Când legile devin cătușe

Am auzit - nu am verificat „auzita” - că în Germania și Austria vor o lege prin care să impună vaccinarea obligatorie pentru persoanele care au depășit vârsta de 60 de ani - și să fie amendați cei care nu se supun. Dacă-i adevărat, nu mă mir prea tare: în zonă e leagănul nazismului. Nu-mi criticați afirmația (sau criticați-o!). În România n-a fost leagănul comunismului dar mentalitatea persistă. Socialiștii, respectiv popularii, conduc aceste state, aflăm când căutam de culoare politică_cancelarii. Bine, cetățeanul german are și „democrație” în denumirea partidului. Știu unul, cetățean român, care vorbea despre democrație în socialism visând la comunism (a murit executat, săracu’). Socialismul e "precursorul" comunismului.

De câte ori, oare, va trebui plătită amenda?! În fiecare zi, până persoana acceptă injectarea? Nu-mi criticați exprimarea (sau criticați-o!). Injectare = introducerea sub presiune a unui lichid sau a unui gaz în organism.

Interesant! Cei trecuți prin 60 de ani din viață sunt considerați vulnerabili dar, pe de altă parte, considerați apți de muncă (de preferat să muncească până pe la vârsta de 70 de ani). Pentru muncă nu-s vulnerabili. Buuună treabă.

* * *

Pe meleagurile mioritice, prin hotărâri care țin loc de lege, interdicție în târgurile de Crăciun pentru cei care nu au ales certificatele numite verzi. Să mai spună cineva că nu sunt pedepsiți copiii pentru „păcatele” părinților.

Târgurile de Crăciun au o tradiție veche de 600 de ani și fac parte și din cultura noastră, chiar dacă în acest mod de desfășurare numai de prin 2007. „Orășelul copiilor” - cu sanie și Moș Gerilă, cu daruri și căsuțe de unde puteai cumpăra fel de fel, cu brad împodobit - a fost în centrul orașelor și în vremea comuniștilor. În comuna Dumbrăvița, județul Brașov, de exemplu, e păstrată o tradiție veche de două secole. Am înțeles că este singura localitate din țară unde bradul de Crăciun din centrul comunei se împodobește chiar în ziua de Crăciun (și rămâne acolo până după Bobotează). Vătafii (tinerii care au făcut și armata) și feciorii care urmau să se însoare erau cei care aduceau în centrul comunei bradul. Bineînțeles, se lăsa (și se lasă) cu distracție - când nu se interzic tradițiile, desigur.

Acum, garduri și jandarmi în jurul târgurilor de Crăciun din unele orașe, să nu cumva să încalce cineva dispozițiile legale în vigoare. Fractură logică. Pentru accesul în piețele agroalimentare nu se face această distincție și zonele sunt (și au fost) aglomerate aproape în fiecare zi; oamenii își obturează (mai mult sau mai puțin) căile respiratorii și fac ce au de făcut. La fel de simplu ar fi putut fi și în cazul târgurilor de Crăciun.

În Brașov, accesul la Târgul de Crăciun nu e condiționat de „certificatul verde”.

Imagine de Julia Boldt de la Pixabay

Sărbătoarea Crăciunului

Când venea iarna, înaintaşii noştri vedeau cum lumina soarelui scădea, cum vegetaţia se ofilea şi trăiau cu teama că soarele nu va mai reveni la strălucirea din timpul verii şi că plantele nu vor mai răsări în lipsa soarelui. Aprindeau în jurul caselor focuri mari, puneau torţe aprinse în vecinătatea uşilor şi aduceau în case crengi de arbori şi arbuşti "veşnic verzi", în tentativa lor de implorare a zeităţilor locale pentru a le aduce înapoi astrul binefăcător.

Craciunul prin lume - un strop de istorie

Aceste forme de invocare, venite din negura timpurilor, s-au transmis până în zilele noastre în aproape toate ţările pământului, împreună cu magia şi frumuseţea lor specială. Sărbătoarea "morţii" aparente a soarelui s-a stabilit de secole în jurul datei de 21 decembrie (solstiţiul de iarnă), când ziua este cea mai scurtă. Aproape toate popoarele recunosc această dată de "mijloc al iernii" ca pe o dată sacră, a renaşterii spirituale şi religioase a comunităţii lor.

În Persia (Iran) se sărbătorea renaşterea zeului Mithra - zeul Soarelui - prin aprinderea de focuri mari în toate gospodăriile oamenilor, iar în Egiptul antic, preoţii coborau în peşteri ca să invoce renaşterea zeului Osiris.

La aceeaşi dată, mexicanii& şi peruanii sărbătoreau naşterea fiului Mamei Celeste.& Romanii& practicau sărbătoarea Saturnaliilor, care începea pe 19 decembrie şi dura şapte zile. Zeul roman sărbătorit era Saturn, considerat Tatăl Timpului şi identificat în zilele noastre ca unul dintre strămoşii lui Moş Crăciun. Moş Crăciun a fost asemănat cu Odin, un zeu important la popoarele germanice. În două cărţi scrise în secolul XIII în Islanda, Poetic Edda şi Prose Edda, acesta este prezentat zburând pe un cal cu opt picioare numit Sleipnir ce putea călători pe distanţe lungi. Sărbătoarea închinată lui, Yule, avea loc anual pe 21 decembrie. În ajunul acestei zile, copiii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora. Şi azi, în unele zone, copiii lasă morcovi şi alte legume pentru renii lui Moş Crăciun.

Legendele românilor pentru această perioadă sunt frumoase şi pline de magie: se spune că, în noaptea de Crăciun, animalele domestice îngenunchează şi îşi întorc capetele spre răsărit, iar în păduri copacii îşi deschid la miezul nopţii o parte dintre muguri, în semn de recunoaştere a naşterii Mântuitorului.

De la începutul secolului IV, Crăciunul a fost un subiect controversat. De exemplu, s-a pus problema zilei în care s-a născut Isus - Biblia nu specifică nici ziua, nici luna, aşa că au fost sugerate diverse date. În secolul III, un grup de teologi egipteni au ales data de 20 Mai, alţii au preferat 28 Martie, 2 Aprilie, 19 Aprilie. Pană în secolul XVIII, naşterea lui Isus a fost asociată cu fiecare lună a anului! A rămas stabilită la 25 Decembrie, de Biserica Catolică, pentru că s-a dorit - afirma unii - ca sărbătoarea să coincidă cu sărbătoarea romană care marca “naşterea soarelui invincibil”.

