-porter dar in 1980 a fost nevoita sa declare faliment.

Marlene Dietrich (1951)

Semnatura ei o au hainele femeilor precum Ducesa de Windsor, Marlene Dietrich, Greta Garbo, Jaqueline Kennedy, Dolores del Rio.

Primul ei parfum a fost Cabochard, lansat in anul 1958.

Alix Gres a murit in anul 1993.

In anul 2009, Gres lanseaza colectia inspirata de Greta Garbo, misterioasa actrita suedeza, vedeta absoluta a anilor ’30, cea care a devenit celebra prin rolurile in care dadea viata unor femei precum Anna Karenina, regina Christina sau contesa poloneza Maria Walewska. E cea care avea talentul unic de a interpreta cele mai profunde emotii, surprinse in prim-planuri, numai prin expresivitatea ochilor.

Cele trei parfumuri ale colectiei Hommage a Greta Garbo sunt:

Mythos, dezvoltat de Amandine Marie, un parfum floral care interpreteaza eleganta intr-un mod nou si modern, iar notele de fructe il fac popular in randul tinerelor femei. Compozitia se deschide cu note de mere, coacaze negre si ananas, avand in inima notele florale clasice: trandafir, frezia si bujor - considerate ingrediente tipice pentru sofisticatele parfumuri frantuzesti – si senzualitatea subtila e data de baza delicata din mosc, lemn de santal si iris;

Sphinx, dezvoltat de Marie Salamagne, este un amestec de flori exotice cu arome de fructe si padure, deschizandu-se cu aromele delicate de piersici, litchi si Yuzu (citric asiatic) care capteaza simturile, avand la mijloc notele vesele ale lotusului, trandafirului si bujorului alb, totul pe o baza de cedru, mosc si patchouli;

Goddess, dezvoltat tot de Marie Salamagne, e compus dintr-un amestec subtil erotic ce incepe cu note de prune, mandarine si cardamon, avand in mijloc un cocktail voluptos de scortisoara, heliotrop si iasomie, pe o baza din lemn de santal, muschi, vanilie si ambra, esente care se potrivesc perfect cu pielea.

sursa foto: en.wikipedia.org (domeniu public)

Postare inscrisa in Clubul Povestilor Parumate gazduit de Mirela, care a propus si tema.

Ce este lenea? (hw 2)

Ma intreb, asa… oare noi astia mai lenesi, mergem in Rai sau vine cineva dupa noi?

In DEXonline lenea e definita astfel: “inclinatia unei persoane careia nu-i place, care nu doreste, nu vrea sa munceasca, careia ii place sa stea fara sa munceasca, precum si faptul de a se complacea in inactivitate”.

Totusi, imi permit sa cred ca este o definitie mult prea simplista. Lenea, zic, e mai mult decat atat si cred ca notiunea poate fi introdusa pe lista notiunilor care nu pot fi definite fara echivoc, precum: dreptate, adevar, normal.

Lenea din punct de vedere economic

Ludwig von Mises scrie: A cheltui munca este considerat dureros. A nu munci este considerat drept o stare de lucruri mai satisfacatoare decat a munci. Daca pastram celelalte lucruri neschimbate, distractia este preferata muncii. Oamenii muncesc doar daca ei apreciaza rezultatul muncii ca avand o valoare mai mare decat scaderea satisfactiei produsa de micsorarea timpului de distractie.

Stiu ca ideea nu e originala dar mi se pare mai interesant sa fim intai pensionari – dupa terminarea liceului, sa zicem - si abia de pe la varsta de 50 de ani sa devenim salariati – poate ca am avea mai mult spor, pentru ca de distractie la multi le-a trecut… Cand muncesti zi lumina, de tanar, esti deja obosit cand ajungi sa ai timp de ghidusii.

Lenea ca factor de progres al omenirii

Robert A. Heinlein, scriitor american de literatura S.F., afirma ca progresul nu este realizat de catre cei care se scoala devreme. Este realizat de oameni lenesi care cauta cai mai usoare pentru a realiza ceva.

Lenea in viziunea unui comunist

O lucrare importanta care trateaza subiectul este Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail de 1848, scrisa de Paul Lafargue (1842 - 1911) in 1880 si tradusa pentru prima oara in romana de Alexander Tendler, sub titlul Dreptul la lene.

In esenta, autorul arata ca marii industriasi / patroni considera ca lenea nu este buna, deoarece muncitorii lenesi le scad posibilitatea de a se imbogati tot mai mult. De aceea, prin publicitate, acestia conving masele sa cumpere mai mult, astfel ca, pentru a cumpara mai mult, muncitorii vor munci mai mult, in final ajungand sa fie epuizati fizic si inglodati in datorii.

Concluzia autorului este ca, daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea – iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Dar nu ar mai castiga atat de mult patronii.

Lenea lungeste viata

Doi cercetatori germani, dr. Peter Axt si fiica sa, dr. Michaela Axt-Gadermann, au publicat o carte Bucuria Lenii: Cum s-o lasi mai moale si sa traiesti mai mult, in care explica pe larg faptul ca toti oamenii poseda o cantitate limitata de "energie vitala" si ca viteza cu care aceasta este consumata, determina precis speranta de viata a fiecarei persoane.

Sau: lenea este, de asemenea, importanta pentru un sistem imunitar sanatos, pentru ca celulele specializate in apararea organismului sunt mai puternice in conditii de relaxare decat in situatții de stres.

Sursa de inspiratie: ro.wikipedia.org. Ar mai fi unele de scris dar lenea s-a incarcat si mi-e lene sa mai fac copy/paste iar voua o sa va fie tot mai lene sa cititi.

As fi facut ceva astazi dar n-am terminat de facut nimic ieri. Dar alaltaieri am fost harnica! Am facut tot ce mi-am propus: nimic.

HAPPY WEEKEND!

Happy Weekend! Editia a 2-a

Miercurea fără cuvinte (2) – Bănuți de aramă

Postarea participă la Wordless Wednesday!  la Carmen (Intre vis si realitate)

Cine dorește să participe postează pe blogul său o fotografie (sau o serie de fotografii) care să vorbească fără cuvinte apoi scrie linkul în tabel, aici

HAPPY WW!