Cavalerul trac şi cavalerul Kalki

Eroul trac, de origine sincretistică, irano-thraco-elenică, demonul erou, va fi trecut uneori alături de Zeus. Cavalerul sau eroul trac apare la Adamclissi ca neînvinsul. Dar alături de această faţă luminoasă a lumii supranaturale, tracii gândeau şi o lume a duhurilor rele. Clement din Alexandria vorbeşte despre doctrinele întunericului, despre Dionysos Bassaros, despre şarpele ce intră în sân, ca mijloc de iniţiere în misterele sabazice. Şarpele e duh al răului, dracul decăzut din starea lui iniţială, adversar al lui Dumnezeu. Totusi, animalul clasic de apărare împotriva deochiului (la daci, în La Tene, a 2-a vârstă a fierului) şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele.

Poate din acest motiv Cavalerul trac este identificat uneori cu Sfantul Gheorghe, cel care a taiat capul balaurului.

Eroul cavaler (p. 350 Getica, de Vasile Parvan) e de caracter solar, ceresc. Eroul cavaler e identificat cu Apollo (zeu al Soarelui), dar aceasta mult mai târziu.

O zeitate importantă pentru daci era Cavalerul trac, ce stăpânea câmpurile, pădurile, ogoarele şi fiarele sălbatice. Este prezent în Dacia în aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni şi în mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populaţiile tracice din regiunea balcano-dunăreană, iar în inscripţiile greceşti apare sub numele de Heros şi în cele latine sub acela de Heron. Pentru adepţii lui, Cavalerul trac era protectorul casei şi al familiei, întemeietorul de colonii sau neamuri, stăpânul celor vii şi celor morţi, invincibil, plin de forţă şi veşnic”. În reliefurile din piatră este reprezentat ca un tânăr călăreţ în galop sau la pas, la vânătoare ori în diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este însoţită de cea a altor trei divinităţi: Cybele, Hermes şi Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis şi Callatis), iar restul din Transilvania şi Oltenia.

Cavalerul trac a fost asimilat de unii cercetători zeului Gebeleizis (despre care alţii afirmă că ar fi unul şi acelaşi cu Zamolxis), zeu care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, şi care a fost asimilat de creştini drept Sfântul Gheorghe...

Pe imaginile de cult ale cavalerilor danubieni (cavaleri traci sau cabiri), străvechea divinitate dublă indoeuropeană, Dioscurii (Getica, de Vasile Parvan), cei doi "luceferi" gemeni care străbat călări văzduhul, stăpânind furtunile şi salvând de la pierire pe oameni apare destul de rar, reprezentată iconic, Diana, străveche divinitate feminină, preindoeuropeană, adoptată şi de sciţi şi de traci, adorată la Dunăre şi în Rhodope sub numele de Diana Regina.

Kalki (una dintre cele zece încarnări ale lui Vishnu, o ipostază majoră a lui Dumnezeu în tradiţia hindusă) este cavalerul apocaliptic, Isus venit pentru a doua oară. Acest simbol al călăreţului a fost răspândit atât la daci, cât şi la urmaşii lor. Kernbach menţionează zeităţile cunoscute sub numele de Cavalerul Trac, Cavalerii Danubieni. Iar Eliade arată că după Herodot, "câteva secole mai târziu monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo" - Apollo este Fiul Divin care, de astă dată, în ipostaza de cavaler, reprezintă Judecătorul anunţat de Apocalipsă.

Monedele dacice cu legenda ASIO, sau cele cu legenda IANUM ARM, menţionate de Lovinescu, poartă emblema fie a unui cal, călăreţul fiind indicat de caduceu, fie a unui călăreţ. El apropie acest simbol al lui Kalki de "prima Shakti" (adică de manifestarea lui Adi Shakti, în traducere: Shakti Primordială), în timp ce "caduceul este Shakti polarizată" (manifestarea lui Adi Shakti sub forma lui Kundalini).

