Ai noştri tineri, de Mihai Eminescu

Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţa,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc - şi-o plimbă.

Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Mihai Eminescu s-a născut in 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea copil al familei Gheorge şi Raluca Eminovici.

In anul 1858, Aron Pumnul, care isi pierde unicul fiu, Ioan, in 1856, il ia pe Mihail “copil de suflet” (mai târziu Aron Pumnul îi va fi profesor de limba română)

In 1859, se îndrăgosteşte de Casandra, fata lui Gheorge a Lupului, la Ipoteşti. Îi dedică versurile "Prin lanuri inflorite noi mergem împreună/ Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng / Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte, / Iar sufletul îmi râde îi inima îmi creşte”. Fata avea pâr blond şi era de o frumuseţe rară, dar destinul ei este tragic: moare la 20 ianuarie 1864, la doar 19 ani de dropică (sau hidropizie - o boală care constă in acumularea anormală de lichid in corp şi umflarea acestuia). Tristeţea poetului rezultă din versurile dedicate ei " Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare/ Sufletul ei de lume este plâns. / Am sfărmat arfa - şi a mea cântare / S-a înnăsprit, s-a adâncit, s-a stins

(http://www.mihaieminescu.eu/)

Ochii albaştri…

ca doi aştri…

Ochii căprui fură inima oricui, zicea Ella. Am fost curioasă ce se spune despre oamenii cu ochi albaştri şi sugestia Ellei a fost tentantă, aşa că i-am dat curs şi am conturat un text despre oamenii cu ochi albaştri.

Am citit mai multe articole şi ce am reţinut fără efort e faptul că oamenii cu ochi albaştri au un strămoş comun: cu vreo 6.000-10.000 de ani în urmă un individ a suferit o mutaţie genetică: a ieşit cu ochi albaştri. N-o să scriu aici ce gena e cea modificată dar are legătură cu melanina – sau ceva de genul.

Mai apoi am citit că şi oamenii cu ochi negri şi verzi au ca strămoş individul cu ochi albaştri amintit. Cercetările conduse de profesorul danez Hans Einberg (Universitatea din Copenhaga) i-au condus pe cercetători la concluzia că, la început, toţi oamenii au prezentat culoarea căprui a irisului. Conform ipotezelor profesorului Eiberg, mutaţia preistorică a dus la scăderea nivelului melatoninei, ceea ce a dus mai departe la colorarea in nuanţe de albastru, verde şi negru. Studiile echipei profesorului Eiberg, indică faptul că primii oameni cu ochi albaştri sau verzi au apărut in teritoriul situat astăzi in nordul Afganistanului. (Daily Galaxy, ian.2009)

Ochii albaştri filtrează mai puţină lumină, iar oamenii cu astfel de ochi văd puţin mai bine în condiţii de luminozitate scăzută, dar sunt mai sensibili la lumina puternică.

Unele studii (nu scrie si ale cui) au demonstrat că oamenii cu ochi albaştri au o mai mare forţă interioară şi fizică şi se pare că femeile cu ochi albaştri nu prea suferă de depresie postpartum. Mai mult, oamenii cu ochi albaştri par să fie mai rezistenţi la durere.

Culoarea ochilor pare să influenţeze şi personalitatea.

În 1997, autorii unui studiu apărut în Journal of Social Psychology afirmau că oamenii cu ochi albaştri sunt mult mai puţin predispuşi să facă dezvăluiri despre ei înşişi în discuţiile purtate la psiholog. Studii ulterioare au confirmat această descoperire.

Oamenii cu ochi albaştri sunt sufletişti, altruişti, şi întotdeauna caută binele in fiecare om. Sunt plini de energie şi le place sa râdă. Le place să-i facă pe ceilalţi să se simtă bine şi când iubesc o spun deschis, fără să ia in tragic faptul că nu li se răspunde la fel. Deşi greu se stabilesc la un partener atunci când iubesc sunt capabili să realizeze imposibilul in numele iubirii – preferă relaţiile lungi. Familia şi dragostea sunt foarte importante pentru ei şi aceste domenii sunt singurele în care nu vor da în niciun caz dovadă de superficialitate. Iubesc din toată inima şi e greu să-i uiţi dacă ai avut ocazia să-i iubeşti. Sunt pasionali şi această pasiune îi poate consuma pe ceilalţi.

Sunt oameni constanţi in sentimente şi sinceritatea lor e ieşită din comun. Detestă minciuna.

