Fata cu părul roşu, de Theun de Vries. Citate favorite

  Pentru prima dată mi l-am închipuit pe Hugo mort. […] Încet, încet, încet, începeam să-mi dau seama de realitate. […] Mi se lămureau, atunci, pentru prima dată, tot felul de lucruri.

 Le priveam aşa cum trebuie să le privească in faţă un om in toată firea. Şi pricepeam că vremea de până ieri, când eram o fată tânără, trecuse. De aci înainte, de la moartea lui Hugo, aveam să înfrunt viaţa ca o femeie încercată.

Îngrozitoarele hotare al existenţei fiecăruia!

Nesfârşitul, închis in noi toţi, ca o scurtă licărire; fiecare om, o clipită in veşnicie.

Şi acest punct de foc, această fiinţă care pâlpâie şi se mistuie cu atâta repeziciune, este in acelaşi timp stăpânul vieţii şi făuritorul ei.

Nu poţi face decât un singur lucru: să dai un conţinut vieţii. Poate că, in sine, asta n-are absolut nici o noimă. Nu puteam gândi in miriade de ani lumină, in sisteme solare. De îndată ce încercam, pierea orice sens, orice conţinut. Dar simţeam că devin iarăşi om, când mă gândeam la pământ, când mă gândeam că are un rost să lupţi pentru ca acest mic pământ să fie bun de locuit pentru tine însuţi şi pentru semenii tăi.

Pământul este teatrul faptelor şi acţiunilor noastre. Este acea bucăţică din univers dată nouă pentru ca la plecare, s-o lasam altfel, mai plină de sens, mai umană.

Acesta este elementul deosebit şi de neînlocuit al faptelor pe care trebuie să le împlinim aici. Oamenii care săvârşesc fapte fără să ţină seama de întreg, care aduc atingere întregului şi i se împotrivesc nu merită să trăiască. Viaţa se cere slujită numai de viaţă. Numai cine arde ca o văpaie pentru întreg poate sparge hotarele îngrozitoare ale eului, ale micimii înnăscute.

“Iar cel care , la moartea lui, n-a spart aceste hotare” – aşa gândeam – “rămâne o scânteie pierdută”.

Hugo spărsese hotarele. Trăise ca puţini alţii; văpaia lui se mistuie pentru a întreţine şi a întări flacară vieţii pe pământ. Mi-am dat seama că învinsesem gândul obsedant al morţii, chiar şi cel al morţii cumplite a lui Hugo, căci nu uitasem nici o clipă că nu moartea, ci viaţa lui contează.

(din Fata cu părul roşu, Theun de Vries, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962, traducere: Sergiu Dan şi H.R.Radian).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Despre roman

In anul 1956, chiar înainte de criza din Ungaria, romanul a fost criticat de anti-comunişti, in timp ce comuniştii l-au primit ca pe un manifest. Mai mult decât pe convingerea politică a scriitorului, romanul e axat pe luptătorii din rezistenţă şi acţiunile lor împotriva naziştilor.

Am citit cartea in adolescenţă, într-o vreme când mi-am propus să citesc toate cărtţle pe care le aveau părinţii in bibliotecă. Greu m-am hotărât să o încep pentru că preamărea comunismul – un regim politic sub care se chinuiau milioane de oameni din lume. Încet, pagină cu pagină, romanul m-a cucerit. Nu mă mai gândeam că Hannie e comunistă, ci mă gândeam numai la eroismul ei – şi al altor tineri – la rezistenţa lor împotriva naziştilor. Luptau (şi) pentru ca membrii comunişti să cucerească puterea politică şi încrederea populaţiei - o cauză dreaptă in viziunea lor (credeau in “dreptatea socială”) - chiar dacă mie mi-e greu să înţeleg cum poate crede cineva că doctrina utopică a comunismului poate fi aplicată social fără grave derapaje spre dictatură. Ei nu ştiau atunci, cauza lor era nobilă. Deşi am detestat - şi detest - comunismul nu pot - şi nu vreau - să neg curajul celor care s-au împotrivit naziştilor. Ce-au făcut alţii (sau aceiaşi), mai târziu, e altă poveste.

