Iana Sânziana. Bună dimineața, Soare!

La originea timpului, Soarele era un puternic împărat, cu înfățișare de om dar având capul din aur. Totul strălucea în jurul său, oriunde s-ar fi dus, dar de era în calea sa un obstacol - un deal sau un munte - dincolo era întunecat, cum e acum în amurg.

Împăratul acesta puternic o avea ca soră pe Iana Sânziana, cu trup de femeie și cap de argint. Şi era aşa de frumoasă fata, cu faţa-i blândă, cu ochii mari, cu dulcea-i drăgălăşenie de fecioară, încât Soarele nu s-a putut împotrivi inimii, nu şi-a putut înfrâna patima şi a început a o iubi şi a dorit să îi fie alături pentru tot restul zilelor lor, nevrând să știe că sunt frați. Cine ar fi avut curaj să i se împotrivească, să-i spună că fratele nu trebuie să oprească trăirea surorii pentru plăcerea lui, să-i spună că fapta lui e necurată și nu poate scăpa nepedepsită? Așa că Soarele porunci să se facă toate pregatirile de nuntă și toate se făcura repede, mărețe ca la nunta unui împărat. Dar tatăl ceresc, care mereu veghează spre a putea da pe drept când şi când, fiecăruia după inima lui - mai bună ori mai rea - nu a putut îngădui suferinţa Sânzienei care voia să plece după chemarea inimii ei. I s-a arătat Soarelui într-un vis ameninţător, cumplit. Dar în zadar! Împăratul o ținea pe a lui și ziua nunții a sosit. Nu putea îngădui Creatorul așa ceva. Văzând că zadarnică i-a fost încercarea, și Soarele nu vrea să lase pe sora sa să plece, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi, în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit-o pe Iana Sânziana. Iar spre a nu o găsi nelegiuitul frate, a aruncat-o în mările adânci, prefăcând-o în mreană de aur.

Vaiete mari pornit-au, când s-a domolit furtuna și s-a risipit pulberea. Din pieptul rănit al Soarelui împărat plângeri de durere şi blesteme de mânie se auzeau peste țară şi, văzând că toate sunt în zadar, s-a hotărât să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe sora-i furată.

O căută peste tot pământul şi tot pământul îl răscoli şi-l străbătu în lung şi-n lat, fără s-o găsească. Atunci s-a gândit s-o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atâta drag îl căuta. S-a ridicat. Şi cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntâlnind nicio piedică lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, pentru că vedea ce nu mai văzuse, cântece de slavă se ridicau către cel care le da lumina deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.

Viaţa toată luă alt avânt, scuturată de negurile de odinioară, fără şovăire, de acum călcând cu ochii către lumină îndreptaţi!

Zadarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic. Cu atâta foc se uita, că încălzea în juru-i, încălzea văzduhul, încălzea tot.

Pe calea cerului întâlni, nu departe, o locuinţă mică si curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate, prin curte cu păsări care cântau pe întrecute, cu mulți câini care se gudurau, cu mulți cai ce nechezau, animale și păsări vioaie, zburdalnice şi bucuroase. Era locuinţa Dimineţii. Soarele intră şi întrebă dacă nu cumva pe acolo se găseşte iubita sa soră.

Dimineaţa întrebă toate florile, întrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele. Nicio vietate nu ştia. Toţi abia se deşteptau din somnul cel odihnitor.

- Du-te mai înainte - îl sfătui Dimineaţa. Vei da de locuinţa fratelui meu, Miezul-Zilei. Poate ştie el ceva.

Soarele mulţumi şi plecă mai departe. După mult umblet, de jumătate de zi, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei. Dar nici aici nu avea cineva ştire de Iana Sânziana. Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pământul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vânturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ. Acum le era greu și să mai răsufle. Nu primi Soarele vreo ştire. Miezul-Zilei îl sfătui să meargă mai departe, către locuinţa fratelui său, Amurgul.

Şi Soarele plecă la drum, mergând şi mergând, cale de încă jumătate de zi. Obosit şi fără curaj, ajunse la locuinţa Amurgului. În curte se perindau bărbații care soseau de la muncă, și sudoarea le curgea în broboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copiii şi nevestele, cu zâmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfârşiseră în cursul zilei. Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu ochi blânzi rumegând domol. Şi nici aici nu află Soarele ceva despre Iana.

Atunci, pentru că umblase prea mult și obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş până a doua zi, când avea de gând să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor. Şi Soarele se duse să se culce.

Dar în vremea când gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, tatăl ceresc, care cu orice preţ voia să o elibereze pe Iana de prinsoarea fratelui ei, întinse mâna și o vârî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmuirea albastrului ceresc.
Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea-i întunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspândind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blândă, plină de farmec şi tainică.
Bucuroasă de eliberarea dăruită, Iana Sânziana începu să caute după un iubit al ei, cu care să se bucure de viaţă şi iubire pentru restul zilelor, să-i dăruiască zâmbetul copiilor lor şi să-i umple viaţa cu toate cele ale casei omului gospodar şi iubitor. Şi cum mergea, cânta tot felul de cântece de iubire, de linişte şi preţuire a vieţii că aşa, tot ce era cu sufletul plin de iubire, care ştiau cânta şi aşeza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca şi un cântec sunt, se furişară atunci prin tufişuri, pornind pe cărări să cânte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica lumină.

Şi de atunci, tot aşa, Soarele îşi caută ziua sora, iar Iana, numită de atunci Luna, îşi caută ursitul. Tatăl ceresc, mâhnit și mânios, le spuse:

Cu ochii să vă zăriți, 

Dar să fiți tot despărțiți, 

Zi și noapte plini de dor 

De un foc nestingător, 

Cerul să cutreierați 

Lumea să o luminați.

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.