După convertirea a lui Constantin cel Mare la creştinism, un mare număr de păgani au aderat la forma de creştinism de atunci.

În Biblie li se porunceşte creştinilor să ţină o singură sărbătoare: Cina Domnului (1 Corinteni 11:23-26). Din cauza practicilor romane, primii creştini nu au luat parte la serbările romane. Biserica Catolică a fost de părere că era potrivită perpetuarea unei sărbători vesele în onoarea zilei de naştere a lui Isus. Prin urmare, în 567 e.n., Conciliul de la Tours a declarat cele 12 zile care ţineau de la Crăciun până la Bobotează drept perioada sacră şi de sărbătoare. În anul 601 e.n., papa Grigorie I a scris lui Mellitus, misionarul său în Anglia, să nu pună capăt sărbătorilor păgâne, ci să le adapteze la ritualurile Bisericii, schimbând doar motivaţia, la una creştină.

În evanghelii, numai relatarea lui Matei şi a lui Luca vorbesc despre naşterea şi copilăria lui Isus (Evanghelie = veste bună).

Faptul că la naşterea lui Isus păstorii erau afară cu turmele lor i-a determinat pe unii cercetători să concluzioneze că Isus nu s-ar fi putut naşte în decembrie; în cazul recensământului, ei atrag atenţia că e puţin probabil ca împăratul să ceară evreilor impulsivi să călătorească spre oraşele natale pe o vreme rece şi ploioasă. Recensământul s-a făcut întâia oară pe când Quirinius era guvernator în Siria. Criticii susţin cu tărie că acel recensământ s-a făcut în anul 6 sau 7 e.n. şi că în acea perioada a domnit Quirinius. Dovezile indică faptul că Isus s-a născut în anul al 2-lea î.e.n.

Prima sarbatorire a Craciunului

După afirmaţiile Papei Iuliu, Crăciunul s-a sărbătorit pentru prima dată în Roma, în preajma anului 337, şi mai apoi s-a răspândit obiceiul în Siria, la Costantinopol şi în doar câteva zeci de ani s-a extins asupra întregii lumi creştine.

Primii creştini nu celebrau naşterea lui Isus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Isus ca fiind 25 decembrie. În anul 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Isus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu data variabilă.

Cele mai multe ţări au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Surse:

http://umorpentrutoti.blogspot.ro/2010/12/cum-aparut-craciunul.html

http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081

si altele

Crăciunul la nativii americani

Primul colind ar fi fost scris de un preot francez misionar iezuit (în Canada), Jean de Brebeuf, în jurul anului 1642, pentru indienii Huron. Aceştia au construit o micuţă capelă din crengi de brazi şi scoarţă în cinstea ieslei din Bethlehem (Betleem); capela simboliza grajdul în care s-a născut Isus. Animalele din jurul ieslei au fost vulpea, bivolul şi ursul. Au mai făcut şi un cort tradiţional din piei, şi-au vopsit trupurile şi feţele în culorile tradiţionale şi s-au îmbrăcat în costumele de sărbătoare.

Mulţi indieni Huron au călătorit mai mult de două zile pentru a fi acolo la celebrarea Crăciunului.

Acest colind scris iniţial în limbajul indienilor Huron a fost tradus mai apoi în franceză, fiind cel mai cunoscut şi mai vechi colind de azi, în Canada (Huron Carol).

Noaptea dinaintea Craciunului by Lynda Miller

În timpul şi, mai ales, după colonizare, mulţi nativi americani s-au botezat în religia creştină dar nu au abandonat tradiţiile strămoşeşti ajungând, practic, să le îmbine, în multe cazuri.

Alături de naşterea primului lider spiritual indian ei respectă Steaua Creştina personificată ca Isus, un om care a învăţat de la Bătrâni şi a împărtăşit celorlalţi din înţelepciunea acestora. 

În concepţia lor Crăciunul este în fiecare zi.

În fiecare zi trebuie să fii bun şi să oferi daruri celor mai puţin norocoşi şi nu trebuie să fie ocazie specială pentru a face aceasta. Dacă ai obiecte pe care nu le foloseşti le oferi celor care au nevoie de ele

Activităţile vieţii cotidiene sunt conduse în spiritul dăruirii. Dacă un vecin se opreşte la casa lor îi oferă cina; dacă nu au suficient în casă vor trimite pe cineva la un alt membru al familiei pentru a obţine cât e nevoie pentru a cinsti pe cel care le calcă pragul. Cu cât dăruiesc mai mult cu atât sunt mai bogaţi sufleteşte şi trăiesc în acelaşi spirit în care a trăit Hristos: dăruirea. La fiecare masă păstrează puţină mâncare pentru a o oferi spiritelor.

Un dar este o bucurie atunci când îl primeşti iar când bucuria trece oferi mai departe acel dar pentru ca şi alţii să cunoască bucuria. Ei explica şi copiilor că nu trebuie să arunce jucăriile care nu le plac sau de care nu se mai bucură ci să le ofere altora; în acest fel o jucărie bucură mai mulţi copii.

Nativ americanii au grijă de bătrânii lor, îi hrănesc pe toţi cei neajutoraţi şi îi respectă. De Crăciun familiile se întrunesc pentru a sta la masă împreună, pentru a discuta despre lucrurile bune, pentru a face planuri care includ pe toţi membri familiei.

Ei se roagă, dar nu în felul creştinilor; mulţumesc Bătrânilor, Marelui Spirit, îngerului păzitor, spiritelor. Se roagă pentru ca rudele care rătăcesc în Univers să revină şi se roagă ca fiul Marelui Spirit să trăiască din nou. Îşi învaţă copiii că avem totul din belşug: aerul pe care îl respirăm, apa, pământul şi energia vitală: inima. Sunt recunoscători în fiecare zi pentru toate darurile şi îi ajută pe cei nevoiaşi în fiecare zi.