Fata cu părul roşu este Jannetje Johanna (Jo) Schaft, nascuta in 16.09.1920, o tânără olandeză din Haarlem, luptătoare comunistă arestată de nazişti in 21 martie 1945 şi executată in 17 aprilie acelaşi an. Avea părul roşcat, pe care l-a vopsit pentru a nu fi recunoscută de autorităţile care o cautau dar după ce a fost arestată, in timpul interogatoriului dur, de la transpiraţie şi apă vopseaua de pe păr a început să se cureţe şi astfel şi-au dat seama călăii că au prins unul dintre cei mai căutaţi oameni din rezistenţă.

Ca studentă, la fel ca mulţi alţi studenţi, a refuzat să semneze declaraţia de loialitate (1943), a renunţat la studii şi s-a întors in oraşul natal, Haarlem.

Luptaseră 422 de oameni in “rezistenţă” - unul era femeie: Hannie Schaft. Regina Wilhelmina a numit-o “simbol al Rezistenţei” şi un timp a fost comemorată in Olanda, până când comuniştii au cazut in dizgraţie şi comemorarea a fost interzisă deşi a fost, totuşi, o luptătoare antinazistă înainte de a fi comunistă - aşa văd eu lucrurile după ce am citit romanul a doua oara, mulţi ani de la prima citire.

Despre autor

Theun de Vries, romancier, poet, eseist, jurnalist olandez, s-a născut in Veenwouden, la 26.04.1907 şi a murit la Amsterdam, in 21.01.2005. In 1936 se înscrie in Partidul Comunist Olandez. In timpul ocupaţiei naziste a fost arestat şi închis pentru acţiunile sale in rezistenţa antifascistă. După război devine, pentru nu prea mult timp, membru in consiliul municipal.

In timpul războiului rece apartenenţa sa la partidul comunist i-a nemulţumit extrem pe colegii săi scriitori. El a găsit justificate lovitura de la Praga (1948) şi intervenţia rusă in Ungaria (1956); in 1953 a scris un imn dedicat lui Stalin. A fost exclus dintr-o organizaţie internaţională a scriitorilor, nu a mai fost invitat la zilele de naştere ale colegilor şi, in timp, a fost izolat, dar a rămas membru de partid.

In ciuda convingerilor sale comuniste, in 1963 a tradus romanul “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” scris de Aleksandr Soljenitsyn, un roman bazat pe experienţele lui in lagărele de detenţie din Siberia. Comuniştii au distrus întreaga ediţie. Până in 1971 de Vries a rupt legăturile cu partidul. La vârsta de 88 de ani a declarat că nu mai scrie dar tot a mai scris două cărţi – ultima in anul 2004.

A debutat la vârsta de 20 de ani, cu un volum de poezii, şi a scris mai mult de 100 de cărţi, o monografie, un scenariu de film şi piese de teatru radiofonic.

A primit mai multe premii şi titluri de onoare.

Papillon. Citate favorite

După zece minute sunt închis in celula mea, 234, din clădirea A. Clousiot este la B şi Maturette la C. Ne-am luat rămas bun din priviri. Intrând aici, ne-am dat imediat seama că, dacă vrem să mai ieşim vii, trebuie să ne supunem acestui tratament neomenos. […] Mi se strânge inima, căci, după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea, ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini.

Cercetez celula in care am fost vârât. Niciodată n-aş fi putut să presupun, nici să-mi închipui, că o ţară ca a mea, Franţa, mamă a libertăţii in lumea întreagă, ţara care a dat la iveala Drepturile omului şi ale cetăţeanului, ar putea să aibă, fie şi in Guyana franceză, pe o insulă pierdută in Atlantic, mare cât o batistă, o instalaţie de reprimare atât de barbară ca recluziunea din Saint-Joseph.

(din Papillon, de Henri Charrière, Editura Glykon, Bucureşti, 1991; traducere: Carmen Gheorghiu)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪ ₪ ₪

Romanul “Papillon” este (mai mult sau mai puţin) autobiografia lui Henri Charrière, un francez condamnat la închisoare pe viaţă pentru omor. El recunoaşte unele infracţiuni pe care le-a săvârşit de-a lugul vieţii dar nu a recunoscut uciderea unui proxenet, fapta pentru care a fost condamnat in 26 octombrie 1931. Romanul l-a scris in timpul detenţiei şi susţine că totul este adevărat, dar cercetări recente par a dovedi că multe fapte prezentate in roman ca aparţinându-i sunt, de fapt, ale unor tovarăşi de închisoare – chiar şi aşa, romanul rămâne interesant.