Când îi întâlneşti, par la inceput timizi, tăcuţi, dar după ce ajungi să-i cunoşti şi să te cunoască îţi dai seama că nu le mai tace gura. Sunt prieteni extraordinari, extrovertiţi, atractivi, inteligenţi, temperamentali, comunicativi şi aventuroşi. Îşi doresc să-şi facă noi cunoştinţe şi să fie in centrul atenţiei. Deşi dau aparenţa superficialităţii sunt oameni pe care te poţi baza.

Capriciile sunt cel mai mare minus al acestora. Pot manipula foarte uşor persoanele din jur, uneori se comportă ca şi cum le ştiu pe toate şi nu cumva cineva să îi contrazică, deoarece le place să aibă întotdeauna dreptate.

Persoanele cu ochi albaştri au foarte mare încredere in ele şi uneori tind să exagereze in această privinţă. Posesorii ochilor în culori reci (albaştri, gri, verzi) sunt creativi. Energia pe care o emană ajunge pentru realizarea tuturor planurilor şi ideilor, care vor fi susţinute cu succes de oamenii cu ochi în culori calde, oameni care nu au un asemenea potenţial. Cică sunt dependenţi de muncă (mai arunc o privire in oglindă!) şi acesta e motivul pentru care au mare succes in cariera lor.

Culoarea albastră a ochilor este deseori asociată cu idea de tinereţe – poate pentru că, se zice, toţi oamenii se nasc cu ochi albaştri (ceea ce nu e întotdeauna adevărat, dar pare a fi adevărat că cei mai mulţi oameni cu aspect tineresc şi la vârste înaintate sunt cei cu ochi albaştri).

In general, persoanele cu ochi albaştri sunt norocoase şi se bucură – mai ales in prima parte a vieţii – de multă atenţie, când totul pare a fi in favoarea lor, când rudele, prietenii etc. tind să-i răsfeţe dar descoperă pragul de sus pe la vârsta de 30 de ani, când nu prea mai sunt mulţi cei care vor să-i protejeze. După vârsta de 40 de ani învaţă jocul şi reuşesc să întoarcă norocul in favoarea lor.

Oarecum curiozităţi:

despre ochii albaştri s-au scris o mulţime de cântece; numai 8% din populaţia Terrei are ochi albaştri; băieţii au şanse cu 3-5% mai mari de a avea ochii albaştri in comparaţie cu fetele; unele cercetări arată că, încălzindu-se clima, oamenii cu piele albă şi cei cu ochi albaştri vor ajunge… pe cale de dispariţie pentru că pigmentul de culoare mai închis protejează pielea, părul şi ochii de efectele nocive ale razelor soarelui. Altfel spus: blonzii cu ochi albaştri dispar din cauza… încălzirii globale.

Unul dintre cântecele care-mi place (azi) este Blue Eyes Unchanged, interpretat de Michelle Gurevich (nume de scena Chinawoman).

Contul de unde luasem videoclipul a fost desfiintat cabdva - am observat in 25 august 2023.

Fapt divers: naziştii visau la o rasă ariana; blonzi cu ochi albaştri şi piele albă.

Gogomănie (până la proba contrara). ☺ Cu mulţi-mulţi ani in urma am citit într-o revistă numită “a fenomenelor paranormale” că extratereştrii sunt printre noi şi îi putem recunoaşte uşor: sunt înalţi, au piele albă, ochi albaştri şi se îmbracă… in contrast (tenişi la costum, de exemplu).

Mno, cam atât.

Despre conduita parlamentarilor

Deputaţii şi senatorii au un Statut ale cărui dispoziţii sunt obligaţi nu doar să le ştie, ci şi să le respecte. Ce-ar mai fi, ca atunci când îşi prezintă candidaturile şi apar in faţa celor cărora le cer votul, să fie întrebaţi despre acest Statut? Ar trebui să-l cunoască, chiar dacă abia urmează să fie aleşi – poate că nu sunt… compatibili şi atunci… Astea-s basme! Ei, când apar in faţa eventualilor votanţi, ţin discursuri şi aşteaptă aplauze, nu caută un dialog cu alegătorii…

Între altele, scrie in Statut (cap. 3):

Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de persoanele fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze exercitarea mandatului cu bună-credinţă, potrivit propriei conştiinţe (art 11, principiul legalităţii şi bunei-credinţe). Dovada că nu toţi respectă această dispoziţie?! Mulţimea dosarelor penale deschise diferiţilor parlamentari....

Deputaţii şi senatorii trebuie să dea dovadă de transparenţă în activitatea parlamentară.