Nativ americanii nu cred în a lua fără a cere. Chiar şi când culeg plantele medicinale cer plantelor permisiunea de a le lua şi au grijă să nu smulgă rădăcina pentru ca planta să poată exista şi în viitor, să fie de ajutor şi altora. Nu vânează mai mult decât le trebuie pentru a se hrăni şi oferă ofrande spiritului animalului ucis.

Multe triburi dintre cele care au acceptat creştinismul au, cu ocazia Crăciunului, dansuri destinate special acestei sărbători şi obiceiul de a oferi daruri aşa cum au facut Magii lângă iesle.

Înainte de contactul cu europenii triburile indiene din America de Nord nu ştiau de existenţa lui Isus Hristos dar de câteva sute de ani mulţi s-au creştinat şi obiceiurile introduse de misionari au fost adaptate la obiceiurile vechi, devenind parte integrantă a tradiţiilor de Crăciun de azi, aşa cum sunt în cele mai multe case americane.

Sursa foto: https://nativespiritstribalcommunity/photos_stream; (toate drepturile apartin artistei) - actualizare ulterioara: pagina FB nu mai exista.

Împodobirea Pomului de Crăciun

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun își trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.

În alte opinii, obiceiul bradului împodobit îşi are originea în Orient, în Iudeea antică, unde un cedru era împodobit cu fructe și alimente pentru săraci şi năpăstuiţi şi cu cioburi de oglindă sau aramă pe care erau scrise faptele bune.

Alţi istorici spun că bradul a fost decorat pentru prima dată în anul 1510 la Riga, Letonia.

În Roma antică, în timpul sărbătorilor din decembrie, casele și templele erau împodobite cu verdeață, pentru ca oamenii să-și amintească zilele frumoase. Iarna nu se purtau bătălii, şcolile erau închise și oamenii făceau schimb de daruri.

În secolul al XVI-lea, la Strasbourg, brazii erau decoraţi cu figurine, acadele şi ornamente din hârtie colorată, considerate simboluri ale paradisului, belşugului, ale cunoaşterii şi inocenţei. La mijlocul secolului al XVI-lea, apar in Germania primele târguri specializate în vânzarea de cadouri, de obicei mâncare sau obiecte de folosință practică. Figurile modelate de brutari din pâine, care apoi erau agățate în brad ca ornamente, aveau mare trecere. Se păstrează în acest sens mărturia unui vizitator al orașului Strasbourg în 1601.

Decorarea bradului consta în beteală din argint, lumânări și mărgele. Obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau invitat să aibă câte un mic brad așezat pe masă în dreptul lui, cu mici cadouri alături.

Beteala a fost inventată în Germania pe la 1610, la acea vreme fiind din argint. Pentru obţinerea unor folii subţiri au fost inventate maşini speciale. Pentru că argintul oxida prea repede au fost încercate diverse aliaje de plumb şi cositor, dar produsul era atât de greu, încât se rupea sub propria greutate. Aşa se face că beteala de argint a fost folosită doar până la mijlocul secolului al XX-lea.

În secolul al XVII-lea, în Germania exita obiceiul ca orice membru al familiei care se aşeza la masă să aibă în dreptul său un brad micuţ împodobit cu beteală din argint, lumânări şi mărgele. Cea mai mare parte a decoraţiunilor erau făcute în casă de tinerele doamne, care pierdeau ore întregi decupând fulgi de zăpadă şi steluţe şi împăturind pliculeţe pentru cadouri şi coşuleţe de hârtie pentru dulciuri. Toate acestea erau completate de mărgele şi beteală din argint, alături de îngerii ce erau aşezaţi în vârful bradului în inele de lemn.

În anul 1841, în Anglia, bradul a devenit popular o dată cu ornarea lui cu diverse fructe, prăjiturele şi lumânări.

În 1882 este patentat becul electric, iar în 1892, acesta este adaptat pentru pomul de Crăciun.

În timp s-au adaugat un înger şi o stea care s-au plasat în vârful pomului. Brazii de Crăciun au fost decoraţi cu îngeraşi şi clopoţei, pentru a se alunga spiritele rele. În Polonia bradul era decorat cu steluţe, îngeraşi şi păsări; în Suedia cu mici figurine colorate din lemn, ce reprezentau animale, copii şi îngeraşi; în Danemarca aveau steaguri mici, clopoţei sau inimioare; în China, ornamentele erau confecţionate din hârtie; lituanienii îşi acopereau brazii cu forme geometrice şi cuiburi de păsări, iar cehii și slovacii foloseau pentru decorare coji de ouă colorate; bradul tradiţional ucrainean era ornat cu o pânză de păianjen, pentru noroc.

De nelipsit într-un Pom de Crăciun sunt luminiţele şi beteala, din ani mai recenți folosindu-se fundiţele, globurile strălucitoare și divers colorate, şiragurile de mărgele, florile din mătase şi alte obiecte despre care se crede că aduc noroc.

O tradiţie spune ca părinţii să le cumpere copiilor câte o podoabă de Pom în fiecare an pentru ca atunci când vor fi mari şi îşi vor întemeia propria familie să aibă suficiente ornamente pentru a-şi împodobi propriul lor brad.

Duminica la povești despre bradul de Crăciun

Pomul de Crăciun este, afirmă unii, o reminescență  a cultului arborilor, întâlnit la europenii păgâni și care a supravieţuit prin obiceiul împodobirii caselor şi a şoproanelor cu plante veşnic verzi cu ocazia Anului Nou, pentru a alunga spiritele rele şi de pregătire a unui pom pentru păsări în perioada Crăciunului. (The New Encyclopedia Britannica).

Se zice ca tradiţia bradului de Crăciun a fost instaurată pentru prima dată în Germania, cu aproape o mie de ani în urmă, când Sfântul Bonifaciu, care a convertit germanii la creştinism, a trecut pe lângă un grup de păgâni care venerau un stejar. Supărat de gestul acestora, Sf. Boniface a tăiat stejarul, iar în locul acestuia s-a înălţat un brăduţ. Uimit, Sfântul a luat micul pom ca un semn de credinţă în puterea lui Dumnezeu.