Savantul român Mateescu a efectuat în 1923 o atentă cercetare în legătură cu soldaţii de origine tracă amintiţi în inscripţiile din Roma, descoperind peste 200 nume, dintre care aproximativ 120 dovedesc că soldaţii respectivi erau originari din Dacia; dintre aceştia 15 proveneau chiar din vechea capitală a lui Decebal - Sarmizegetusa. La oştenii din garda călare se indică mai rar localitatea de provenienţă; în schimb e frecventă indicaţia generică a poporului: natione Dacus. Printre cei originari din Sarmizegetusa există un oarecare Claudiano, centurion din Cohorta a VI-a care, împreună cu alţi cinci colegi, promovaţi concomitent cu el tribuni ai cohortei, închinase o dedicaţie împăratului Caracalla.
Se ştie că în epoca antică viaţa era relativ scurtă; rar se atingea varsta de 50 ani. Cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a atins frumoasa varstă de 85 ani este cu atât mai relevant. Militarii daci care îşi satisfăceau serviciul la Roma aveau, ca şi alţi provinciali, sanctuare unde-şi adorau divinităţile. În mod deosebit era venerat cavalerul trac pe care îl găsim adesea reprezentat pe stele funerare şi care pare să fi avut vreo două sanctuare la Roma.

Cultele orientale invadează provincia dacă spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mântuirea adepţilor în lumea de dincolo. Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o bună parte a populaţiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptăţii şi victoriei împotriva răului. Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscripţii şi reprezentări sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfăşura în temple subterane, unde participau credincioşi din toate straturile sociale.

Mircea Eliade scria despre zeii tracilor că sunt ”marii anonimi ai religiei vechi” şi, pentru că erau mai vechi decât ai popoarelor vecine, nu s-au mai păstrat informaţii despre ei. În viaţa străbunilor noştri, religia ocupa un loc important, ca la toate popoarele din acea vreme, iar creştinismul a câştigat adepţi prin secolul al IV-lea e.n.. Mâna dreaptă a conducătorilor daci, viceregii, erau marii preoţi care, pe lângă faptul că îl sfătuiau pe rege în cele mai importante treburi de stat, uneori îl urmau la conducere. Dacia, mai ales după cucerirea romană, era un mozaic religios, plin de credinţe şi divinităţi păgâne, căci fiecare colonist din imperiu şi-a adus zeităţile de acasă. Fastuoasele manifestări religioase au contribuit şi ele la procesul de romanizare al Daciei. Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist în istoria dacilor din Braşov, spune că, din cauza importanţei deosebite a religiei, romanii au avut grijă ca, după cucerire, să transforme vechile sanctuare.

Dacii credeau în nemurirea sufletului deoarece pentru ei viaţa trupească era doar trecătoare, iar cea veşnică îi aştepta pe cei viteji şi vrednici în împărăţia zeului suprem Zamolxis. Herodot spunea că dacii ştiu să se facă nemuritori”. Ca o dovadă a glorificării vieţii de după moarte, dacii făceau banchete şi chefuiau la înmormântări, iar la naşteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai păstrat în unele sate din ţară (în sursele pe care le-am avut la îndemână nu scrie în care).

Surse: Getica, de Vasile Pârvan; Dacia secretă, de Adrian Bucurescu;

http://new.unique.ro/viewtopic_print.php?t=116&start=0&sid=df4fb1ebc7dd32c7a0b2c68fa8823581

Cultul ursului la români

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat inca din cele mai vechi timpuri.

Cultul Ursului este atestat si la geto-daci, insusi numele lui Zamolxis fiind legat de blana acestui animal. In mitologia româneasca Ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice (protectoare), terapeutice si meteorologice. Jocul cu masti de Urs simbolizeaza moartea si reinvierea naturii.

Etalarea de forta, vitalitate si dibacie in miscari Jocul Ursului este extrem de spectaculos in Moldova. Mastile costum sunt realizate fie din blana animalului, jupuita impreuna cu capul ursului, fie din blana de oaie sau din paie (funii rasucite si cusute pe un costum de haine mai vechi).

Varietatea modalitatilor de realizare a mastii de Urs este destul de mare, bucurandu-se de o atentie speciala in Bucovina. Cetele de Ursi pot fi independente dar, de regula, ele alcatuiesc un nucleu ceremonial in cadrul grupurilor complexe de mascati (Malanca, Benzile, Partiile etc.) Jocul propriu-zis al Ursilor (2-4-8) este condus de un "ursar" (personaj fara masca, imbracat cat mai bizar si cu un coif pe cap) care ii indeamna sa se miste in ritmul tobelor, batute in ritmuri tot mai alerte.

Din fericire s-a mai terminat (in mare parte) cu obiceiul barbar de a face ursii sa danseze si nici nu mai sunt vanati pentru costume de carnaval… Sunt vanati pentru trofeu, blana, carne...