Henri Charrière (16.11.1906 – 29.07.1973) s-a născut la Saint-Étienne-de-Lugdarès, Ardèche, Franţa, şi avea două surori mai mari. La vârsta de 17 ani s-a înrolat in Marină, unde a servit doi ani. Apoi a devenit membru al lumii interlope din Paris; mai târziu s-a căsătorit şi a avut o fiică.

Porecla Papillon şi-a dobândit-o datorită unui fluture pe care îl avea tatuat pe piept (papillon înseamnă fluture).

Prima evadare din închisoarea Saint-Joseph a fost in 28 noiembrie 1933, A avut mai multe tentative – după o evadare a rămas liber câteva luni, găsindu-şi adăpost într-un sat de băştinaşi, dar a fost recapturat - până a reuşit să evadeze (definitiv), după 11 ani, in 1941. După fiecare evadare avea de pătimit din partea gardienilor. A evadat pe un sac plin cu nuci de cocos şi a ajuns in Venezuela, unde a fost încarcerat timp de un an – mai apoi a devenit cetăţean venezuelean. S-a căsătorit cu o femeie din Venezuela şi a deschis restaurante in Caracas şi Maracaibo. Era tratat ca o mică celebritate, fiind invitat şi la unele emisiuni TV. In final s-a întors in Franţa, vizitând Parisul cu ocazia lansării romanului Papillon, in 1969.

In Franţa au fost vândute 1,5 milioane de exemplare ale romanului. In 1970 cartea a fost tradusă in engleză; in 1973 romanul a fost ecranizat - in film au jucat (între alţii) Dustin Hoffman, care-l interpreta pe Louis Dega (un escroc condamnat la 15 ani de închisoare pentru fraudă şi contrafacerea unor obligaţiuni de stat) şi Steve McQueen in rolul lui Papillon. Filmul are şi unele scene care nu există in carte dar şi unele care au fost modificate.

Un fost redactor de la Paris Match afirma, într-o carte pe care a scris-o despre Charrière, că acesta era informator al poliţiei şi proxenet înainte de a fi închis şi a trăit din ce “producea” prietena lui pe care, mai târziu, ar fi încercat să arunce vina uciderii acelui proxenet. De asemenea, autorul susţine că Papillon n-a fost niciodată încarcerat pe Insula Diavolului, de unde pretinde (in roman) că a evadat – închisoare de unde nu evadase nimeni vreodata (oficialităţile susţin această ipoteză, in documentele din arhivă neexistând vreun act care să menţioneze vreo evadare, dar faptul nu e o dovadă că nu au existat evadări, ci doar că nu au fost consemnate evadările sau că actele s-au piedut etc.).

Oricum ar fi, romanul e unul de aventuri, şi e unul reuşit. Mie mi-a plăcut şi pentru faptul că este unul autobiografic - sau mai ales pentru că este autobiografic.

₪

Sursa foto portret

https://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Charri%C3%A8re

Cânta la Stupca o vioară… Citate favorite

Jocul e deschis tuturor celor care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Fragmentul ales azi pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella este din romanul Cânta la Stupca o vioară…, de C. Ghiban, Ed. Militara, 1967.

A nins. Prima ninsoare a iernii. Cetinile brazilor s-au îmbrăcat in hlamide albe. Tâmpa a încărunţit, dar e minunată! Când o priveşti de jos de la fereastra odăii, ţi se pare că ţine pe umăr cerul. Fumurile se înalţă necontenit in negura serii, zvârcolindu-se ca nişte şerpi albi ieşiţi de prin văgăunile hornurilor.

Pe o uliţa joasă, pe Angergasse… sub doi brazi bătrâni ce-şi leagănă promoroaca pe cetini, se află o căsuţă modestă. La una din ferestrele ei luna îşi vede chipul ca-ntr-o oglindă. Raza-i se furişează uşor prin gemul subţire pe care gerul a ţesut stele de gheaţă. Se aşază sus pe hârtia cu note proaspăt scrise şi priveşte, apoi aleargă jucăuşe printre steguleţele negre ale notelor, se suie pe-un semn mai înalt, de octava, şi de-acolo îşi aruncă ochii pe fotografia de pe pian.