Deputaţii şi senatorii au obligaţia menţinerii unui dialog permanent cu cetăţenii pe problemele care îi interesează (sublinierea îmi aparţine) şi care rezultă din asumarea şi exercitarea mandatului de parlamentar (art. 12, principiul transparenţei). Cârcoteli: problemele care-i interesează pe parlamentari sau pe cetăţeni? Pentru că nu e prea clar.

Zic şi eu: oare de ce nu au timp unii (spre toţi) parlamentari să discute cu cetăţenii nici chiar la birourile din teritoriu, unde sunt obligaţi să mai şi stea din când in când? Multe uşi închise au fost filmate de-a lungul timpului.

Deputaţii şi senatorii sunt datori să manifeste pe durata exercitării mandatului fidelitate faţă de România şi popor şi respect faţă de oameni (art. 13, principiul fidelităţii). 

Nu generalizez, dar zic şi eu: dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs, mai ales faza cu respectul faţă de oameni. Aţi auzit vreodată un politician să zică “ţigancă împuţită” sau “să-mi numere ouale” sau “nu moare nimeni de foame pentru că fiecare bătrân are o familie care-l susţine” sau “huligani”? Şi eu. Dă pe-afară respectul unora faţă de oameni.

De faptul că spitalele sunt sub orice critică din mai toate punctele de vedere doar amintesc; unele şcoli sunt in paragină, fără apă curentă, neîncălzite iarna şi copiii riscă nu doar boli, ci şi accidente; salariile sunt de kko; pentru locuri de muncă se zbat politicienii de-i doare gura câte vor face ei, dar se agită la propriu când e vorba despre “imunitatea parlamentară”, despre vacanţele lor de parlamentari – parlamentarii au vacanţă in lunile iulie, august, decembrie, ianuarie; de sărbători legale nu au ce căuta la muncă (cred că unii nu ştiu sigur ce caută acolo nici in timpul săptămânii, de luni până joi), durata zilei parlamentare de muncă e de 6 ore (unii nu se prezinta nici chiar la sedinţele de plen) şi prin circumscripţiile unde au fost aleşi prea mulţi sunt văzuţi rar spre deloc (voi face proba si cu cei din acest nou parlament). Un cetăţean neparlamentar munceşte 40 de ore pe săptămână (atâta zice codul muncii că e legal) – uneori şi in zilele de sărbători legale; vacanţele lui sunt scurte, in funcţie de vechimea in muncă, programul de lucru este intre 8 şi 12 ore zilnic… şi nici nu se va bucura de o pensie specială dupa vreo 35-40 de ani de muncă...

Dacă vreţi să vă distraţi… Scuze! Să râdeţi cu lacrimi! Scuze! Să plângeţi până vă pufneşte râsul! Scuze! Dacă vreţi să aflaţi cât (nu) respectă deputaţii şi senatorii propriul Statut, îl puteţi citi - e publicat (şi) pe siteul Camerei Deputaţilor.

Voinţa poporului

Voinţa poporului este un mit, constatăm când ne hotărâm să analizăm cu atenţie faptele, dar cetăţenii solidari au mari şanse de a schimba în bine multe aspecte ale vieţii de zi cu zi (şi nu numai).

Pe “voinţa poporului” se bazează regimul politic numit “democraţie”. In traducere liberă, democraţie înseamnă “conducere de către popor”.

Principiile de bază ale democraţiei sunt votul universal şi suveranitatea naţiunii. Dar! Vorba lui Mark Twain (30.11.1835 – 21.04.1910): Dacă votul nostru ar schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm. Apoi… cât de mult mai putem vorbi despre suveranitate având in vedere existenţa Uniunii Europene, cu directivele sale, prezenţa statelor in diverse organizaţii precum N.A.T.O., O.N.U.  şi altele de gen. Fără a fi parte din aceste uniuni şi organizaţii nu prea se mai poate in contextul geopolitic de azi, dar faptul nu schimbă datele problemei: suveranitatea e mai mult un cuvânt şi mai puţin un principiu, un concept: “dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judecătorească sau / şi executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înşişi”.

“Alegerile electorale reflectă voinţa poporului” e alt mit. Realitatea este că alegerile reflectă voinţa celor care au fost suficient de motivaţi să voteze. Faptul că motivaţiile sunt uneori naive: “primesc un kg de făină”, “îmi creşte pensia”, de exemplu, contează mai puţin. 

