Superstiții despre vâsc

Vâscul (Viscus album) e o plantă semiparazită care crește pe alte plante, dar nu e total dependent de copac: are capacitatea de a produce clorofilă și de a trage energie de la soare.

Influențată, probabil, de poveștile cu și despre druizi, mult timp am crezut că vâscul crește numai pe stejari, dar am aflat că și alți copaci „găzduiesc” vâsc: mesteacăn, plop, tei, salcie, paltin, jugastru, păducel, măr, păr, brad, molid, pin. Vâscul de stejar diferă, un pic: are frunze căzătoare și fructul are o singură sămânță.

Într-o zi de iarnă, pe cale ferată ce trece printre munți și dealuri, am văzut în depărtare, în copacii golași, o mulțime de „cuiburi” ca niște sfere verzui, și mă minunam cât de multe sunt! Habar nu aveam ce vedeam! Am aflat mai târziu – în timp – că acele „cuiburi” erau... vâsc! Toantă mă mai am!

Vâscul rămâne verde și iarna, fiind rezistent la frig și întuneric, dar e o plantă periculoasă pentru copacul pe care crește; a fost numit și „planta-vampir”, pentru că extrage substanțele nutritive, mineralele și apa de care planta are nevoie, rămânând astfel verde tot anul și rezistând perioadelor de secetă. Un copac pe care vâscul s-a dezvoltat în exces va slabi și, în final, va muri pentru că devine sensibil la atacurile dăunătorilor; ramurile parazitate de vâsc se vor usca în timp – totuși, vâscul crește lent. Cu toate că e semiparazit, e important în ecosistem (adăpost și hrană pentru diferite specii) și în viața oamenilor (în medicină).

Fructele albicioase (rozalii sau roșiatice, în funcție de specie) apar spre sfârșitul toamnei, începutul iernii și sunt toxice. Nu sunt toxice și pentru sturzi și mătăsari, care sunt foarte atrași de bobițele albe. Aceste păsări fac ca vâscul să crească atât de sus în copaci: își ascut ciocurile de o creangă sau își lasă fecalele în zonele înalte ale copacilor, semințele de vâsc lipindu-se astfel de scoarța copacului.

În credințele popoarelor europene, dar nu numai, vâscul (numit și „creanga de aur”) e considerat o plantă sacră, cu proprietăți magice. E simbol al curățeniei spirituale, al armoniei și libertății, dar reprezintă și sănătatea, viața lungă, norocul și bucuria – pentru anul care vine.

Grecia antică este cea mai veche cultură cunoscută pentru venerarea vâscului – grecii antici numeau fructele sale „sperma stejarului” și au considerat planta un simbol al fertilității masculine. În mitologia greacă, Eneas avea asupra sa vâsc („creanga de aur” - doi porumbei l-au îndrumat spre aceasta) pentru a fi protejat în călătoria sa în infern și pentru a-și asigura reîntoarcerea.

Vâscul era considerat plantă sacră și de norvegieni, de celți, de vechii germani (care credeau că planta provine direct din cer), dar și de indienii nord-americani.

Popoarele germanice o considerau și plantă medicinală (are proprietăți medicinale); planta a fost numită iarba-druizilor, fuga-dracului, mătura-vrăjitoarelor (în America de Nord) s.a.

În cultura anticilor, vâscul era considerat plantă magică și era folosită ca afrodisiac pentru a stimula fertilitatea. Era așezat în leagănele copiilor pentru a nu fi furați de zâne. În țara Galilor se credea că, așezat sub pernă, induce vise premonitorii. În Suedia era ținut în case pentru a preveni incendiile; italienii aveau aceeași credință: protecția împotriva focului. În unele zone era legat în ciorchini și agățat în fața caselor pentru a speria demonii care trec pe acolo. În alte locuri, vâscul era folosit în ritualuri dedicate pentru găsirea comorilor. A fost considerat și panaceu.

Celții considerau această plantă ca fiind de esență divină, cel mai prețios vâsc fiind cel de stejar (se găsea cel mai rar), pe care îl numeau „lacrima stejarului”. Culegerea vâscului de stejar – în apropierea solstițiului de iarnă - era însoțită de ceremonii fastuoase. Druizii, îmbrăcați în alb, tăiau vâscul cu o seceră de aur – planta nu trebuia să atingă pământul, pentru a nu-și pierde proprietățile magice - apoi îl înveleau într-o mantie albă. Se adunau ofrande, se jertfeau doi tauri albi, se înălțau rugi către zei pentru a fi gonite duhurile rele. Atârnau crengile de vâsc deasupra ușilor pentru a-și proteja locuințele împotriva fulgerelor și spiritelor rele.