O altă legendă plasează originea bradului de Crăciun înaintea erei creştine, când copaci sau numai ramurile acestora erau folosite în ceremonii. Egiptenii, de exemplu, îşi aduceau în casă ramuri de palmier, pentru a sărbători solstiţiul de iarnă, considerat cea mai scurtă zi din an, văzându-le drept simbol al triumfului vieţii asupra morţii. Se spune că primii locuitori ai Peninsulei Scandinave obişnuiau de asemenea să omagieze bradul, în timp ce druizii aveau în casele lor ramuri de plante perene, considerate sfinte şi care simbolizau viaţa eternă. Se atârnau ramuri de plante deasupra uşilor, în scopul de a le proteja casele de vrăjitoare, fantome sau spirite rele.

Alți cercetători sunt de părere că originea pomului se află în sărbătoarea evreiască amintită în Vechiul Testament (Sărbătoarea Lumilor) şi Tu'bişvath (Anul Nou al pomilor). Sunt 112 versete din cele 39 de cărți ale Vechiului Testament care sprijină și formează temelia obiceiului de a sădi în curte pomi, mai ales un "cedru plin cu roade pământești și cerești"; asemănător apare și în cartea Iosua Navi.

Se spune că, la Castelul Chinon, în Franța, a apărut un cavaler cruciat-renegat, un templier de origine laponă, inginer de arme și mașini de asalt la curtea regelui Norvegiei, care a donat Ordinului Teuton anumite bunuri care să le fie de ajutor în activitatea lor. Acest om se numea Joda Jorgken Wfolsn Claus și a rămas în istorie drept Santa Claus sau Joulupukki (în finlandeză), Sammta în laponă. El a urmat un principiu biblic: Dragostea față de toți oamenii.

Se spune că primul brad de Crăciun împodobit a apărut, de fapt, în anul 1510, în Lituania. În Franța apare în 1521, după ce prințesa Helene de Mecklenburg s-a căsătorit cu ducele de Orleans, iar în Anglia în 1841. Însă, bradul de Crăciun, așa cum îl vedem împodobit în zilele noastre, a apărut pentru prima dată la Breslau, datorită ducesei Dorothea Sybille von Schlesian.

Bradul de Crăciun ajunge în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniștii germani stabiliți în Pennsylvania și cu mercenarii plătiți să lupte în Războiul de Secesiune. Dar împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în 1836, în statul Alabama.

În secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății. În jurul anului 1500 au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe și dulciuri.

La începutul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat bradul cu lumânări, pentru a le sugera copiilor săi sclipirea stelelor de pe cer.

Potrivit altor istorici, până în anul 1700, tradiţia bradului de Crăciun era legată de districtul Râului Rin. Din 1700 încolo, când luminile au fost acceptate drept decoraţii, bradul de Crăciun a devenit o parte şi din tradiţiile Germaniei, apoi acest obiect a traversat Atlanticul.

Dintr-o legendă știm că Martin Luther, când se întorcea acasă într-o noapte de iarnă, a văzut stelele sclipind pe cer printre ramurile copacilor. A fost încântat de privelişte şi, când a ajuns acasă, era nerăbdător să împărtăşească acest lucru cu familia sa. Pentru a-i ajuta să-şi închipuie priveliştea s-a dus în pădure şi a tăiat un brăduţ, l-a adus în casă şi l-a împodobit cu lumânări, care imaginau sclipirea stelelor pe cer. Copiii au fost atât de încântaţi de acest pom, încât Martin a încurajat toate familiile din sat să aducă brazi în casele lor şi să-i împodobească pentru a celebra sezonul sărbătorilor.

Se mai spune că a fost ales bradul și pentru forma sa asemănătoare cu cea a unui triunghi care ar reprezenta Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Curând bradul a ajuns să fie venerat ca Pomul lui Dumnezeu. Obiceiul s-a răspândit în toată Germania și mai apoi în toată lumea.

Tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi a ajuns în Statele Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din Anglia şi Germania. Prima menţionare a pomului de Crăciun în America a fost în 1821, iar pe la 1901 a început cultivarea brazilor în vederea comercializării de Sărbători.

În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima dată atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert, care era de origine germană. În 1841, acesta a împodobit un pom de Crăciun în Castelul Windsor de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină.

Țările din spațiul mediteranean nu s-au arătat prea interesate de brad, preferând scenele biblice așezate pe platforme triunghiulare (ceppo), bogat ornamentate.

Brazii de exterior, din spaţii publice, luminaţi electric, au apărut în Finlanda în 1906 şi în SUA (la New York) în 1912. În anul 1930, brazi de foarte mari dimensiuni sunt amplasați în spații publice. Oameni de toate confesiunile şi religiile se adună pe Oxford Street din Londra şi în Times Square din New York pentru a admira pomul şi decoraţiunile de Crăciun şi, de multă vreme, aprinderea luminilor din brad în aceste două oraşe a devenit o tradiţie foarte îndrăgită. Pomul de Crăciun pare ca a devenit un simbol universal al păcii şi bunei-credinţe.

În România, primul brad împodobit cu câteva zile înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, a fost prezent în palatul principelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866. Începând cu această dată, românii au preluat obiceiul de a împodobi bradul în apropierea Crăciunului. Bradul era prezent la români și înainte, în anumite momente importante ale vieții: naștere, căsătorie și moarte, ca pom al vieții.

Fapt divers:

Germania era cel mai mare producător și exportator al decorațiunilor de brad. După 1918, din cauza problemelor de export, Germania nu mai este principalul furnizor de decorațiunii. Locul său este luat de Japonia și SUA.

La mijlocul anilor ’60 sunt la mare modă brazii din aluminiu (argintiu), care sunt importați din S.U.A. Aceștia necesitau ca decorații numai surse de lumină colorată care se reflecta multiplu pe crengile argintii.

În anii '70 apar brazii artificiali cu aspect foarte realist, iar spre sfârșitul anilor '90 tendințele în decorarea bradului revin la ideile Victoriene, dar cu teme și concepte noi.

Despre bradul de Crăciun, Duminica, la povești, alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Surse: linkurile spre surse nu mai functioneaza:

http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081

http://www.taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/964-istoria-bradului-de-crciun.html

(actualizare in decembrie 2021)

Colindele de Crăciun

Inițial, colindele aveau o funcțiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie și a Dies natalia Solis Invicti.

În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. Toate acestea se desfășurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea acestor două sărbători creștine.

Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.

Peste unele colinde s-a suprapus și elementul creștin, observat mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.

