Într-o dimineață, zeul Balder se trezi neliniștit din cauza unui vis care-i tulburase sufletul. A povestit visul zeilor și Odin, tatăl său, a înțeles că viața celui mai frumos dintre fiii săi este în primejdie. A hotărât să meargă spre îndepărtatul regat subpământean al Helei, la mormântul acoperit de zăpadă unde zăcea din timpuri uitate prezicătoarea Völva, și să se sfătuiască cu spiritul acesteia. Odin, dându-se drept altcineva, a reușit să invoce spiritul prezicătoarei și acesta i-a spus că Helul se va bucura de sosirea lui Balder, dar zeii vor jeli. Creanga funestă va fi purtată de mâna zeului orb. Moartea lui Balder, a mai spus spiritul prezicătoarei, va fi răzbunată de Vale, fiul lui Odin purtat de fecioara Rind... Odin nu avea idee despre ce vorbește spiritul prezicătoarei. Spiritul era gata să mai spună ceva când și-a dat seama că, de fapt, cel care l-a invocat este Odin – și a amuțit. Odin a galopat înapoi spre Asgard și a chemat zeii la sfat. Nu le-a spus că a vorbit cu spiritul prezicătoarei, ci doar că viața lui Balder este în pericol de moarte și trebuie luate toate măsurile pentru a o apăra.
Frigga, mama lui Balder, a cerut jurământ de la foc, fier și celelalte metale, de la stânci, pământ, copaci, boli, animale, otrăvuri și șerpi că niciodată nu vor face rău fiului ei. Toate au jurat fără ezitare, pentru că Balder era frumos și gingaș, cu pielea fină și părul atât de palid încât lumina părea să treacă prin el; era bun și drept și toți îl iubeau, iar el, la rândul lui, îi iubea pe toti – tot ce se afla pe lume, mic sau mare, frumos sau urât.
Toți erau veseli și fericiți. Numai Loke - zeul tuturor nenorocirilor, la nordici, tatăl minciunii și părintele dezbinării – era nemulțumit și cea mai fierbinte dorință a lui era să-l vadă pe Balder măcar o dată suferind și se tot gândea cum să facă să-l rănească pe zeul care nu putea fi rănit.
Într-o zi, la poarta palatului zeiței Frigga a sosit o bătrână. A fost primită bine, ospătată și chiar zeița a apărut și-a întrebat-o de unde vine, ce se mai întâmplă prin lume. Bătrâna a spus că multe a văzut, dar ceva așa de uimitor și înspăimântător ca ceea ce se întâmplă în sala palatului unde se întâlnesc și petrec tinerii zei n-a văzut.
Atâta i-a trebuit cotoroanței, care nu era altcineva decât Loke travestit. Fără să mulțumească pentru primire, a tulit-o din palat și a fugit în pădure, să găsească vâscul. Nu i-a fost greu să-l găsească în pădurea întunecată, căci lucea cu frunzele lui luminoase și boabele dulci, ca niște perle verzui. Loke a luat o suliță și a prins în vârful ei un spin ascuțit de vâsc în locul vârfului de fier, apoi s-a dus la locul unde se distrau zeii aruncând în Balder. Pe lângă toți acești zei care se întreceau era și unul care ședea pe margine: Höder cel orb, frate bun cu Tor, Balder și Tyr, care-și auzea fratele râzând și strigând și se bucura pentru el.
Disperată, Frigga a întrebat cine vrea să coboare în sălașul Helei și să încerce să readucă sufletul lui Balder și să se bucure de recunoștința veșnică a zeilor. Unul dintre fii lui Odin, Hermod cel iute s-a oferit să îndeplinească periculoasa misiune. Hermod urma să întrebe ce zălog vrea regina Hel ca să-l lase pe Balder să se întoarcă acasă. Hermod a ajuns la regina tărâmului întunecat și aceasta i-a spus că e gata să-l lase pe Balder să-i părăsească regatul dacă toate făpturile aveau să verse o lacrimă pentru el. Știindu-l atât de iubit pe fiul ei, Frigga s-a bucurat. Zeii au trimis mesageri în toate cele nouă lumi pentru a ruga toate ființele să-l plângă, pentru a putea reveni în lumea vie. Toți l-au jelit pe zeul Balder: oameni, animale, păsări, copaci, pietre, fiecare metal...
Când mesagerii reveneau cu vestea bună au trecut pe lângă o peșteră în buza căreia stătea ghemuită o bătrână. Au rugat-o și pe ea să dea o lacrimă pentru Balder, dar bătrâna n-a răspuns. Când unul dintre mesageri a strigat la ea a ridicat o privire rece de șarpe veninos și a zis cu voce cârâitoare:
(repovestire după o legendă din „Mitologia nordică”, mituri și legende povestite de Elena Maria Morogan, Editura Enciclopedică, București, 1992)