În credința druizilor, vâscul era simbol pentru pace și prietenie. Tradiția cerea ca dușmanii care se întâlneau în pădure, întâmplător, sub un pom în care era vâsc, să depună armele și să accepte un armistițiu până a doua zi.

Vâscul și obiceiul sărutatului

În mitologia scandinavă boabele albe ale vâscului se spune că sunt lacrimile vărsate de zeița Frigga la moartea fiului ei Baldur (Balder/altele) – devenind astfel un simbol al dragostei. Alții spun că s-ar fi convenit – după moartea lui Baldur – că oricare doi oameni care trec pe sub vâsc să schimbe un sărut în memoria frumosului zeu.

Sărutul sub vâsc a fost asociat cu festivalurile organizate cu ocazia Saturnaliilor; mai târziu, cu tradițiile legate de căsătorie – una dintre credințele care au stat la baza obiceiului era ideea că vâscul e un leac pentru infertilitate.

În țările anglo-saxone, mai ales, tradiția spune că cei care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea parte de fericire și bucurie. E semn de bun augur al dragostei: de Crăciun, oricare fată stătea sub o creangă de vâsc nu putea refuza sărutul, ceea ce putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Fata care se găsea sub vâsc și rămânea nesărutată avea ghinion în dragoste în anul care urma, și rămânea nemăritată.

Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită.

Se spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o femeie trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului – când nu mai erau bobițe pe creanga (coronița) de vâsc nimeni nu se mai săruta sub ea. Cei care refuză un sărut sub vâsc se spune că vor avea ghinion în anul următor. În unele culturi sărutul sub vâsc este o promisiune de căsătorie.

Washington Irving a scris, în anul 1820, în „Ajunul Crăciunului” (a treia povestire din cinci adunate într-o carte despre Crăciun): Un tânăr ar trebui să culeagă o boabă de fiecare dată când sărută o fată sub planta agățată, iar când boabele s-au terminat puterea romantică a plantei încetează. De atunci, mulți tineri au căutat ramuri de vâsc pline cu boabe albe, pe care le-au atârnat în casele lor.

În multe zone, obiceiul sărutatului sub vâsc se practică și de Crăciun și de Anul Nou; în alte zone, ori de Crăciun, ori de Anul Nou.

Simbol al sărbătorilor de iarnă

Considerat protector pentru casă și familie, vâscul a devenit, în timp, un simbol al sărbătorilor de iarnă. În ajun de Crăciun, oamenii își împodobesc casele cu vâsc, pentru pace sufletească (și ca simbol al bucuriei). Agățat deasupra ușii, de Anul Nou, în special, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Conform unor tradiții, vâscul ar trebui păstrat în casă până în anul următor – se credea că protejează casa de fulgere și foc. O crenguță de vâsc era adesea ținută afară, agățată pe clădirea ce se dorea protejată, timp de douăsprezece luni, până la următoarea sărbătoare de Crăciun, când era schimbată.

Această mulțime de obiceiuri dovedesc că vâscul a avut un efect profund asupra vieții și imaginației oamenilor.

Imagine de congerdesign de la Pixabay

O legendă despre vâsc

Într-o dimineață, zeul Balder se trezi neliniștit din cauza unui vis care-i tulburase sufletul. A povestit visul zeilor și Odin, tatăl său, a înțeles că viața celui mai frumos dintre fiii săi este în primejdie. A hotărât să meargă spre îndepărtatul regat subpământean al Helei, la mormântul acoperit de zăpadă unde zăcea din timpuri uitate prezicătoarea Völva, și să se sfătuiască cu spiritul acesteia. Odin, dându-se drept altcineva, a reușit să invoce spiritul prezicătoarei și acesta i-a spus că Helul se va bucura de sosirea lui Balder, dar zeii vor jeli. Creanga funestă va fi purtată de mâna zeului orb. Moartea lui Balder, a mai spus spiritul prezicătoarei, va fi răzbunată de Vale, fiul lui Odin purtat de fecioara Rind... Odin nu avea idee despre ce vorbește spiritul prezicătoarei. Spiritul era gata să mai spună ceva când și-a dat seama că, de fapt, cel care l-a invocat este Odin – și a amuțit. Odin a galopat înapoi spre Asgard și a chemat zeii la sfat. Nu le-a spus că a vorbit cu spiritul prezicătoarei, ci doar că viața lui Balder este în pericol de moarte și trebuie luate toate măsurile pentru a o apăra.