Apostolii cântau cântece de rugăciune, multe bazate pe psalmi. Ca fondatori de biserici, entuziasmul lor a inspirat noile lor congregații către cântec.

Unul dintre cele mai vechi cântece de Crăciun este din secolul IV, Jesus refulsit omnium, compus de Sf. Hilary din Poitiers. În timpul secolului XII, Sf. Francis din Assisi a stabilit în mod oficial Colindele de Crăciun în slujbele religioase. Ca patron al artelor, a inspirat compozitorii și poeții zilei să compună muzică de Crăciun. Cântecele ușoare și vesele de Crăciun au fost stabilite mulți ani mai târziu în Renașterea Italiană - anii 1400, timpul lui Leonardo da Vinci și Michaelangelo. Prima copie cunoscută a unei colinde englezești a fost scrisă de Ritson prin anul 1410. De-a lungul anilor, călugarii au contribuit semnificativ la compunerea temelor muzicale biblice.

Când Johannes Gutenberg a început să-și învârtă presa de tipar în 1454 copii ale colindelor au putut fi distribuite aproape gratuit. Sărbătoarea de Crăciun a fost suprimată de puritanii timpului. Crăciunul a devenit popular în secolul XIX. Multe din colindele de Crăciun pe care le cunoaștem astăzi nu sunt citate direct din Biblie și au fost compuse relativ recent.

Colindele de Crăciun au fost interzise între anii 1649 și 1660 în Anglia de Oliver Cromwell care presupunea Sărbătoarea Crăciunului ar trebui să fie o zi solemnă. Când protestanții, inspirați de Martin Luther, s-au alăturat bucuriei Colindelor de Crăciun, mulți au trebuit să plece în Europa sub presiunea bisericii catolice. Au luat cu ei colindele de Crăciun. În anul 1649, John de Brebeur a scris prima colindă americană de Crăciun, intitulată Iisus S-a Născut.

În Europa, când colindele nu puteau fi cântate în biserici, și-au găsit locul în altă parte. Piesa religioasă, reintitulată în întreaga lume, Pătimirea, a fost pusă în scenă în Oberammergau, Germania în 1634 (și a fost jucată la fiecare 10 ani de atunic). În anii 1700, muzica lui Mendelssohn și Händel a fost adaptată și folosită în loc de colinde de Crăciun.

În 1818, ajutorulul preotului austriac Joseph Mohr a fost anunțat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat și nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor și acompaniate la chitară. Una dintre ele era Silent Night, Holy Night, cântată astăzi în peste 180 de limbi de milioane de persoane.

În România - colindele

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi (se zice) - merg din casă în casă cântând colindul Steaua sus răsare, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul Bună dimineața la Moș Ajun! Colindătorii sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori laici, cum ar fi: Iată vin colindătorii de Tiberiu Brediceanu, O, ce veste minunată de D.G. Kiriac, Domnuleț și Domn în cer de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în Amintiri din copilărie aventurile mersului cu colindele. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării; colinda românească Scoală, gazdă, din pătuț există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé.

Surse: vezi la articolul Originea bradului de Craciun

Tradiții și superstiții de Crăciun

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tradiţia împodobirii bradului la sfârşit de an pătrunde dinspre nord şi pe teritoriul actual al României, obiceiul suprapunându-se peste cel al butucului de Crăciun. Ritual astăzi dispărut, dar atestat încă de la romani, butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun.

Tradiția buşteanului

Busteanul aprins în cămin şi destinat să ardă vreme de trei zile, exprimă mai multe credinţe, conjugând simbolul copacului cu cel al focului. De cele mai multe ori, acest buştean trebuia să provină de la un copac fructifer şi să fie aprins, în mod ritual, de cel mai tânăr membru al familiei, cu o sursă de lumină nouă, deseori udată cu apă sfinţită, vin sau ulei. Trosnetul acestor flăcări era un mijloc de divinaţie. În plus, cărbunii şi tăciunii lui aveau calităţi protectoare: îndepărtau de casă şi ogor animalele dăunătoare şi te fereau de farmecele vrăjitoarelor; un cărbune mic pus în sicriul unui defunct facilita călătoria spre lumea de dincolo.

Ajunul Craciunului

Ajunul este sărbătoarea de sfârşit de an patronată de Moş Ajun, stăpânul timpului, deţinătorul puterii anului ce vine. Sub influenţa creştinismului, a decăzut ca importanţă o dată cu apariţia lui Moş Crăciun, care este identificat mai mult cu sărbătoarea religioasă.

În Ajunul Crăciunului, creștinii respectau câteva obiceiuri. În această zi era oprită munca în păduri, pe pășuni, se lucra doar în preajma casei. Erau oprite cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coasă, să țeasă sau să spele vase, pentru a nu avea parte de nenorociri.

În Ajunul Crăciunului rufele spălate și puse la uscat aduceau boala asupra familiei.

Dacă animalele se culcau pe partea stângă, însemna că iarna va fi lungă și geroasă.

Fetele tinere, când băteau clopotele, seara, se uitau în fântână pentru a-și vedea viitorul soț.

Tinerii nu aveau voie să mănânce mâncăruri unsuroase, pentru ca nu cumva soțiile să le fie urâte.

Dacă de post cocoșul cânta în amiaza mare se spunea că cineva din casă va muri.

Dacă cineva murea de Crăciun, era considerat norocos pentru că i se iertau păcatele.

În ziua de Ajun, femeile ies în livadă cu mâinile pline de aluat şi ating fiecare pom spunând: cum sunt mâinile mele pline cu aluat, aşa să fie pomii încărcaţi cu rod la anul.

Fetele, pentru a-şi vedea ursitul, pun peste noapte sub fereastră, câte puţin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitul va veni şi va gusta şi fata îl va vedea.

Tradiţia spune că în Ajunul Crăciunului nu e bine să te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.

În Ajunul Crăciunului nu se bea rachiu, întrucât se spune că aceasta a fost inventat de diavol, care apoi îşi bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înainte tuturor bucatelor.

În ziua de Crăciun

În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de boli şi plin de bani.

Se crede că la miezul nopţii, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc.