In antichitate preotesele tuturor variantelor artemice se invesmantau, la ceremonii, in timpul dansurilor rituale, in piei de urs.

In orizontul tracic lupii au ocupat, alaturi de ursi, ca fiinte cu valori supranaturale, un loc de rangul intai, ale carei urme le constatam si azi.

Simpatizat in zonele folclorice de munte ale României, ursul e numit familiar Moş Martin, dar are si o divinitate patronala: Sfantul Ursea.

Ca si Lupul, Ursul e venerat si temut, taranul roman rezervandu-i mai multe zile in calendarul popular: Martinii de Iarna, Martinii de Vara, Ziua Ursului, Sambata Ursului (cu o saptamana inainte de Mosii de Florii, strabunii nostri serbau Ziua Ursului, in sambata de dinaintea Blagoveșteniei)....

Ursul e unul dintre cele mai importante animale fabuloase din mitologia româneasca; sporeste puterea magica a plantelor de leac, intre altele. In Sambata Ursului femeile fac placinte de dovleac spre a fi date de pomana si, astfel, ursul sa nu le iasa in cale vara, cand merg la cules de fructe de padure, sa stea departe de gospodariile lor si sa nu le atace animalele. Femeile cinstesc Sambata Ursului pentru a-si tine copiii feriti de boli si pentru a fi ferite de toate cele amintite mai sus respecta interdictiile zilei: nu-i pronunta numele, nu cos, nu lipesc, nu fac nicio lucrare care face zgarieturi dar daca chiar trebuie sa lucreze ceva dintre acestea leaga seara lantul pe cocos cu un nod, ca asa gura ursului sa stea legata de a nu-i strica vreo vita. (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român)

Candva, barbatii purtau un dinte de urs drept talisman si obisnuiau sa invoce spiritul ursului prin intermediul mastii atat in noptile de priveghi, cat si in cele din preajma schimbarii de an. Se mai spune ca ursul ajuta sufletul mortilor sa nu rataceasca drumul, ca alunga duhurile rele si bolile. De aceea, in Sambata Ursului, taranii primeau ursarii aducatori de sanatate, de belsug, de noroc.

In unele povesti, ursul sta sub semnul Lunii, intocmai ca vegetatia care dispare iarna si reapare primavara, aducand anotimpurile o data cu ritmul hibernarii sale si in deplin acord cu constelatia ce-i poarta numele: Ursa Mare.

Doua sunt numele care trec din sfera faunei carpatice in onomastica masculina româneasca : Lupu si Ursu. Animal totem, ursul e cel sub al carui semn se pun copiii care-i preiau numele si o data cu acesta – se zice - si puterea.

Restul numelor cu legatura in sfera faunei sunt supranume (porecle) si nu au regimul de exceptie al acestora care indica un traiect vechi catre cultul celor doua salbaticiuni.

Se crede ca ursul e singurul care poate interveni pe langa ursitoare pentru a schimba in bine destinul noului nascut.

Despre cei care au ca animal totem ursul se zice ca isi gasesc echilibrul si confortul in singuratate, ursul fiind un animal solitar.

Film documentar Cultul ursului

In 19 decembrie 2014 a avut loc premiera filmului documentar Cultul ursului, realizat de Oana Raluca Ghiocel si dedicat organizatiilor din România care deruleaza proiecte pentru protejarea ursului brun.

Lung metrajul exploreaza in profunzime legatura spirituala dintre om si urs de-a lungul timpului, prin ilustratii originale, imagini rare, de arhiva, si descoperiri revolutionare, precum si interviuri cu specialisti din domeniu.

(http://romania.panda.org/?235890/Iubitorii-de-film-si-natura-sunt-invitati-la-premiera-documentarului-Cultul-Ursului)

Traditii despre urs in lume

De prin lume. In Canada exista obiceiul baii traditionale a ursului polar cand oameni de toate varstele isi pun costum de baie si se arunca in apele inghetate.

In Siberia, femeia saman e desemnata cu acelasi cuvant care inseamna urs. La Inuiti, de asemenea, spiritul ursului e asimiliat femeii saman. Pentru poporul inuit ursul este un animal totem cu o mare putere - in unele credinte se crede ca vanatorul care se lasa mancat de urs se va reincarna ca saman si va avea spiritul acestui animal. Ursul polar este considerat a fi invatatorul intelept, cel care te invata sa supravietuiesti in conditii grele.