Crai nou, crai nou, crai nou,

La noi, la noi, bine-ai venit…

[…] Afară, lângă fereastră, fete şi flăcăi îşi ascut urechile şi culeg vorbă cu vorbă, sunet cu sunet. Glasul nu se opreşte. Pianul sună viguros, iar cei de sub cetini ascultă. Melodiile se înalţă clocotitoare, pline de avânt tineresc. […]

Adânc mulţumit, compozitorul se ridică de la pian. Deodată îi răsuna in urechi un cor plin de viaţă. I se păru că visează. Desluşi, pe fundalul alb-argintiu al grădinii, chipurile prietenilor săi. Ei cântau, cântau zâmbitori, fluturând mâinile in semn de bucurie. Ciprian deschise larg ferestrele. Aerul rece al iernii îi imbujorară obrajii.

Se aplecă pe pervaz şi zise, şugubăţ, cu voce groasă.

- Va să zică, dragii mei, am şi început repetiţiunile. Brava vouă. Corul a luat-o binişor din loc… Şi decorul îmi place: brazi, pădure, munţi, craiul nou sus pe cer. O singură schimbare ar trebui: in loc de strai de iarnă, să fie strai de vară… […] Visul meu cel mai drag.. Am lucrat o operetă. Mi-am ales un drăgălaş vodevil de-al lui Alecsandri şi am compus muzica. Opereta se cheamă Crai Nou. […] Sunt la cea dintâi lucrare de acest fel. Nu am încă experienţa trebuitoare.

Ciprian Porumbescu, creatorul primei operete româneşti, s-a născut in 2/14 octombrie 1853, in comuna Şipotele Sucevei, al doilea din cei 9 copii ai preotului Iraclie Porumbescu. In neamul Porumbeştilor ura faţă de stăpânirea habsburgică apăsătoare şi dragostea pentru poporul obidit au rămas legi ale vieţii tuturor urmaşilor. Şi Ciprian Porumbescu se pare că le-a ilustrat ideile cu o vigoare neobişnuită in opera sa. (din Prefaţă)

Numele tatălui său a fost Golembiovski, nume pe care in 1881 îl schimbă in Porumbescu.

Ciprian Porumbescu a murit la Stupca (comună numită azi Ciprian Porumbescu), in 6 iunie 1883. Mormântul lui se află în cimitirul comunei Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru; a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004.

Ciprian Porumbescu a solicitat catedra de muzică de la liceul român ortodox din Braşov (Andrei Şaguna) la 1 septembrie 1881, dar pentru că nu era liberă la acea dată s-a stabilit la şedinta Eforiei şcoalelor din 5/17 octombrie 1881 angajarea sa, “până la efectuirea alegerii prin Delegaţiunile şcolare pe baza unei noi cereri” (sursa old.historia.ro)

La 11 noiembrie 1881, Porumbescu soseşte în oraşul de la poalele Tâmpei şi se stabileşte, în gazdă, la familia Copony, din str. Angergasse nr. 1431, în Şcheii Braşovului. (azi str. Prundului nr. 31, în apropierea Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”).

Pe lângă postul didactic solicitat, Porumbescu este numit dirijor al corului Bisericii greco-ortodoxe “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului şi dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov. A locuit in Braşov între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882; a trebuit să plece spre Italia din cauza sănătăţii şubrede, clima iernii braşovene nefiind indicată.

La Braşov a luat lecţii de pian cu Hermann Geifrig (1805 –1886), dirijor şi organist la Biserica Neagră.

La 27 februarie / 11 martie 1882 are loc premiera cu spectacolul Crai Nou, operetă în două acte, scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul piesei poetului Vasile Alecsandri. O placă memorială, fixată pe zidul Colegiului Naţional “Andrei Şaguna”, consemnează evenimentul care a avut loc în sala festivă a Gimnaziului român. (sursa muzeulmuresenilor.ro)

Manuscrisul operetei Crai Nou se află la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului (Piaţa Unirii nr. 2-3).