Schimbul de cadouri

Vechiul schimb de daruri (Nu venim cu niciun rău / Aducem pe Dumnezeu în schimbul colacilor și al nucilor) a fost înlocuit cu fel și fel de obiecte care mai de care mai scumpe, mai mult sau mai puțin utile și împachetate pretențios.

Felicitările de Crăciun

Acestea felicitari se trimit pentru a împărtăși celor dragi gânduri frumoase și urări cu ocazia acestei sărbători.
În anul 1843, Sir Henry Cole (director al Muzeului Victoria și Albert din Londra) a venit cu ideea unei cărți poștale pe care s-o trimită rudelor, prietenilor și colaboratorilor. L-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustrațiile. Felicitarea era compusă din trei pagini, cea din mijloc înfățișa o familie sărbătorind Crăciunul, pe prima pagină era inscripționat mesajul Îți Urez Un Crăciun Vesel și Un An Nou Fericit.

Au fost mai apoi tipărite 1.000 de felicitări de Crăciun, care s-au vândut foarte repede.

Se spune că pentru a ne scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină la urechile oamenilor şi să nu fie tentaţi să facă lucruri rele. Potrivit tradiţiei, atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pe mâna lor.

Plugușorul

Acesta este un obicei străvechi, de Crăciun, în care cete de flăcăi pornesc cu plugul, semnificând un ritual de fertilitate, constând într-o urare care să aducă recolte mai bogate în anul care vine. Acest obicei de Crăciun aduce veselie și culoare sărbătorilor de iarnă, amintindu-ne și de ocupația strămoșilor noștri, care a fost agricultura.

Colindat cu Steaua

Este un obicei care are loc din ajunul Crăciunului și până chiar la Bobotează. Cei care merg cu Steaua din casă în casă pentru a aduce vestea Nașterii Domnului, precum Magii care-l căutau pe Prunc mergând după o stea, sunt mai ales copii cu vârste între 7 și 14 ani. Obiceiul are o semnificație religioasă fiind legat de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit. Copiii merg la colindat cu o stea mare, din lemn, gătită cu hârtie colorată și crenguțe de brad. Steaua e prinsă pe capătul unei cozi, este purtată de obicei de băieți îmbrăcați în costume populare cu panglici multicolore. Cei care merg cu Steaua primesc mici atenții de la gazde: mere, cozonac, bani, prăjituri sau bomboane.

La sate încă se mai păstrează obiceiul ca în ajunul Crăciunului cetele de colindători să meargă din poartă în poartă ca să vestească venirea pe lume a Pruncului Iisus. Se spune că tinerii mascați care însoțesc aceste cete au darul de a alunga spiritele rele și că cei care nu îi primesc vor avea un an sărac, cu ghinion.

Copiii care merg cu Steaua se numesc colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Tot acum are loc şi Vicleimul sau Irozii, datina prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor pentru a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.

Jocul Caprei

Acest obicei are legătură cu sporul de animale în turmele păstorilor, fiind un ritual care aduce roade mai bogate în anul care vine; este un bun prilej pentru a intra în contact cu covoarele, ștergarele, podoabele în culori vii din casele gospodarilor și a aduce urări legate de anul nou.

Capra este cunoscută în funcţie de zona etnografică sub nume diferite: Bouriţă, Turcă, Cerb, Brezaie. Se compune din clonţ - cap lucrat din lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a clămpăni şi coarne bogat împodobite cu oglinzi, mărgele, ciucuri coloraţi, panglici multicolore, clopoţei, zurgălăi şi blană de capră sau de iepure. Costumul este realizat dintr-o ţesătură groasă de lână, cergă, covor sau blană de capră, care are rolul de a-l ascunde pe cel care o poartă.

Există superstiții locale că Brezaia este un joc înființat de diavol; uneori i se imprimă un aspect înfricoșător, în virtutea unei superstiții despre o sperietoare demonică nocturnă; într-o variantă citată în "Chestionarele lui B.P.Hasdeu"; în județele Buzău, Ialomița, Dîmbovița, Dolj, Muscel și Mehedinți exista un cult falic; în acest caz, în spatele Brezaiei danseaza Brezoiul, mascat în moș purtând un falus de lemn și însoțindu-și dansul cu gesturi și cuvinte obscene.

Sacrificarea porcului

Porcul rămâne animalul simbolic al Crăciunului, asemenea mielului de Paști.

Ritualul sacrificării porcului are loc în 20 decembrie, zi în care oamenii pregătesc preparatele din carne pe care le vor avea pe masă în ziua de Crăciun. Porcii pot fi tăiați, însă, și în ziua de Ajun, în prima sau chiar a doua zi de Crăciun. Aşa cum e tradiţia, porcului i se crestează în frunte semnul crucii, apoi este frecat cu mălai şi spălat cu agheasmă. Legendele spun că procedura îndepărtează relele şi aduce bunăstare în familie.

Dupa tranșarea și sortarea cărnii, gazda pregătește, afară, aproape de locul sacrificiului, o masă mare, pentru toți oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Felul de mâncare, tradițional numit pomana porcului, este obținut prin prăjirea, într-un ceaun mare, de tuci, a bucăților de carne tăiate din toate părțile porcului sacrificat: bucăți de mușchi, ficat, slănină, coastă, falcă.

Superstiții de Ignat:

- se ung obrajii şi fruntea cu sânge de la porcul proaspăt tăiat, pentru sănătate şi viaţă lungă;

- untura porcului se foloseşte la descântat şi la vrăji;

- din sângele proaspăt şi din mălai sau făină se fac turţite vindecătoare;

- în această zi, gospodinele nu fac nimic altceva decât pregătirea porcului;

- cine nu are porc trebuie să taie o pasăre sau un animal ca să fie ferit de boli tot anul;

- cine lucrează de Ignat va suferi de convulsii, dureri de cap şi ameţeli;

- ca să aibă un păr frumos şi bogat, fetele trebuie să mânănce o bucăţică din splina porcului.

Obiceiuri pentru noroc și belșug

În unele locuri, în ajunul Crăciunului, gospodarii își strâng de prin sat toate lucrurile pe care le-au dat cu împrumut. În alte locuri, în ajun de Crăciun nu se dă nimic cu împrumut pentru că cei care iau cu împrumut fac asta numai ca să aibă noroc la hoții în anul viitor. Tradiția mai spune că cei care dau lucruri din casă alungă norocul din cămin. În unele sate, în vasul cu apă în care familia se spală, se pun nuci, pentru ca oamenii să fie sănătoși peste an.