Frigga, mama lui Balder, a cerut jurământ de la foc, fier și celelalte metale, de la stânci, pământ, copaci, boli, animale, otrăvuri și șerpi că niciodată nu vor face rău fiului ei. Toate au jurat fără ezitare, pentru că Balder era frumos și gingaș, cu pielea fină și părul atât de palid încât lumina părea să treacă prin el; era bun și drept și toți îl iubeau, iar el, la rândul lui, îi iubea pe toti – tot ce se afla pe lume, mic sau mare, frumos sau urât.

De atunci, Balder niciodată nu se tăie cu un cuțit, niciodată nu se lovi de o piatră, niciodată nu se înțepă într-un ac și nu-și lovi capul sau altă parte din trup. Când frații lui – Tor și Tyr – au înțeles acest lucru au inventat un joc și la fiecare petrecere îl luau drept țintă și cine voia arunca săgeți ori îl lovea cu sabia sau doar arunca o piatră în el – indiferent ce armă se folosea Balder nu era rănit.

Toți erau veseli și fericiți. Numai Loke - zeul tuturor nenorocirilor, la nordici, tatăl minciunii și părintele dezbinării – era nemulțumit și cea mai fierbinte dorință a lui era să-l vadă pe Balder măcar o dată suferind și se tot gândea cum să facă să-l rănească pe zeul care nu putea fi rănit.

Într-o zi, la poarta palatului zeiței Frigga a sosit o bătrână. A fost primită bine, ospătată și chiar zeița a apărut și-a întrebat-o de unde vine, ce se mai întâmplă prin lume. Bătrâna a spus că multe a văzut, dar ceva așa de uimitor și înspăimântător ca ceea ce se întâmplă în sala palatului unde se întâlnesc și petrec tinerii zei n-a văzut.

- Mi s-a părut că se întreceau să-l omoare pe Balder – a croncănit baba.

Zeița a râs și i-a explicat de ce se joacă astfel.

- Chiar și cel mai mic lucru a jurat? se miră baba.

- Ca să fiu sinceră – spuse Frigga – există o plantă micuță, prea slabă ca să poată crește singură și care trebuie să aibă un stejar, să se sprijine de el – planta aceasta se numește vâsc și crește în pădurea Valhall – nici n-am putut s-o pun să jure, căci era prea necoaptă ca să poată depune jurământ.

Atâta i-a trebuit cotoroanței, care nu era altcineva decât Loke travestit. Fără să mulțumească pentru primire, a tulit-o din palat și a fugit în pădure, să găsească vâscul. Nu i-a fost greu să-l găsească în pădurea întunecată, căci lucea cu frunzele lui luminoase și boabele dulci, ca niște perle verzui. Loke a luat o suliță și a prins în vârful ei un spin ascuțit de vâsc în locul vârfului de fier, apoi s-a dus la locul unde se distrau zeii aruncând în Balder. Pe lângă toți acești zei care se întreceau era și unul care ședea pe margine: Höder cel orb, frate bun cu Tor, Balder și Tyr, care-și auzea fratele râzând și strigând și se bucura pentru el.

- De ce nu arunci și tu? aude o voce șoptindu-i la ureche.

- Pentru că nu văd unde stă, și nici nu am nimic de aruncat. Zeii nu mă lasă să port sabie ori altceva, deoarece se tem să nu mă rănesc.

- Fă cum fac ceilalți și onorează-l pe Balder – a zis Loke. Am să te conduc până la el. Uite, aruncă sulița asta în el.

Höder, de bună credință, călăuzit de Loke, a aruncat sulița și aceasta s-a înfipt drept în inima lui Balder care a căzut mort la pământ. Când au înțeles că Balder a murit zeii au rămas împietriți, neînțelegând cum de s-a putut întâmpla. Tristețea lui Odin era mai mare decât a celorlalți pentru că el știa ce însemna asta: începutul sfârșitului.