₪ ₪ ₪

Despre autor

Constantin Ghiban s-a născut in comuna Şchiopăteni (Huşi), la 9 ianuarie 1919. A rămas orfan de ambii părinţi in copilărie, trăind mai apoi printre străini. A terminat şcoala primară cu multe greutăţi, a urmat liceul din Timişoara, plătindu-şi taxele, cărţile şi întreţinerea din banii agonisiţi cu trud. După terminarea liceului s-a înscris la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Piteşti, obţinând la absolvire gradul de sublocotenent. A luptat pe frontul antihitlerist. De tânăr, scrie versuri pe care le publică in diferite reviste. Dupa 1944 scrie nu doar poezii, ci şi texte pentru cântece, povestiri, scenete, mici piese de teatru care sunt publicate in publicatiile literare ce sprijineau talentele. A colaborat, încă din cadrul armatei, cu diferite formaţii artistice. Numele lui e întâlnit des in revistele şi ziarele militare, pe partiturile muzicale ale cântecelor de mase, in programele echipelor artistice militare, in emisiunile radiofonice ş.a.. Cânta la Stupca o vioară… este primul succes literar al autorului. Ideea romanului s-a născut - conform afirmaţiilor sale - in 1939, când a jucat in opereta Crai Nou pe scena Operei din Timişoara. Până la acest roman, când încă era pe front, a scris o parte dintr-o operetă inspirată din viaţa lui Ciprian Porumbescu: Un sărut la despărţire. Abia prin 1952 revine la ideea unei operete despre viaţa compozitorului, dar alege să scrie un roman. Munca de documentare a fost aproape titanică.

(din Prefaţa scrisă la roman de Viorel Cosma)

Sursa foto bust Ciprian Porumescu: Brasov, orasul sufletului meu.

Priveşte, gândeşte, învaţă. Citate favorite.

De la un singur lucru afli zece mii de lucruri. (Miyamoto Musashi)

Un poet scria odată că “in locul unde s-a născut un erou, munţii şi râurile sunt proaspete şi curate”. […]

Musashi îi spune însoţitorului său că pe unde au trecut n-a mai văzut un loc uimitor ca acesta. Tânărul îi spune că nu i se pare deosebit şi că peste tot există copaci.

- În primul rând, sunt foarte mulţi copaci in munţii aceştia. […] Asta înseamnă că nu au fost războaie, trupele inamice n-au ars şi n-au tăiat pădurile. Mai înseamnă că n-a fost nici foamete, de mult, de foarte mult timp. Câmpurile sunt verzi şi ovâzul a fost bine zdrobit sub tălpi pentru a-i întări rădăcinile şi a-l ajuta să crească frumos. Ascultă! Nu auzi sunetul roţilor de tors? Pare că vine de la toate casele. Şi n-ai observat că atunci când trec călători îmbrăcaţi bine, ţăranii nu-i privesc cu invidie? […] După cum vezi, multe fete tinere muncesc pe câmp. Asta înseamnă că regiunea este înstărită, că viaţa are un curs normal aici. Copiii cresc sănătoşi, oamenii sunt trataţi cu respectul cuvenit, iar tinerii şi tinerele nu aleargă după plăceri uşoare prin altă parte. E o dovadă sigură a faptului că seniorul de aici este bogat, că săbiile şi tunurile din arsenal sunt bine lustruite şi in bună stare.

- Dar eu nu văd nimic interesant in toate astea. Oricum, n-aţi venit aici ca să admiraţi peisajul. N-aveţi de gând să vă luptaţi cu samuraii din Casa Yagyu?

- Lupta nu e totul in Arta Războiului. Cei care gândesc astfel şi se mulţumesc doar să aibă mâncare şi un loc de dormit sunt doar nişte pierde vară. Pe un novice serios îl preocupă mai mult antrenarea minţii şi disciplinarea spiritului decât deprinderea artelor marţiale. El trebuie să înveţe tot felul de lucruri: geografie, irigaţii, să cunoască sistemele oamenilor, obiceiurile lor, modul in care se înţeleg cu seniorul. El vrea să ştie ce se petrece in interiorul castelului, nu numai in afara lui. Pe scurt, vrea să meargă peste tot şi să înveţe tot ce se poate învăţa.

