N-am scaun. Cerbul de Aur

In dorinta de a imbunatati imaginea României peste hotare, in 1968, comunistii au lansat Festivalul International “Cerbul de Aur”, festival care n-a avut o viata lunga, Ceausescu desfiintandu-l in anul 1972. Festivalul s-a reluat in anul 1992 pentru a fi intrerupt in 2009. Anul acesta s-a discutat despre reluarea festivalului, din 2017, un spectacol concurs, care a reunit nume celebre. Sa fie!

In anul 1969 a participat Julio Iglesias, din partea Spaniei – si nu a luat vreun premiu. In acel an, la a doua editie, Luminita Dobrescu a fost prima românca ce a castigat trofeul “Cerbul de Aur”, cu “Of, inimioara”. In 1971, Kiki Dee a reprezentat Marea Britanie; 5 ani mai tarziu, in 1976 lansa Don’t Go Breaking My Heart in duet cu  Elton John, piesa care a ajuns numarul 1 atat in UK Singles Chart cat si in topul U.S. Billboard Hot 100, aducandu-i celebritatea la nivel mondial. In 1997, Christina Aguilera (avea 17 ani) a concurat din partea S.U.A. Despre cei care au sustinut recitaluri sa nu mai zic!

<><><><><><><><><><><><><><><><>

Multe amintiri am, legate de acest festival – incepand cu 1992, nu cu 1968! ☺

In perioada Festivalului aproape ca nu era loc sa arunci un ac in zona Centrului Vechi, mai ales spre seara, asa ca de voiai un loc pe o terasa sau in vreun local trebuia sa mergi din timp sau sa rezervi o masa (unde era posibil). Grupul nostru nu prea le avea cu rezervatul pentru ca nu stiam prea clar cine, cand, daca poate fi prezent la ora fixata asa ca alegeam – in general – sa mergem “din timp” si sa ocupam o masa pentru toti ceilalti.

Intr-o dupa-amiaza, impreuna cu o amica si un amic am ocupat o masa pe o terasa la un un chiosc din Livada Postei – destul de departe de locul scenei (Piata Sfatului), dar aveam bilete si voiam sa intram numai cand concertau invitatii. Noi trei am “alipit” doua mese si am “rezervat” şase scaune (cu ale noastre, inclusiv) – pentru cei care urmau sa vina. Dupa nu prea mult timp a mai venit unul si au mai ramas doua scaune, de care ţineam cu dinţii, desi multi le voiau pentru ei. La un moment dat apare un cuplu: un el si o ea. El ne intreaba daca sunt libere scaunele, spunem nu – cum spusesem de cateva zeci de ori până atunci, dar tipul nu pricepe si incepe sa ne ţina “morala”, ca ţinem degeaba scaunele ocupate, ca e dreptul lor sa le ocupe si alte alea. Incepuse sa ridice glasul si sa atraga atentia asupra lui. Noi nu si nu, scaunele sunt ocupate. Scena era penibila. Tipul se duce la “geamul” chioscului si incepe sa ţipe la vanzatoare, ca el are dreptul sa ocupe scaunele pe care noi le ţineam ocupate pentru niste amici imaginari; striga ca el a vazut ca scaunele sunt libere de cel puţin o ora! Femeia care era cu el incerca sa-l tempereze, sa-l faca sa renunte, dar el se incapatana, stricand armonia tuturor celor prezenti.

La un moment dat, amica de langa mine se ridica, nervoasa:

- Dom’le, ce problema ai?! se adreseaza individului care era tot mai sonor.

- N-am scaun! răcneşte tipul, peste capetele celorlalti.

- Ia un scobutil! i-o trânteşte amica, si se aşază.

Toti ceilalti clienti ai terasei au izbucnit in râs. De data aceasta partenera tipului a reusit sa il traga de acolo, sa salveze ce se mai putea salva din demnitatea lui… Si tot atunci a aparut cuplul pe care il asteptam noi, si care intarziase neimaginat de mult…