Disperată, Frigga a întrebat cine vrea să coboare în sălașul Helei și să încerce să readucă sufletul lui Balder și să se bucure de recunoștința veșnică a zeilor. Unul dintre fii lui Odin, Hermod cel iute s-a oferit să îndeplinească periculoasa misiune. Hermod urma să întrebe ce zălog vrea regina Hel ca să-l lase pe Balder să se întoarcă acasă. Hermod a ajuns la regina tărâmului întunecat și aceasta i-a spus că e gata să-l lase pe Balder să-i părăsească regatul dacă toate făpturile aveau să verse o lacrimă pentru el. Știindu-l atât de iubit pe fiul ei, Frigga s-a bucurat. Zeii au trimis mesageri în toate cele nouă lumi pentru a ruga toate ființele să-l plângă, pentru a putea reveni în lumea vie. Toți l-au jelit pe zeul Balder: oameni, animale, păsări, copaci, pietre, fiecare metal...

Când mesagerii reveneau cu vestea bună au trecut pe lângă o peșteră în buza căreia stătea ghemuită o bătrână. Au rugat-o și pe ea să dea o lacrimă pentru Balder, dar bătrâna n-a răspuns. Când unul dintre mesageri a strigat la ea a ridicat o privire rece de șarpe veninos și a zis cu voce cârâitoare:

- Ce-mi pasă mie de Balder? Niciodată nu l-am iubit și n-are decât să rămână unde este! le-a zis mesagerilor, apoi a intrat în peșteră, hohotind răutăcios.

Zeii au fost nemângâiați când au auzit despre refuzul vrăjitoarei; din cauza ei Balder era condamnat să rămână în lumea subpământeană. Erau tare triști din cauza unei atât de nemăsurate răutăți și se întrebară cine putea fi vrăjitoarea. Curând au înțeles: doar Loke putea fi atât de plin de ură. Zeii l-au prins pe Loke, mai apoi, și l-au pedepsit.

(repovestire după o legendă din „Mitologia nordică”, mituri și legende povestite de Elena Maria Morogan, Editura Enciclopedică, București, 1992)

*

O altă legendă spune că lacrimile albe ale zeiței Frigg l-au readus pe Balder la viață și ea a binecuvântat planta.

Imagine de Hans Braxmeier de la Pixabay

Simboluri de Crăciun

Copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând si de aceea oamenii au început să venereze copacii veșnic verzi. În China, de exemplu, pinul veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi nemuririi.

Obiceiurile de Crăciun diferă, în parte, de la popor la popor. Împodobirea bradului este un obicei comun dar podoabele pot fi diferite, toate simbolizând câte ceva: noroc, viață lungă, belșug, sănătate etc.

Pomul care se alege poate fi orice varietate de brad, pin sau molid. În încercarea de a diminua distrugerea pădurilor s-a ajuns la ideea ca fiecare familie care împodobește Pomul să planteze unul în fiecare an, ca o compensare pentru tăierile ocazionate de sărbătoarea Crăciunului, dar pentru că oamenii nu prea au înțeles că e bine să facă acest gest s-au inventat brazii artificiali care pot fi folosiți an de an și depozitați pe te miri unde până vine timpul lor.

Bradul ar fi fost ales și pentru forma sa asemănătoare cu cea a unui triunghi care ar reprezenta Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Curând bradul a ajuns să fie venerat ca Pomul lui Dumnezeu.

Bradul împodobit este considerat pomul vieții, arborele fertilizator. La romani, bradul era simbol de viață lungă, sănătate și belșug pentru nuntă, semn de trăinicie și belșug pentru casă nouă, sau substitut al omului pentru lumea de dincolo la înmormântare.

Pomul de Crăciun a devenit un simbol al Crăciunului doar în secolul al XIX-lea, simbolizând naşterea şi nemurirea. Pomul de Crăciun îl simbolizează pe Christos ca fiind Pomul Vieţii, în timp ce lumânările îl reprezintă pe Christos însuşi ca fiind Lumina Lumii - şi uneori sufletele şi Soarele, Luna şi stelele Pomului Cosmic.

Sărutatul sub ramura de vâsc. Druizii din vechea Britanie credeau că vâscul are puteri miraculoase, de aceea îl foloseau ca protecţie împotriva demonilor, a descâtecelor şi a altor nenorociri. Vâscul este simbolul păcii și al bucuriei și, la fel ca bradul, este simbol al vieții eterne.