Se spune ca vikingii se acopereau cu blanuri de urs in timp de razboi pentru a-si speria vrajmasii, ei aparand astfel puternici ca aceste animale salbatice. Ursul simboliza spiritul razboinic si curajul in lupta si era invocat spiritul acestuia pentru a-i ajuta pe luptatori.

In Grecia si Roma antica ursul a fost asociat zeitei Artemis, respectiv Dianei, zeite (intre altele) ale vanatorii, ocrotitoare ale femeilor mama, ale fertilitatii...

Sfantul Gheorghe si Cavalerul trac

Sfantul Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat din tinerete in dreapta credinta. Ramas fara tata in copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai inalte cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat si se bucura Sfantul Gheorghe la poporul nostru. In satele, comunele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara; al treilea brat al Dunarii, in Delta se cheama bratul Sfantul Gheorghe. Se stie, apoi ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost si este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurilor vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului.

La inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), purtand hramul Sfantului Gheorghe a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.

Pana in epoca bizantina, orasul Lod era deja in mare parte increstinat. Acesta este unul dintre locurile legendare in care s-ar fi nascut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, intr-o vreme, s-a si numit Georgiopolis. Mormantul sfantului martir va fi construit chiar in acest loc, unde se afla si astazi.

Sfantul Gheorghe este renumit in toata lumea crestina, ca unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti, si cu atat mai mult in Lodd, orasul sau natal. Dupa martiriul sfantului, crestinii i-au luat sfantul trup si i l-au adus in Tara Sfanta, in satul sau natal. Biserica Sfantul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locasuri inchinate martirului din secolul al IV-lea. Manastirea greco-ortodoxa are doua hramuri: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Dar variante mai sunt:

Cavalerul trac, tanar zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat calare, adesea in scene de vanatoare. Atributele si originea zeului sunt (deocamdata) obscure. Numit Theos Heros- stapan capetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar in varinata romana, Deus sanctus Heron; unele imagini ale calaretului trac sunt insotite de inscriptii unde numelui Heron, Heros ii urmeaza adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Vesnicul), Katahtonios (Stapanul mortilor), "Ktistes (intemeietorul de neamuri) sau Vetespios. Iconografia romaneasca l-a pastrat in chipul Sfantului Gheorghe.

O stranie si misterioasa religie pagana, Cultul Cavalerilor Danubieni, isi are originea in enigmaticul Cult al Cavalerului Trac. Mihail Rostovtev era de parere ca acest Cult al Cavalerilor Danubieni reprezinta o contopire a Cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricola a triburilor trace.

Scena centrala a Cultului Cavalerului a fost reprezentata pe tablite sculptate, basoreliefuri lucrate in plumb - in vechile credinte plumbul era un metal al infernului si magiei - si infatiseaza o Mare Zeita care primeste un Zeu Cavaler care calca sub copitele calului un dusman invins; mai apoi in jurul Marii Zeite apar doi Cavaleri Gemeni, in ambele infatisari apar simboluri de cult (berbec, taur, cocos, corb, vultur, sarpe, leu), apar divinitatile solare, scenele misterioase de sacrifiu, banchetul sacru oferit numai celor initiati, diferite obiecte de cult, sau chiar Magna Mater - Cybelle (Sibille).

Exista argumente cum ca acest Zeu Tanar ar fi patronat razboiul si cultul funerar, deoarece apare reprezentat pe stele funerare mai tarziu, iar in iconografia locala este pastrat ca Sfantul Gheorghe. Cultul Cavalerului Trac este atestat prin imaginile de epoca gasite in Oltenia, Dobrogea, Transilvania, dar si in alte locuri unde au poposit populatiile geto-dacice.

