Statuia lui David

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

La 8 septembrie 1504 a fost dezvelită statuia lui David, plasată în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. Originalul se află, din 1873, expus la Galleria dell'Accademia din Florența, pentru a fi ferit de intemperii, iar în piață e plasată o copie.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței.

sursa

La 26 aprilie 1527, poporul florentin a pus stăpânire pe Palazzo Vecchio, constrângând Signoria să-i declare pe Medici rebeli. Aceștia au strâns cinci mii de soldați care au încercuit Piazza della Signoria. Asediații s-au apărat aruncând diferite proiectile asupra trupelor familiei Medici. Unul dintre proiectile a atins statuia David sculptată de Michelangelo, spărgându-i, în trei bucăți, brațul stâng. Vasari, însoțit de prietenul său Francesco Salviati, le-a recuperat. În 1543, la ordinul lui Cosma di Medici, brațul stâng al statuii a fost restaurat.

Este o statuie de marmură albă care măsoară 4,34 m (5,17 m împreună cu soclul) a unui bărbat nud. Statuia îl reprezintă pe eroul biblic David și a fost realizată dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, abandonată după eșecul altor sculptori.

Blocul de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David fusese extras din carierele de la Carrara, pentru sculptorul Agostino di Duccio. Acesta proiecta, în 1463, să sculpteze figura gigantică a unui profet, pentru una dintre nișele de la tribuna de nord a Catedralei Santa Maria del Fiore din Florența. Trebuia să fie perechea statuii lui Iosua, concepută de Donatello, cu cincizeci de ani mai devreme. Realizarea proiectului s-a dovedit un eșec, iar sculptorul a trebuit să abandoneze blocul de marmură, după trei ani. Zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a încercat să încheie el lucrarea abandonată, dar a fost nevoit, la rândul său, în fața dificultăților întâlnite să abandoneze lucrarea. Blocul de marmură nu era destul de compact, prezenta multe vine, și, mai presus de toate, era foarte îngust; s-ar fi potrivit mult mai bine unor sculpturi gotice, decât celor musculoase și masive ale Renașterii.

Michelangelo a știut să profite de strâmtimea blocului de marmură și să forțeze unul din defecte (o spărtură în care artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar înainte de lupta cu Goliat.

sursa

Michelangelo Buonarroti Simoni (n. 06 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Bărbatul e un vânător și femeia e prada lui

HAPPY WEEKEND!

Bărbatul vânator, ca în primele timpuri ale omenirii, încă există. În ciuda tuturor discursurilor feministe și a marilor progrese ale femeii, când e vorba despre relația amoroasă, e preferabil să fie  lăsat bărbatul să vâneze. Asta îi dă impresia că stăpânește situația și că nu e prins în capcană. Femeia, fiind pradă, își poate alege întotdeauna vânătorul.

sursa

Ca să fie remarcată de vânătorul pe care și l-a ales, femeia trebuie să respecte unele principii:

- fie că îl cunoaște deja, fie abia l-a cunoscut, să nu-i dea niciodată mai mult decât acesta cere. El trebuie să simtă că decizia îi aparține, chiar dacă pentru femeie e clar cine hotărăște de fapt;

- să nu insiste să fie remarcată; trebuie să-l lase să se apropie de ea; dacă ea îi vorbește trebuie să-l lase să conducă el conversația. Pentru a fi un vânător bun, și pentru a considera femeia o pradă bună, ea nu trebuie să conteste ceea ce el este, forța lui, slăbiciunile sau calitățile lui;

- să nu întindă capcana în locul lui și să nu se lase prinsă mai înainte de a-i fi trecut lui prin minte că ea e o pradă; când femeia e și pradă și vânător el nu va fi interesat de ea;

- să-i servească regulile jocului și să-l lase să conducă partida, pentru că o să îi facă o mare plăcere și va juca după regulile ei.

Un bărbat care conduce operațiunile în materie de seducție, care decide etapele ce trebuie depășite și momentul depășirii, va fi mai curajos și mai îndrăzneț decât unul căruia femeia i-a spus ce să facă.