Creşterile de venituri nesusţinute economic sunt un dezastru pentru economia unui stat deşi e benefică pe termen foarte scurt. Pentru veniturile care sunt asigurate de stat: pensii, alocaţii fel de fel, salariile funcţionarilor publici etc. vor trebui majorate anumite taxe şi impozite. 

Eliminarea / reducerea unor taxe impune introducerea / majorarea altora, in altă parte – de regulă, acolo unde cetăţeanul nu le observa (deşi va ajunge să le simtă, indirect): pe spinarea intreprinzătorilor independenţi, in general: transportatori, pentru cei cu profesii liberale, pentru persoane fizice autorizate şi alte categorii de gen. Mărirea taxelor acestora impune majorarea tarifelor, care se va reflecta şi in buzunarele celor cu venituri mărite artificial; altfel spus: ce iau pe mere dau pe pere. 

Pentru salariile angajaţilor “la privat”, majorarea obligatorie a salariului minim îi poate determina pe angajatori să reducă personalul şi / sau să majoreze preţurile bunurilor şi / sau serviciilor pentru a putea asigura fondul de salarii şi pentru a-şi asigura venitul estimat, probabil, la un moment dat, şi in funcţie de care au acţionat. Fără a putea face previziuni economice o firmă poate ajunge la faliment in doi timpi şi trei mişcări. Şi, in contextul actual al economiei naţionale, oamenii de afaceri nu prea pot face previziuni (planuri) pe termen mediu şi lung, ci se străduiesc să se adapteze din mers la fel şi fel de schimbări care vin, uneori, ca un val tsunami.

Anumite motivaţii au adus poporul român in situaţia ultimelor alegeri electorale: trei milioane şi ceva de cetăţeni cu drept de vot au hotărât soarta a mai mult de 18 milioane. S-ar fi schimbat ceva dacă prezenţa la vot ar fi fost chiar de 100%? Nu prea mult la nivel central. Voturile celor absenţi ar fi “revenit” preferaţilor fiecăruia (plus că mulţi ar fi putut vota cu acea minoră majoritate).

Socrate a fost unul dintre anticii care au pus la îndoială înţelepciunea maselor conducătoare fiind, in multe privinţe, antidemocratic dar, in acelaşi timp, întrebările lui au eliberat omenirea – bine, au eliberat acei oameni care ştiu, pot şi vor să gândească singuri, să analizeze in ansamblu – şi in context - realitatea înconjurătoare, faptele celorlalţi – mai ales faptele “conducătorilor”. Oamenii din Atena, oraşul unde s-a născut libertatea cuvântului, au votat pentru moartea unuia dintre cei mai inteligenţi cetăţeni doar pentru că şi-a exprimat liber ideile… Majoritatea celor abordaţi se simţeau umiliţi, ignoranţi şi penibili la întrebările sale. A existat şi la acel moment propaganda; cetăţenii care au votat pentru moarte s-au lăsat convinşi că Socrate face un mare rău prin introducerea unor noi zei şi coruperea tinerilor cu întrebări raţionale.

Revenind in prezent: fidelizarea (chiar fanatizarea), prin propagandă, a unui procent mic din electorat produce rezultate electorale mai bune decât o promisiune de guvernare decentă, bazată pe principii nu doar democratice ci şi economice. Acest gen de fidelizare – prin promisiuni care sună bine dar care nu pot fi îndeplinite sau care pentru a fi îndeplinite se împovărează alte categorii ale populaţiei – e mai ieftină şi mai uşor de obţinut pentru că e suficient să spui “vă dăm” şi deja câştigi voturile, mai ales că intre cei care cedează propagandei nu prea sunt cetăţeni care să întrebe “de unde?” iar cei care ştiu că această întrebare e esenţială nu au interesul să o rostească. 

Un electorat câştigat cu promisiuni de creşteri ale venitului şi scăderi de taxe e foarte rar dispus să îşi schimbe opţiunea, chiar dacă promisiunile nu sunt îndeplinite, mergând pe ideea, propagandistică desigur, că “au fost împiedicaţi de rivalii politici să îşi îndeplinească aceste promisiuni”.

Ce rău e să nu vezi pădurea din cauza copacilor…

Texte cu un conţinut asemănător:

Mai avem mult până la democraţie;

Bogătaşii nu vor pierde;

Există democraţie?

Promisiuni electorale;

Dormiţi linistiţi, guvernul veghează;

Obligativitatea prezenţei la vot;

Omul şi femeia

Noapte geroasă de iarnă. Scot câinele la plimbare fără prea multă plăcere pentru că e frig de crapă pietrele, dar a nins, e zăpadă pufoasă cât văd cu ochii.