(din romanul Musashi, de Eiji Yoshikawa, Ed. Nemira, Bucuresti, 1994, traducere: Angela Hondru)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Miyamoto Musashi, cunoscut şi sub numele Shinmen Takezō, Miyamoto Bennosuke, sau numele buddhist Niten Dōraku, s-a născut in anul 1584, în provincia Harima aflată pe insula Honshu. Rămas orfan, la vârsta de 7 ani a fost luat in îngrijire de un unchi, pentru a locui in templul Shoreian. Prima sa luptă a avut-o la vârsta de 13 ani. Shinmen Takezō era un tânăr rebel, dornic de faimă, puternic din punct de vedere fizic, şi voia să demonstreze că poate deveni un mare samurai.

Miyamoto Musashi este considerat cel mai mare luptător cu sabia, cel mai mare samurai al tuturor timpurilor. El este părintele stilului de luptă cu “cele două săbii” (una lunga, daito, si una scurta, shoto).

După ultimul duel, in care îl învinge pe maestrul Sasaki Kojiro, samurai, dezvoltatorul stilului Ganryu, intră in serviciul unui senior, îşi deschide propria şcoală unde predă stilul “celor două săbii”; scrie “Cartea Celor Cinci Cercuri: Pământul, Apa, Focul, Vântul şi Vidul” (Gorin No Sho) şi reformuleaza Codul Bushido (Codul Luptătorului) - spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat, spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte.

Musashi moare in 13 iunie 1645. A fost un mare admirator al Naturii, despre care spunea că l-a învăţat totul despre lupta cu sabia. Tratatul său, Gorin No Sho, este şi astăzi foarte apreciat in Japonia. Niponii i-au dedicat celui pe care îl numesc, cu un respect unic, Ken Sei (Sfântul Sabie), multe piese de teatru, cărţi şi filme.

Între cărţi, cea considerată reprezentativă este cea a lui Eiji Yoshikawa, care a respectat cu acurateţe istoria zbuciumată a Japoniei, viaţa celui mai mare samurai, dedicându-i romanul numit simplu “Musashi”, întins pe patru volume. Un roman care surprinde evoluţia unui spirit rebel, fără mare autocontrol şi care devine dintr-un tânăr doritor de faimă un mare maestru al spadei, un mare maestru zen.

Cea mai cunoscută ecranizare este “Samurai I: Musashi Miyamoto” (1954), care i-a adus regizorului Hiroshi Inagaki un premiu Oscar. Filmul este o trilogie: Samurai II: Duel at Ichijoji Temple şi Samurai III: Duel at Ganryu Island.

₪ ₪ ₪

Eiji Yoshikawa  (11.08.1892, Kanagawa, lângă Tokio – 07.09.1962, Tokio) e cunoscut ca scriitor de romane istorice, considerat a fi unul dintre cei mai buni din Japonia. A lucrat multă vreme ca ziarist, dar nu şi-a neglijat marea pasiune: scrisul. Numeroasele povestiri şi romane, majoritatea cu subiect istoric i-au adus afecţiunea cititorilor şi aprecierea criticii. Opera sa a fost publicată iniţial in ziare şi reviste sub formă de serial. Activitatea literară i-a fost încununată cu premii literare şi decoraţii culturale. “Musashi”, romanul apărut in serial între 1935-1939, in Asahi Shimbun, cel mai prestigios cotidian nipon, i-a adus celebritatea.

Dincolo de graniţele Japoniei cele mai cunoscute romane sunt Taiko, unde descrie perioada istorică in Japonia până la Bătălia de la Sekigahara (care a avut loc in 21 octombrie 1600, bătălie care pune capăt unei îndelungate perioade de războaie civile şi inaugurează o epocă de pace ce va dura până in cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi Musashi, in care acţiunea începe după această bătălie, tânărul Shinmen Takezō (Musashi) a plecat pe Calea Sabiei după ce a luptat in acest război.

₪ ₪ ₪

Sursa foto Eiji Yoshikawa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eiji_Yoshikawa

sursa foto Musashi

https://en.wikipedia.org/wiki/Miyamoto_Musashi

Miyamoto Musashi, in anii tineretii, inarmat cu două bokken (sabie de lemn, folosita in general la antrenamente). Imprimeu pe lemn de Utagawa Kuniyoshi.

In numele prinţesei moarte. Citate favorite

In numele prinţesei moarte este un roman in care autoarea, Kenizé Mourad, împleteşte fantezia cu faptele istorice şi biografia familiei, acoperind 30 de ani de istorie - aşa cum şi-o amintesc cei care au trăit-o.