(fragment)

Un fel de concluzie:

Găina vede un cocoș mișto care-i aruncă ocheade. Se gândește ea: dacă stau, zice că-s ușuratică; dacă fug, poate că nu mă prinde; așa că mai bine fug și mă-mpiedic.

Adaptare (exceptând concluzia), dupa Caroline Gauthier, Trouver son Prince Charmant et le garder, 2002.

Happy Weekend! Editia 35 - Blind Love                    

De ce ne facem semenii să plângă?

Întrebarea are multiple răspunsuri posibile și nu doresc, aici, să le aflu pe toate.

Unii, involuntar, îi fac pe cei dragi să plângă. Apoi regretă amarnic; își cer scuze, sunt iertați și mai tărziu fac la fel și iar își cer scuze. Ca și în cazul copiilor: nu e important ce l-a facut pe copil să tacă, important e ce l-a făcut să plângă!

Alții, par a se hrăni din a-i face pe ceilalți să plângă. Când au reușit să supere pe cineva până la lacrimi li se luminează chipurile și ochii le strălucesc. Sunt satisfăcuți. Acest gen de răutate nu o pot înțelege. Aș zice că nici nu vreau, dar vreau - poate reușesc să-i determin să înțeleagă că există și alte moduri în care pot fi fericiți. Sunt, oare, acești oameni, crescuți într-un mediu rău, într-o familie unde nu au auzit niciodată “te iubesc”; nu au fost niciodată mângâiați, alintați? Poate unii au avut parte de un mediu ostil în primii ani de viață, dar chiar toți? Pot fi acești oameni părinți buni dacă își rănesc semenii? Sunt ei un exemplu pentru copiii lor și pentru cei din jur? De fapt, sunt un exemplu: nu faceți ca ei!

Sunt oameni amăgitori, care vor să-și satisfacă necesitățile de moment sau să arate altora ce tari sunt ei și ajung să distrugă un suflet doar pentru plăcerea lor de moment; sunt oameni violenți, care nici nu încearcă să fie altfel doar pentru ceilalți nu-și pun mintea cu ei și îi lasă în jalea lor. Dar sunt și oameni care rănesc mereu și mereu prin răutăcisme ieftine care, adunate, pot distruge un suflet sensibil.

Cândva, în tinerețe, pe vremea când la filmele “bune” era înghesuială mare la intrarea în cinematograf, la coada pentru bilete, mulțimea mă împingea din spate și oricât mi-aș fi dorit nu puteam proteja pe cei din fața mea. O doamnă, coafată proaspăt, îmbrăcată frumos, de mână cu un domn, se întoarce spre mine și îmi spune, răstit: Nu te mai împinge în mine! M-a enervat cumplit! Ea nu-și dădea seama că în spatele meu era un puhoi de oameni?! I-am spus asta, așa cum mi-a venit atunci (ceva de genul): Te-ai moțat și nu-ți dai seama că și pe mine mă împing ații? M-a privit lung, parcă dându-și seama că am dreptate, dar am citit în ochii ei o mare tristețe și îi luceau în ochi lacrimi: practic, o jignisem. Se pregatise, poate, cu atenție pentru acea întălnire și eu o jignesc de față cu iubitul, îi stric ziua, cum s-ar spune. Mi-a părut enorm de rău dar mi s-a părut deplasat să îi cer scuze. Ce aș fi putut să-i spun atunci, cănd lumea din jur - în majoritate de vârsta mea - se amuza? În acel moment m-am trezit! Era, oricum, ceva ce nu mai făcusem niciodată - și nici n-am mai făcut de atunci înainte.

De ce să spui: dă-te mai încolo, grasule când poți spune doar dă-te mai încolo? De ce să îi spui unui necunoscut, pe strada, parcă ești moartea! când poți să taci, pentru că nu știi ce e în sufletul acelui om? Poate că e urât de la Natura dar are suflet sensibil. Uneori, un cuvânt, a împins oamenii la sinucidere, fiind picătura care a umplut paharul. Aleg să nu fiu o astfel de picătură.