Postul Craciunului

Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat* (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul.

Masa festiva de Craciun era completă doar dacă includea tradiționala carne de porc prajită, curcan copt la cuptor, maioș (lebăr) și cozonac cu nuci. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca**, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Oamenii de la sate au obiceiuri specifice de la care nu se abat de aceea, în prag de sărbători, auzim de tradiții și superstiții de care mulți dintre noi n-au auzit niciodată.

Tradițiile și superstițiile sunt multe-multe și diverse, dar mă opresc aici.

Note:

*) Ignatie al Antiohiei, cunoscut și ca Ignatie Teoforul (n. cca. 35 sau 50 - d. între 98 - 117), a fost un episcop al Antiohiei, un martir al Bisericii și părinte apostolic. Este sărbătorit pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. În drum spre Roma a redactat o serie de scrisori, din care s-au păstrat șapte, scrisori care constituie monumente ale literaturii creștine timpurii. A fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și a fost executat la Roma.

**) Caltaboșii, numiți în unele zone și cartaboș, chișcă sau călbaj, sunt niște cârnați preparați, de regulă la tăierea porcului, din măruntaiele acestuia, fierte și măcinate. Se consumă proaspeți sau afumați. Compoziția diferă de la o zonă la alta, poate conține sau nu orez și bucățele de slănină. Dacă în compoziția caltaboșilor se adaugă și sânge (colectat la tăierea porcului, lăsat să se coaguleze, fiert și măcinat), se obține așa-numitul sângerete.

Surse: vezi la articolul Originea bradului

Simboluri de Crăciun

Copacii veşnic verzi au fost văzuţi ca un simbol al vieţii, ca un semn cert că lumina soarelui şi primăvara vor reveni curând si de aceea oamenii au început să venereze copacii veșnic verzi. În China, de exemplu, pinul veşnic verde a ajuns să fie socotit un simbol al longevităţii şi nemuririi.

Obiceiurile de Crăciun diferă, în parte, de la popor la popor. Împodobirea bradului este un obicei comun dar podoabele pot fi diferite, toate simbolizând câte ceva: noroc, viață lungă, belșug, sănătate etc.

Pomul care se alege poate fi orice varietate de brad, pin sau molid. În încercarea de a diminua distrugerea pădurilor s-a ajuns la ideea ca fiecare familie care împodobește Pomul să planteze unul în fiecare an, ca o compensare pentru tăierile ocazionate de sărbătoarea Crăciunului, dar pentru că oamenii nu prea au înțeles că e bine să facă acest gest s-au inventat brazii artificiali care pot fi folosiți an de an și depozitați pe te miri unde până vine timpul lor.

Bradul ar fi fost ales și pentru forma sa asemănătoare cu cea a unui triunghi care ar reprezenta Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Curând bradul a ajuns să fie venerat ca Pomul lui Dumnezeu.

Bradul împodobit este considerat pomul vieții, arborele fertilizator. La romani, bradul era simbol de viață lungă, sănătate și belșug pentru nuntă, semn de trăinicie și belșug pentru casă nouă, sau substitut al omului pentru lumea de dincolo la înmormântare.

Pomul de Crăciun a devenit un simbol al Crăciunului doar în secolul al XIX-lea, simbolizând naşterea şi nemurirea. Pomul de Crăciun îl simbolizează pe Christos ca fiind Pomul Vieţii, în timp ce lumânările îl reprezintă pe Christos însuşi ca fiind Lumina Lumii - şi uneori sufletele şi Soarele, Luna şi stelele Pomului Cosmic.

Sărutatul sub ramura de vâsc. Druizii din vechea Britanie credeau că vâscul are puteri miraculoase, de aceea îl foloseau ca protecţie împotriva demonilor, a descâtecelor şi a altor nenorociri. Vâscul este simbolul păcii și al bucuriei și, la fel ca bradul, este simbol al vieții eterne.

Vâscul este planta cu cea mai veche tradiție în sărbătorirea iernii. Este folosită în ornarea casei, având puteri tămăduitoare. La unele popoare simbolizează pace și armonie. Sărutul sub vâsc aduce armonie și înțelegere și face mai puternică iubirea din cuplu. Obiceiul spune că perechile de îndrăgostiți - chiar și cuplurile mai în vârsta - trebuie să se sărute sub o crenguță de vâsc. Sărutul unui cuplu tânăr se consideră a fi o promisiune de căsătorie.

Conform unei tradiții de Crăciun, dacă un bărbat și o femeie se întâlnesc sub o crenguță de vâsc trebuie să se sărute. Acest obicei pare a avea origini scandinave și, pentru fiecare sărut sub vasc i se rupe câte o bobiță plantei. Când vâscul rămâne fără bobițe, tradiția se încheie.

O superstiție spune că, de când este tăiat și agățat de Crăciun, vâscul nu trebuie să atingă pământul. Poate să rămâna agățat în casă pe tot parcursul anului, protejând locuința de incendiu și trăsnet, și se înlocuiește anul următor în Ajunul Crăciunului.

Semnificație creștină: Întrucât vâscul trăiește de pe urma copacului de care se atașează, reprezintă un simbol al dragostei care există și se hrănește din iubirea lui Dumnezeu. Așa cum vâscul nu este conștient de copacul care-l susține, așa și oamenii pot fi neștiutori în fața iubirii lui Dumnezeu, dar dacă vâscul este îndepărtat de copac și omul de Dumnezeu, se sting încet.

Clopoțeii. În ziua de Crăciun clopotele bisericii sună pentru a vesti nașterea lui Isus Hristos și pentru a aduna creștinii să se bucure împreună. Acesta este și simbolul clopoțeilor folosiți de colindătorii din preajma Crăciunului.

Clopotele sunt simboluri puternice ale credințelor păgâne. Potrivit credinței populare, clopotele alungă spiritele rele, împreună cu artificiile și lumânările avănd efect purificator. Legenda spune că clopotele sunt importante și pentru că răspândesc veștile bune, iar vibrațiile sonore umplu mediul cu energii pozitive.