In cultul Cavalerului trac sunt infatisate cele patru elemente din natura (pamantul, aerul, focul si apa), luate din teologia zeului Mithra, prin prezenta simbolurilor sarpe, cocos, leu si vas, puse in opozitie unele fata de altele. Cele patru vanturi sunt prezente sub forma de busturi masculine care sufla in trompete, la fel, apar cele patru anotimpuri, sub forma de cununi purtate pe cap. Cultul Cavalerilor danubieni s-a stins. In ultima perioada a adorarii cultului, preotii au pus un accent deosebit pe partea mistica si magica, atractive fiind ca forme pentru credinciosi si care raspundeau framantarilor lor spiritual-religioase. Cand in Imperiul roman biserica crestina a fost proclamata ca unica biserica in stat, vechile zeitati militare pagane au fost ingemanate cu martirii crestini militari, care, mai apoi au fost canonizati (Sfintii Gheorghe, Dumitru, Theodor, Arhanghelii Mihail si Gavril ). In concluzie, Zeul Cavalerilor Danubieni, sub chipul unui erou pamantean geto-dac se confunda o data cu raspandirea crestinismului in Dacia cu Sfantul Gheorghe. Cavalerul Danubian sau Trac se dedubleaza in Sfantul Gheorghe, aparatorul, biruitorul care s-a sacrificat prin credinta pentru cei multi, Sf Gheorghe, razboinicul calare. In calendarul popular, Sf Gheorghe este sarbatorit si cinstit in 23 aprilie, fiind considerat un zeu al vegetatiei, protector al naturii inverzite, al vitelor si al oilor si este identificat cu Cavalerul Trac. 23 aprilie e ziua care coincide cu celebrarea sosirii primaverii in credintele traco-dacice si sarbatorirea Cavalerului danubian.

Sursa: informatii adunate de pe net, in cea mai mare parte, si Dacia secreta, de Adrian Bucurescu, Ed Arhetip, 1998.

Informatii despre Sangeorz aflati pe Daurel's blog.

Pe aceeasi tema: Cavalerul trac si cavalerul Kalki 

Mithra ca zeu Soare. Bună dimineața, Soare!

http://www.superbwallpapers.com/nature/sunny-winter-16888/

Nașterea zeului persan Mithra, "Soarele Dreptății", era sărbătorită pe 25 decembrie, actuala sărbătoare a Crăciunului. În grotele Mithraice era întotdeauna sculptat în stânca un basorelief reprezentându-l pe zeu sacrificând un taur. Zeul era cunoscut și pe teritoriul tracilor.

Frăția lui Mithra (Frația cavalerilor geto-daci ai lui Mithra) era o societate secretă care practica misterii, asemănătoare celor din cultul lui Dionis. Candidații erau admiși prin ceremonii secrete, oficiate de inițiați.

Proaspeții cavaleri ai Soarelui erau distribuiți într-un grup sub comanda unui lider militar-religios. Ca să fie admis în Frăția lui Mithra, neofitul trebuia să-și fi dovedit curajul în fața pericolelor și determinarea de a intra în frăție. Trebuia să treacă înot un râu, să coboare de pe un pisc cu pereți abrupți, să treacă prin flăcări cu mâinile legate și cu ochii acoperiți. Apoi, dacă îți ducea muncile până la final, era învățat parole sacre cu care se putea identifica față de alți frați, ca aparținând cultului mithraic. Acea parola trebuia repetată și în singurătate, ca o mantra personală. După rostirea parolei, frații își dădeau mâna, ca să arate că nu sunt înarmați, gestul rămânând până azi o manifestare de prietenie.

Caracteristici ale ritualurilor inițiatice ale zeului Mithra:

1. ritualul avea loc în sanctuare subterane de dimensiuni reduse, în care puteau intra cel mult 100 de persoane;

2. grotele respective aveau întotdeauna un izvor sau o fântână;

3. accesul în grota se făcea adesea printr-un sistem de tunele subterane;

4. numai bărbații erau admiși în aceste sanctuare;

5. inițiații treceau prin șapte grade, dar nu exista nicio ierarhie organizatorică.

La geto-daci cultul soarelui este strâns legat de sanctuarele circulare ca cel de la Sarmisegetuza. Dovezi ale faptului ca la geto-daci (tracii nordici) exista un cult al Soarelui ar fi: Soarele de andezit de la Sarmisegetuza, cu un diametru de 7,1 m, lucrat din plăci de andezit și având în centru un disc de 1,5 m diametru. Săgeata încrustată este orientată către nord. Acest loc a fost altarul pe care se aduceau ofrandele și se realizau sacrificii; lipsa acoperișului la templele dacice, pentru a nu ascunde Soarele; aranjamentul stâlpilor și lespezilor din sanctuarul rotund de la Sarmisegetuza dovedește cunoașterea calendarului de 365 de zile și a mișcării Soarelui pe parcursul anului; utilizarea focului sacru și practicarea incinerației, ca omagii aduse Soarelui; altarul solar de la Sighişoara şi templul de la Sălacea (Bihor), împodobit cu simboluri solare.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Legenda Marelui Lup Alb

Legenda spune că, în vremuri acum uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Era un bărbat în floarea vârstei, dar cu părul alb ca omătul și lung. Credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni ci și de Zalmoxis și de fiarele sălbatice. Menirea lui era aceea de a-i convinge pe oameni de adevărata credință, de puterea și bunătatea marelui Zamolxis.