In faţa blocului vecin, observ la distanţă, un cuplu cade şi se ridică din zăpadă. Zâmbesc: oameni care ştiu să se bucure de omătul proaspăt aşternut. Când se apropie îmi dau seama că ceva nu e in regulă; cei doi nu se jucau! Tipul îi căra fetei pumni in zona stomacului.

Cu tot frigul simt cum îmi transpiră palmele. Eram pe drum doar noi trei (şi câinele). Nu ştiu ce să fac, dar nici să ignor nu pot deşi tipul e înalt şi lat cam cât un dulap cu două uşi. Şi ea e înaltă dar subţire; aproape că îi văd lacrimile pe obraji când intră in raza de lumină a stâlpului de iluminat din părculeţul unde plimb câinele. Individul o lipeşte cu spatele de zidul unei clădiri, şi îi aud clar mârâitul: Aşa deci, dansai cu ăla să mă faci gelos! Şi pac! Un pumn în zona ficatului – o aud scâncind. 

Individului îi păsa prea puţin că sunt acolo şi privesc. O ia de păr şi o trânteşte, apoi se aruncă peste ea… Hei, domnule! Mă încumet să strig “domnule” dar numai domn nu-l credeam. Ai face bine să n-o mai loveşti! E femeia mea! strigă, ridicându-se şi ridicând-o şi pe ea, smucind-o de braţ. Vezi-ţi de treaba ta, dacă nu vrei şi tu! îmi spune. Ei, atunci mi-au sărit capacele şi-am uitat de orice prevedere. O fi femeia ta, dar eu n-am de unde şti, aşa că voi suna la poliţie! Mă prefac că scot telefonul – nu am, nu port telefon mobil. Vezi că vin la tine! strigă, oarecum şoptit. I-a-ncearcă! Eram deja furioasă. Poate prezenţa câinelui l-a determinat să nu vină, poate hotărârea mea şi faptul că eram necunoscută şi nu ştia la ce să se aştepte… Şi-a luat iubita de braţ şi au plecat pe bulevard. M-am ţinut după ei aproape un kilometru, păstrând o distanţă destul de mare, până au ajuns într-o zonă intens circulată şi la acea oră târzie – tipul mai privea în urmă din când in când, dar nu comenta şi nu părea c-o mai bate; atunci, cel puţin, nu părea s-o mai lovească, dar tare mi-ar plăcea să ştiu că fata aceea a scăpat de individul respectiv.

N-o să pricep in veci cum înţeleg unii iubirea… Întâmplarea s-a petrecut in urma cu ceva ani dar mi-am amintit-o pentru că ieri, într-o staţie de autobuz, unul şi-a luat "femeia lui" la palme. Au intervenit imediat câţiva tineri - ceea ce mi se pare un pas înainte împotriva violenţei domestice.

***

Într-o sală de judecată unui martor i se cere să descrie ce a văzut in legătură cu o faptă anume. Martorul zice (ceva de genu’): - Pe uliţă veneau omul şi femeia… - Femeia nu-i tot om? îl întrerupe judecătorul? – Ba da! se arată hotărât martorul. – Şi atunci, cum zici? – Omul şi femeia veneau pe drum…

“Omul şi femeia” nu sunt doar cuvinte, sunt o mentalitate. “Omul meu”, “femeia mea”… tot mentalităţi sunt…Ştiu! Sunt şi forme de alint; nimic greşit! Unii înţeleg iubirea pentru o persoană ca şi cum ar avea drept de proprietate asupra acelei persoane – unii argumentează acest drept cu citate din Biblie. Unii glumesc: “e pe buletinul meu şi face cum îi spun”; alţii iau cuvintele in serios şi se străduiesc să aplice teoria gluma in practică.

Deşi se încearcă educarea unora in sensul că “bătaia nu e ruptă din rai”, sunt femei care afirmă râzând că e firesc ca partenerul s-o mai pocnească din când in când. Cum de ce?! Pentru că el e bărbat şi, uneori, e supărat. El, partenerul de viaţă, trebuie să ştie unde merge femeia, cu cine, să ştie şi ce face ea cu banii, ‘că nu-i de capul ei. Ea nu trebuie să ştie aceleaşi lucruri despre partener pentru că el e bărbat şi e altceva…

Am auzit pe unul spunând: “Femeia trebuie bătută, ‘că ştie ea de ce!”… Astfel de mentalităţi sunt înfiorătoare! Astfel de oameni ar trebui ocoliţi in societate – marginalizându-i poate că şi-ar reveni…

Fapt divers. Nu vă impacientaţi! ☺ Cu ani in urmă am întâlnit o femeie care-şi bătea soţul de-i suna apa-n cap – îl bătea pentru că bea prea mult; de câte ori era beat de atâtea ori îl bătea.