Dar mi-a venit și mie rândul! Doar că mie nu-mi strică ziua astfel de oameni! Era mare înghesuiala în autobuzul care mergea spre gară și oamenii se înghesuiau înfiorător, călcându-se în picioare, să urce - oarecum, să zicem că era de înțeles, pentru că circulau rar și mai mereu erau aglomerate, pentru că așa era atunci. Lângă mine, în autobuz, erau doua valize mari - cu greu îmi păstram echilibrul pe verticală, împinsă de cei care încercau să urce, de cei care voiau să coboare. Paltonul - pentru că era iarna - se înfășurase aiuristic în jurul meu - de la atâta vânzoleală - și aveam senzația că sunt în cocon și dacă oamenii ar fi luat valizele acelea aș fi căzut. O femeie care voia să urce, strigă de pe trotuar, cu chipul schimonosit: Vopsita aia de ce nu se mișcă mai în față? M-a pufnit râsul, și în locul meu - oricum nu m-aș fi obosit să îi răspund - au strigat ceilalți: pentru ca nu poate!

Înainte de a acuza pe cineva de ceva ar trebui să ne întrebăm dacă nu exista un motiv pentru care persoana să nu facă ceea ce pare logic că ar trebui să facă. E ușor să stricăm ziua cuiva! Unii oameni au o mare sensibilitate sufletească și pot fi răniți foarte ușor.

Ar fi frumos să avem zile frumoase și să îi lăsăm și pe ceilalti să aibă zile frumoase. Iar dacă una dintre zile nu ne e frumoasă să n-o urâțim și pe a altora - pentru că ei nu au nicio vină dacă nouă ne tună și ne fulgeră.

Care ar fi răspunsul? Cel mai plauzibil (și trist) mi se pare a fi: pentru că putem.

Reflexii in oglinda - Doi in unu

Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la

"Reflexii in oglinda"

Nicolae Filimon - scriitor, folclorist, critic muzical

Nicolae Filimon s-a născut în 06 septembrie 1819, în București și a murit în 19 martie 1865, de tuberculoză. E înmormântat în cimitirul Bellu.

La 05.12.1857 debutează în publicistică, la ziarul "Naționalul", cu foiletoane ți cronici muzicale: Paralelism între fosta direcțiune și cea de astăzi; Teatrul italian. Lucrezia Borgia; Ernani.

Revista româna a lui A. I. Odobescu publică în foileton romanul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă și în anul 1863 apare în volum acest roman, fiind considerat cea mai cunoscută operă a sa, cu al său personaj celebru Dinu Paturică. Acel Dinu Paturică ce-și are o mulțime de corespondenți în zilele pe care le trăim. Despre romanul amintit se spune că este primul roman realist românesc.

Nicolae Filimon descrie astfel pe Dinu Păturică: un june de 22 de ani, scurt la statură, cu fața oacheșă, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambițiunea și mândria grosolană. 

sursa: http://parohia-priboienii-de-sus.crestinortodox.ro/articole/psaltul-folcloristul-si-criticul-muzical-nicolae-filimon-719

Substanța romanului: ciocoismul, forma românească a parvenitismului, a venalității și a lăcomiei, a lipsei de repere morale, a mitocăniei agresive și viclene, a exhibiționismului îmbuibaților și îngâmfaților.

A fost nu doar scriitor, ci și între primii folcloriști români, primul critic muzical român modern, și flautist.

Într-o cronică muzicală își exprima opinia cu privire la originea baladelor și cântecelor lăutărești: muzica bisericească. Influențele orientale au apărut în timpul domniei fanariote, când la curțile domnești erau aduși cântăreți otomani.