Preumblările sale între hotarele țării au durat până când Zeul a aflat că are în el un slujitor puternic și demn de încredere, așa că l-a chemat în munți, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost și hrană de la țărani. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peșteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câtă fusese vreodată pe pământ.

Departe de oameni, preotul continua să slujească la fel de determinat ca si inainte. În scurt timp fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haita, dar și preotul îi îndrăgise mult pe lupi. Stând atât timp între fiare, preotul le-a prins graiul. Haitele veneau mereu la coliba din gura peșterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, preotul mergea în fruntea lor la vânătoare, învâțându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrane. El le spunea:

- Cu toții ne-am născut pe același pământ și trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis, atotputernicul. Și eu, și voi, dar și bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, așa că să nu ucideți decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuință.
Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Se mai certau din când în când, dar totdeauna după astfel de clipe veneau la preot și-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din frații lor și-l respectau ca pe o căpetenie.

Întreg poporul trăia în bună înțelegere cu jivinele de prin păduri și munți, și mai ales se înțelegeau cu haitele de lupi care creșteau și se înmulțeau sub oblăduirea Zeului. Dar lupii nu aveau un conducător, și numai foamea îi ținea împreună așa că, după un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip; după ce i-a cerut să aleagă l-a transformat in animal, așa cum a ales preotul. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului.

Și i-a spus Zeul:

- Îți voi dărui nemurirea și vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă și pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca și până acum, supusul meu. Prima ta sarcină este aceea să unești toți lupii sub cuvântul și porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tâu să se adune pentru a-mi asculta porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mine, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru țară.

Lupul nou ivit era unic în toată seminția sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele puternice, ghearele și colții lungi și ascuțiți ca săbiile, iar blana era albă, mai albă ca laptele.

Marele Lup Alb a avut grijă să învețe haitele să nu mai atace casele și gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toții, pentru a porni la luptă. În acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, să-și ajute frații de sânge, cum erau considerați lupii, să le ofere hrană și adăpost ori de câte ori aveau nevoie.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacați și libertatea și viața le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate și loveau dușmanii de unde aceștia se așteptau mai puțin. Nenumăratele victorii ale Dacilor au fost câștigate cu ajutorul lupilor, care-și ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului ținut al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neștiuti de nimeni în taberele dușmane aducând informatii neprețuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la rândul lui, le transmitea comandanților de oști. Marele Lup Alb avea și sarcina de a aduce în fața Zeului, la judecată, trădătorii și lașii. Acești oameni de nimic, lași și trpdatori, aveau o teamă de moarte de lup și de conducătorul lor.

Într-o zi Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară, dacă vrea să rămâna lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o purta în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Legătura Marelui Lup Alb și, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine  înțelegeau lupii ce se întâmplă. Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Pacea Dacilor începea să se clatine din cauza fricii și a pierderii credinței strămoșești.
Din haitele numeroase ce populau țara, rămâneau pe zi ce trece tot mai puține animale, iar lupii, înfricoșați de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munți și păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănțuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă frați. Puțini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb.

Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce-i trădaseră. Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului și al Marelui Lup Alb, acești ultimi bravi daci au fost în cele din urmă învinși, iar cei care au reușit să scape cu viață s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munților Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraților săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit.

După biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea însemna că erau vremuri de mare nenorocire pentru urmașii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea la Zeu povestindu-i ceea ce se întâmpla afară.

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în tărâmurile lupilor, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.

(adaptare)

Surse (in febr 2021 cele trei link-uri sunt invalide):

http://www.lumeaspirituala.ro/maestrii_sufletului/lupul_alb.htm

http://www.artefapte.ro/r-d-cini/sfantul-andrei-i-legendele-dacice

http://lupuldacicblog.wordpress.com/legenda-lupului-dacic/

Vezi si: Sarbatorile Lupilor la român
V-ar putea interesa:

Lupul Alb - legenda japoneza publicata de HAKUROU