Nu vă sprijiniţi de sonerie

Ar trebui să scriu un afiş, sub butonul soneriei: “Nu vă sprijiniţi de sonerie!”

Unii oameni au prostul obicei de a apăsa butonul soneriei şi a-l ţine aşa până îţi zboară creierii, fără să se gândească – sau să le pese – că dormi, contribui la creşterea demografică, eşti pe tron sau faci orice altceva care te împiedică să ajungi instantaneu la uşa, să le deschizi lor. Sună unii ca şi cum ar arde pe undeva sau ar avea nevoie de ajutor urgent!

Acum câţiva ani – în ziua in care tocmai mă simţeam groaznic din cauza unei răceli (era ziua mea anuală de răceală) – sună soneria în disperare, şi se aud şi bătăi puternice în uşă. Eram singură acasă, cu temperatura crescută, cu dureri de cap înfiorătoare, dar m-am târât la uşă. Pe vizor văd o femeie străină şi doi dintre vecini. Apoi aud: “Lumina!” Şi în acelaşi moment zbârnâie iar soneria, spulberându-mi capul. Deschid, furioasă: “Unde arde?! Ce naiba! Aşa se sună la uşă?!” Femeia a început să bâlbâie că… “mulţi sunt bătrâni şi nu aud soneria”. “Şi mulţi nu sunt bătrâni, dar ar putea fi bolnavi, ca mine azi”. Şi-a cerut scuze – mutra mea cu nasul roşu nu lăsa semne de îndoială asupra stării de sănătate – citeşte contorul şi pleacă. Mi-a părut rău că m-am luat de ea urât, dar mă speriase.

Anul acesta, in 3 ianuarie, eram îmbrăcată, gata să ies din casă, lângă uşă, cu mâna pe chei, să descui, când sună soneria ca alarma de incendiu! Şi imediat bătăi puternice in uşă! Mi-a sărit inima in gât! La cât de tare m-am speriat nici nu m-am uitat pe vizor, am smuls, aproape, uşa, şi l-am luat la rost pe tinerelul care - fără bună seara, fără du-te-ncolo - abia a apucat să mă întrebe dacă îl primim pe părinte cu… nu ştiu ce, de Bobotează. “Omule, aşa se sună?! Nu arde nicăieri, m-ai speriat ca dracu’!” Parcă a vorbit cu tipa de la “Electrica”, îmi pune placa: “Unii oameni sunt bătrâni, şi nu aud.” “Şi pentru asta trebuie să provoci un infarct celor care aud bine? Cât de bine ar auzi cineva, nu e Speedy Gonzales, să ajungă la uşă instantaneu. Bătrânii cu atât mai puţin! Nu doar că n-or auzi bine, dar nici nu se deplasează cu viteza! Dă-le răgaz, să ajungă la uşă”. Ridică din umeri puştiul şi mă întreabă, iar, dacă primesc preotul. “Acum plec, n-are cine să-l primească.”

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine mă enervează stilul acesta de a insista la uşa cuiva, dacă nu li se spune să insiste. Sună, dar aşteaptă puţin, că nu-i vreunul Superman, să zboare cu viteza luminii pentru a deschide musafirilor neaşteptaţi. Când e urgenţă, înţeleg, dar cum mai pot face diferenţa între urgenţă şi nerăbdare dacă se apucă toţi să sune şi să bată în uşă cu disperare?

Bineînţeles că aceste cazuri nu sunt singulare!

Daaaa, pot desfiinţa soneria, dar atunci ar bubui in uşă, şi tot n-am rezolvat ceva. Îmi imaginez cum ar bate uşor, apoi mai tare şi tot mai tare, lovind cu pumnii şi cu picioarele in uşa, să li se deschidă pentru că vor să-ţi ceară ceva, să te întrebe ceva, să citească un contor sau să-ţi vândă ceva!

Andale! Arriba! Arriba! Arriba!

Vezi in vale! Ai Brasovul la picioare! Miercurea fara cuvinte.

Pe pungi, la vale!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. “Regulamentul” e scris pe blogul lui Călin.

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu (Cristianul Mare)