*

Fiind alături de ideile înnoitoare de libertate și independență națională ale revoluționarilor de la 1848, Nicolae Filimon se apropie de concepția revoluționarului și istoricului Nicolae Bălcescu, înțelegând că înfrângerea Revoluției din Ungaria a fost din cauza lipsei unui front comun al națiunilor oprimate împotriva imperiului habsburgic. Scria în ziarul Naționalul din 1860, cu prilejul reprezentării operei Hunyadi László de Ferenc Erkel : Ungaria și România ce înfruntară mult timp furia fiilor lui Mahomed, astăzi căzute din antica lor splendoare, se privesc una pe alta cu ochii plini de lacrimi și pare că își zic : “la ce grad de mărire am fi ajuns noi astăzi, de nu ne-am fi sfâșiat una pe alta ca tigrii deșertului”.

Ion Ghica il descrie pe Nicolae Filimon într-una din Scrisorile sale: Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi.

În august întâmplările au gust bun

E concurs, la Adriana, dardindar.

Dau vestea mai departe, către prieteni, și încerc să sintetizez, dar cel mai bine e sa citiți la ea despre ce este vorba.

Amintiri scrise, despre gustul bun al unei întâmplari din luna august.

Data limită e 26 septembrie. Ne așteaptă cu drag să scriem și oferă câteva cărți delicioase pentru gustul care i-a plăcut cel mai mult.

Două mâini, două picioare, fără pene; Doamne, ce e?!

Pornind de la “gîndul de-o zi” al lui Flavius (https://flaviusobeada.wordpress.com/2013/09/03/clxxviii/ - in febr 2021 blogul era sters): În care poţi să mori ucis din dragoste de cîine, la care am ajuns de la Daurel's Blog, mi-am amintit de acel brașovean care a fost ucis (în ziua de 1 august 2010) încercând să-și pună la punct vecinul.

La acel moment, despre gestul lui a scris cam toata presă - importantă – internațională.

Bukşi rătăcea, pe străzile din Braşov, flămând, când un bărbat l-a luat la bătaie într-o parcare. Adrian Prişcu, în vârstă de 50 de ani, a auzit urletele animalului din apartamentul său şi, imediat, a coborât în faţa blocului. Prişcu, un bărbat înalt şi bine clădit, l-a somat pe vecinul său să lase căţelul în pace, iar pentru că acesta nu s-a conformat, l-a lovit. Ameţit de alcool, rivalul l-a pocnit pe Prişcu în cap cu o sticlă de bere, apoi i-a înfipt un ciob în inimă. După două luni, povestea a fost prezentată la un post de televiziune din Germania şi astfel au aflat Sylvia şi Josef, din Hailfingen (si l-au adoptat pe Bukși, scrie si aici: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/brasoveanul-adrian-priscu-a-fost-ucis-incercand-sa-il-salveze-pe-buksi-358320.html)

Familia de germani mai are un maidanez, adoptat tot din Brașov - pe Mara.

Unii ar spune că gestul bărbatului a fost unul stupid, dar cine să se aștepte că un om pe care crezi că îl cunoști de ceva timp e în stare să devină bestie cu chip de om? Gestul lui Adrian Prișcu, însă, a fost instinctul unei ființe umane.

Bărbatul și-a dat viața nu doar pentru acel câine. Din punctul meu de vedere a făcut o demonstrație despre ceea ce trebuie să fie un om. Nu batem câinii care ne ies în cale, nu-i ucidem, nu rămânem indiferenți cănd alții îi lovesc, ci încercăm să îi adunăm și să educăm oamenii cum să se comporte în preajma câinilor în general și a câinilor vagabonzi în special.

În general, nu trebuie să rămânem indiferenți când vedem semeni care au un comportament violent, indiferent că se comportă violent față de animale sau - mai ales! -  față de oameni. Poate mâine e rândul nostru, și “nimeni nu se bagă”.

Acum există dispoziții legale care pot fi aplicate celor care sunt violenți cu animalele dar nu se deranjează nimeni (sau prea puțini  se hotărăsc) să reclame pe vecinul violent care crapă capul unui câine - din contră, se laudă (public) și se bucură că au avut, cândva, un astfel de vecin. 

Nota: nu stiu cui apartin cuvintele din titlu (unii amintesc de Pitagora)

Altele:

Exemple de degradare umana

Cum se numara cainii maidanezi

Nu infometati cainii maidanezi

Animale si animale