Vâscul este planta cu cea mai veche tradiție în sărbătorirea iernii. Este folosită în ornarea casei, având puteri tămăduitoare. La unele popoare simbolizează pace și armonie. Sărutul sub vâsc aduce armonie și înțelegere și face mai puternică iubirea din cuplu. Obiceiul spune că perechile de îndrăgostiți - chiar și cuplurile mai în vârsta - trebuie să se sărute sub o crenguță de vâsc. Sărutul unui cuplu tânăr se consideră a fi o promisiune de căsătorie.

Conform unei tradiții de Crăciun, dacă un bărbat și o femeie se întâlnesc sub o crenguță de vâsc trebuie să se sărute. Acest obicei pare a avea origini scandinave și, pentru fiecare sărut sub vasc i se rupe câte o bobiță plantei. Când vâscul rămâne fără bobițe, tradiția se încheie.

O superstiție spune că, de când este tăiat și agățat de Crăciun, vâscul nu trebuie să atingă pământul. Poate să rămâna agățat în casă pe tot parcursul anului, protejând locuința de incendiu și trăsnet, și se înlocuiește anul următor în Ajunul Crăciunului.

Semnificație creștină: Întrucât vâscul trăiește de pe urma copacului de care se atașează, reprezintă un simbol al dragostei care există și se hrănește din iubirea lui Dumnezeu. Așa cum vâscul nu este conștient de copacul care-l susține, așa și oamenii pot fi neștiutori în fața iubirii lui Dumnezeu, dar dacă vâscul este îndepărtat de copac și omul de Dumnezeu, se sting încet.

Clopoțeii. În ziua de Crăciun clopotele bisericii sună pentru a vesti nașterea lui Isus Hristos și pentru a aduna creștinii să se bucure împreună. Acesta este și simbolul clopoțeilor folosiți de colindătorii din preajma Crăciunului.

Clopotele sunt simboluri puternice ale credințelor păgâne. Potrivit credinței populare, clopotele alungă spiritele rele, împreună cu artificiile și lumânările avănd efect purificator. Legenda spune că clopotele sunt importante și pentru că răspândesc veștile bune, iar vibrațiile sonore umplu mediul cu energii pozitive.

Coronița de Crăciun. Este ornament originar din Europa - se agață pe ușile caselor - simbolizând sănătate și noroc. Forma circulară simbolizează natura dragostei care nu piere niciodată. Simbolizează generozitatea și adunarea familiei.

Își are originile într-un obicei precreștin german, ce se celebra în luna Yule (decembrie). Cu timpul acesta s-a răspândit în toată lumea creștină, devenind un simbol al Crăciunului.

Coronița se confecționează din ramuri de brad în formă de cerc, la care se adaugă patru lumânări, în perioada Adventului (patru duminici la rând până la Crăciun).

Potrivit tradiției, fiecare dintre acestea are o anumită semnificație: prima lumânare este închinată profeților, a doua orașului Bethleem, iar ultimele două păstorilor și îngerilor.

Poate fi ornată cu fundițe, globulețe sau conuri de brad vopsite în argintiu sau auriu.

Se mai confecționează și coronițe din iederă. Planta poate supraviețui și în cele mai aspre condiții, drept pentru care în multe culturi este asociată cu viața veșnică și cu speranța înnoirii naturii. La celți, iedera simboliza moartea, în alte părți însă este considerată simbolul norocului, fidelității ori al stărilor euforice. Iedera era considerată planta sacră a lui Bacchus, zeul roman al vinului, viței-de-vie și al beției. Grecii erau convinși că o coroniță din iederă este un antidot perfect al beției. De fapt, planta era folosită pentru a combate mahmureala: frunzele zdrobite de iederă erau amestecate în vin fiert pentru a estompa efectele nefaste ale consumului exagerat de alcool.

Romanii din antichitate foloseau ramuri de ilice pentru a împodobi templele în perioada Saturnaliilor, o serbare de șapte zile care avea loc la jumătatea iernii în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Era planta sacră a lui Saturn, romanii dăruindu-și coronițe în care erau prinse ilice și despre care credeau că au puteri magice.

Ilicele simbolizează renașterea continuă a naturii și speranța. Este un simbol preponderent al Crăciunului anglo-saxon, însă planta a devenit populară și la noi, fiind nelipsită din buchetele de flori ale sezonului.

Lumânările simbolizează lumina pe care a adus-o Nașterea Mântuitorului, și apar atât în decorațiuni, cât și pe masă sau în brad. Prin verticalitatea ei și blândețea flăcării, lumânarea este deopotrivă întruchiparea nevinovăției și a curăîeniei, iar prin ardere exprimă o viață închinată pe deplin iubirii unice, fierbinți și eterne.