Pentru Citate favorite, un joc coproducţie Ella-Zina, am ales fragmentul de mai jos. In joc intră toţi cei care citesc şi vor să împărtăşească ce le place, ce le atrage atenţia in cărţile care le trec prin mâini.

***

Se afla faţă in faţă cu Sfinxul, care îi spune o ultimă ghicitoare: “Ce este mai bine, să fii mort într-o lume vie sau să trăieşti într-o lume moartă?” Selma, fascinată de faţa împietrită a acestuia, încearcă să-şi adune gândurile, dar nu reuşeşte decât să se liniştească şi mai mult.

Selma se trezeşte lac de sudoare. Întrebarea Sfinxului îi răsună încă in urechi. A fost sau nu un vis? Sau este un vis care conţine un mesaj de la zei, aşa cum era considerat in antichitate?

Şi deodată îşi aminteşte de ultima propoziţie a lui rani Saida, căreia i s-a destăinuit înainte să părăsească Badalpurul: “Fericirea înseamnă să iubeşti, e mai important decât să fii iubit”. N-a înţeles prea bine aceste vorbe, ea care, încă din tinereţe, a suferit din cauza faptului că a iubit fără să fie iubită. Indiferenţa soţului ei devenise oarecum suportabilă, dar acum, eşecul din Badalpur… A sperat să îmbunătăţească viaţa ţăranilor şi a fost respinsă.

- Dar ce v-aţi imaginat? o întreabă rani Saida. Şi noi, Amir şi cu mine, suntem doar nişte străini pentru ei şi acest fapt nu s-ar schimba nici dacă ne-am părăsi palatele pentru a trăi printre ei. Ei ar considera acest act o comedie, o jignire. Chiar dacă am pierde totul, trecutul nostru nu poate fi şters cu buretele. Ei vor fi in continuare neîncrezători şi pe bună dreptate. Vedeţi, copila mea, e un lux să vrei să modifici modul de viaţă. Dumneavoastră sunteţi o prinţesa chiar dacă rămâneţi fără avere, iar un ţăran care ajunge să facă bani rămâne in continuare tot un nenorocit. Oamenii ştiu asta şi de aceea ne urăsc; singurul mod de a elimina aceste diferenţe este acela de a ne omorî pe toţi.

(In numele prinţesei moarte, Editura Nemira, Bucuresti, 1992, p. 242; traducere Brigite Hristea)

≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤

Romanul “In numele prinţesei moarte” are ca personaj central pe Selma, contemporană cu prăbuşirea Imperiului Otoman (1920), mama autoarei. Prinţesa va pleca in exil, in Beirut, pe vremea aceea cel mai stralucitor oraş al Orientului Apropiat. Selma creşte in mijlocul marilor familii franceze care trăiesc in Beirut şi tot acolo trăieşte prima ei pasiune, înainte de a se căsători cu rajahul indian şi de a pleca in India cea feudală şi extraordinar de săracă. Mai apoi, in anii 1930, ajunge la Paris, unde are parte şi de dragostea vieţii.

Kenizé Mourad s-a născut la Paris, in 14.11.1940 (anul diferă in funcţie de sursă). E fiica unei prinţese otomane, Selma, descendentă a sultanului Murad V şi a unui rajah indian. A rămas orfană de mamă când avea vârsta de doi ani.

Din 1970 a fost reporter pentru Nouvel Observateur şi a transmis de la faţa locului despre revoluţia iraniană, războiul din Liban, cel din Etiopia şi a făcut numeroase călătorii in India şi Pakistan. In 1983 renunţă la jurnalism pentru a se dedica scrisului. In numele prinţesei moarte a apărut in anul 1987 – i-au trebuit patru ani pentru a-l scrie, după cum afirmă chiar autoarea: doi ani pentru documentare şi doi ani pentru a-l scrie pentru că, fiind perfecţionistă trebuia să fie sigură de fiecare detaliu. Al doilea roman, O grădină in Badalpur, apare in 1998; următorul, In oraşul de aur şi argint, apare in anul 2011 – acţiunea acestuia din urmă se desfăşoară cu un secol înainte de dobândirea independenţei Indiei şi este despre o tânără indiancă ce a condus prima mare revoltă împotriva ocupaţiei britanice.