Coronița de Crăciun. Este ornament originar din Europa - se agață pe ușile caselor - simbolizând sănătate și noroc. Forma circulară simbolizează natura veșnică a dragostei care nu piere niciodată.

Își are originile într-un obicei precreștin german, ce se celebra în luna Yule (decembrie). Cu timpul acesta s-a răspândit în toată lumea creștină, devenind un simbol al Crăciunului.

Coronița se confecționează din ramuri de brad în formă de cerc, la care se adaugă patru lumânări, în perioada Adventului (patru duminici la rând până la Crăciun).

Potrivit tradiției, fiecare dintre acestea are o anumită semnificație: prima lumânare este închinată profeților, a doua orașului Bethleem, iar ultimele două păstorilor și îngerilor.

Poate fi ornată cu fundițe, globulețe sau conuri de brad vopsite în argintiu sau auriu.

Se mai confecționează și coronițe din iederă. Planta poate supraviețui și în cele mai aspre condiții, drept pentru care în multe culturi este asociată cu viața veșnică și cu speranța înnoirii naturii. La celți, iedera simboliza moartea, în alte părți însă este considerată simbolul norocului, fidelității ori al stărilor euforice. Iedera era considerată planta sacră a lui Bacchus, zeul roman al vinului, viței-de-vie și al beției. Grecii erau convinși că o coroniță din iederă este un antidot perfect al beției. De fapt, planta era folosită pentru a combate mahmureala: frunzele zdrobite de iederă erau amestecate în vin fiert pentru a estompa efectele nefaste ale consumului exagerat de alcool.

Romanii din antichitate foloseau ramuri de ilice pentru a împodobi templele în perioada Saturnaliilor, o serbare de șapte zile care avea loc la jumătatea iernii în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Era planta sacră a lui Saturn, romanii dăruindu-și coronițe în care erau prinse ilice și despre care credeau că au puteri magice.

Ilicele simbolizează renașterea continuă a naturii și speranța. Este un simbol preponderent al Crăciunului anglo-saxon, însă planta a devenit populară și la noi, fiind nelipsită din buchetele de flori ale sezonului.

Lumanârile simbolizează lumina pe care a adus-o Nașterea Mântuitorului, și apar atât în decorațiuni, cât și pe masă sau în brad. Prin verticalitatea ei și blândețea flăcării, lumânarea este deopotrivă întruchiparea nevinovăției și a curăîeniei, iar prin ardere exprimă o viață închinată pe deplin iubirii unice, fierbinți și eterne.

Lumânarea aprinsă are semnificaţie în multe religii şi culturi ca simbol al luminii, al vieţii şi spiritualităţii, dar are o importanţă particulară în creştinism unde simbolizează Lumina Divină a lui Christos şi însăşi credinţa.

Vârful bradului de Crăciun în formă de stea simbolizează noroc și realizarea tuturor visurilor. Steaua are o semnificație religioasă, amintind de cea care a apărut pe cer la nașterea lui Isus. Steaua Bethleemului i-a ghidat pe magi către locul în care S-a născut Isus, simbolizând puterea lui Dumnezeu. Astăzi aceasta se pune în vârful bradului împodobit, iar colindătorii o poartă cu ei între Crăciun și Bobotează atunci când cânta Steaua sus răsare.

Primele mențiuni ale Ciorapilor Crăciunului, care erau atârnați de coș sau lângă acesta, au fost făcute abia la începuturile secolului XX de ilustratorul Thomas Nast, prin tablourile sale, și de scriitorul George Webster, într-o poveste despre vizita lui Moș Crăciun. Ideea a prins cu repeziciune.

Conform legendei, un nobil a fost atât de afectat de moartea soției sale, încât și-a rispit întreaga avere. Acest lucru le-a lăsat pe cele trei fiice ale sale fară mijloace de întreținere, fiind astfel confruntate cu o viață de sărăcie cruntă. Generosul Sf. Nicolae a auzit de necazul celor trei fete și a hotărât să le ajute. Dorind să rămână anonim, a încălecat pe calul său alb și a pornit spre casa nobilului; odată ajuns acolo a aruncat trei pungi cu bani de aur în hornul casei. Cele trei pungi au căzut în ciorapii pe care fetele, îi atârnaseră la uscat deasupra șemineului.

http://www.descopera.org/originea-si-istoria-craciunului/

La români, acest obicei pare să fie la originea ghetelor în care Moș Nicolae pune dulciuri și fructe pentru copiii cuminși și nuiele pentru cei care au fost neascultători peste an.

Se spune că globurile roşii aseamănă pomul de Craciun cu pomul sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele, fructele cunoaşterii (în Biblie nu e specificat fructul).

Mărul este un simbol complex: datorită formei sale aproape sferice simbolizează perfecțiunea, iar semințele dispuse în formă de stea reprezintă înțelepciunea și spiritul închis în corpul uman. Merele agățate pe bradul de Crăciun amintesc de fructele arborelui cunoașterii, dar înseamnă și frumusețe și sănătate.

Portocala este un fruct nelipsit în timpul Crăciunului, și reprezintă speranța.

În secolul al XVI-lea, la Strasbourg, brazii erau decoraţi cu figurine, acadele şi ornamente din hârtie colorată, considerate simboluri ale paradisului, belşugului, ale cunoaşterii şi inocenţei.

Tradiția omului de zăpadă se regăsește încă din Evul Mediu, în anul 1380, când se obișnuia ca odată cu venirea zăpezii acest simpatic personaj să ia viață. Lucrurile se schimbă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când personajul întră în atenția pedagogilor, care le recomandă copiilor de vârste mici jocul cu omul de zăpadă pentru dezvoltarea abilităților artistice.

Ieslea reprezintă locul de naștere al Mântuitorului. Potrivit tradiției, prima iesle a fost realizată încă din anul 1223, la Greppio, de către Sfantul Francisc.

După ce o perioadă mai îndelungată tradiția s-a pierdut, în 1600 a fost reluată, dând naștere unei adevărate industrii în orașele italiene Genova și Napoli.

În zilele noastre, în anumite țări din Europa Meridională există tradiția ca în Ajunul Crăciunului să se pregătească o iesle asemănătoare cu cea tradițională confecționată din lemn și ghips.

Surse: 1, vezi si la articolul Originea bradului de Craciun