Lumânarea aprinsă are semnificaţie în multe religii şi culturi ca simbol al luminii, al vieţii şi spiritualităţii, dar are o importanţă particulară în creştinism unde simbolizează Lumina Divină a lui Christos şi însăşi credinţa.

Vârful bradului de Crăciun în formă de stea simbolizează noroc și realizarea tuturor visurilor. 

Steaua are o semnificație religioasă, amintind de cea care a apărut pe cer la nașterea lui Isus. Steaua Bethleemului i-a ghidat pe magi către locul în care S-a născut Isus, simbolizând puterea lui Dumnezeu. Astăzi aceasta se pune în vârful bradului împodobit, iar colindătorii o poartă cu ei între Crăciun și Bobotează atunci când cânta Steaua sus răsare.

Primele mențiuni ale Ciorapilor Crăciunului, care erau atârnați de coș sau lângă acesta, au fost făcute abia la începuturile secolului XX de ilustratorul Thomas Nast, prin tablourile sale, și de scriitorul George Webster, într-o poveste despre vizita lui Moș Crăciun. Ideea a prins cu repeziciune.

Conform legendei, un nobil a fost atât de afectat de moartea soției sale, încât și-a rispit întreaga avere. Acest lucru le-a lăsat pe cele trei fiice ale sale fară mijloace de întreținere, fiind astfel confruntate cu o viață de sărăcie cruntă. Generosul Sf. Nicolae a auzit de necazul celor trei fete și a hotărât să le ajute. Dorind să rămână anonim, a încălecat pe calul său alb și a pornit spre casa nobilului; odată ajuns acolo a aruncat trei pungi cu bani de aur în hornul casei. Cele trei pungi au căzut în ciorapii pe care fetele, îi atârnaseră la uscat deasupra șemineului.

http://www.descopera.org/originea-si-istoria-craciunului/

La români, acest obicei pare să fie la originea ghetelor în care Moș Nicolae pune dulciuri și fructe pentru copiii cuminși și nuiele pentru cei care au fost neascultători peste an.

Se spune că globurile roşii aseamănă pomul de Crăciun cu pomul sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele, fructele cunoaşterii (în Biblie nu e specificat fructul).

Mărul este un simbol complex: datorită formei sale aproape sferice simbolizează perfecțiunea, iar semințele dispuse în formă de stea reprezintă înțelepciunea și spiritul închis în corpul uman. Merele agățate pe bradul de Crăciun amintesc de fructele pomului cunoașterii, dar înseamnă și frumusețe și sănătate.

Portocala este un fruct nelipsit în timpul Crăciunului, și reprezintă speranța.

În secolul al XVI-lea, la Strasbourg, brazii erau decoraţi cu figurine, acadele şi ornamente din hârtie colorată, considerate simboluri ale paradisului, belşugului, ale cunoaşterii şi inocenţei.

Bastonașele dulci alb-roșu. Isus, numit și Pastorul cel Bun, e născut de Crăciun. A fost menit de Dumnezeu să adune oile rătăcite. Bastonașul e toiagul Pastorului - roșu reprezintă sângele (jertfa lui Hristos), alb reprezintă puritatea sa.

Tradiția omului de zăpadă se regăsește încă din Evul Mediu, în anul 1380, când se obișnuia ca odată cu venirea zăpezii acest simpatic personaj să ia viață. Lucrurile se schimbă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când personajul întră în atenția pedagogilor, care le recomandă copiilor de vârste mici jocul cu omul de zăpadă pentru dezvoltarea abilităților artistice.

Ieslea reprezintă locul de naștere al Mântuitorului. Potrivit tradiției, prima iesle a fost realizată încă din anul 1223, la Greppio, de către Sfantul Francisc.

După ce o perioadă mai îndelungată tradiția s-a pierdut, în 1600 a fost reluată, dând naștere unei adevărate industrii în orașele italiene Genova și Napoli.

În zilele noastre, în anumite țări din Europa Meridională există tradiția ca în Ajunul Crăciunului să se pregătească o iesle asemănătoare cu cea tradițională confecționată din lemn și ghips.

Surse: 1, vezi si la articolul Originea bradului de Craciun

Sursa foto: https://pixabay.com/users/pallervanten-6801416/

Ultima editare decembrie 2025