Din film culese. Citate favorite

Din serialul Dispăruţi fără urmă (Without a Trace) am adunat replicile de mai jos, scrise cu albastru. Poate nu au foarte mult sens scoase din contextul acţiunii serialului care a fost difuzat între anii 2002-2009, dar mi s-au părut interesante şi le-am adăugat la colecţie.

₪₪

Uneori se întâmplă să ai ceea ce vrei dar să nu ai ceea ce îţi trebuie.

*

Poate nu vreau să fac lucruri măreţe, ci lucruri mărunte…

*

Progresul, eficientizarea producţiei poate distruge vieţi - cifrele aduc eficienţa, dar oamenii nu sunt numere. Progresează, inventează, dar gândeşte-te la consecinţe

*

Toţi oamenii au secrete; trebuie doar să-i supraveghezi suficient de mult şi să afli care sunt.

*

Nici un antrenament nu te pregăteşte pentru ce sunt capabili oamenii să-şi facă unii altora.

*

Dumnezeu nu ascultă ce zic oamenii cu gura, ci ceea ce spun cu inima - aşa că nicio mirare că multe dorinţe nu se îndeplinesc.

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪

Dispăruţi fără urmă este un serial genul drama şi are ca protagonişti un grup de agenţi ai departamentului Persoane dispărute din cadrul Biroului Federal de Investigaţii (FBI) din New York City.

Agenţii din echipa condusă de agentul Jack Malone (Anthony LaPaglia): Samantha Spade (Poppy Montgomery), Vivian Johnson (Marianne Jean-Baptiste), Dany Taylor (Enrique Murciano Jr.), Martin Fitzgerald (Eric Close) şi Elena Delgado (Roselyn Sánchez) sunt într-o luptă permanentă cu timpul - practica a dovedit că o persoană disparută care nu e găsită in primele 24 de ore are şanse tot mai mici să fie găsită in viaţă, mai ales când este vorba despre copii.

Without a Trace e coproducţie CBS-Warner Bros. Television; creatorul e Hank Steinberg şi producătorul e Jerry Bruckheimer - acesta din urmă este in spatele a multor seriale şi filme de acţiune, fantezie, dramă, între care: CSI: Crime Scene Investigation, CSI: Miami, CSI: NY, Cold Case (seriale difuzate şi la televiziunile româneşti); Black Hawk Down, Top Gun, Enemy of the State, Pearl Harbor, Pirates of the Caribbean, Beverly Hills Cop, Bad Boys, Armageddon (filme).

Fiecare episod urmăreşte câte un caz, agenţii luptând nu doar cu timpul, ci şi cu reticenţa rudelor victimelor de a spune absolut totul despre persoana dispărută (pentru ca şansele de a o descoperi la timp să crească). Poveştile sunt axate (nu prea mult) şi pe viaţa membrilor echipei pentru a ilustra modul in care experienţele personale le dau o perspectivă asupra cazurilor.

Ca la muzeu. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea: La muzeu.

HAPPY WW!

Călare pe motocicletă. Fleur an Color on Wednesday

Am învăţat să merg pe motocicletă - Simson 250 din… o mie nouă sute toamna - când eram in clasa a XI-a. Unul dintre fraţii mamei avea două motociclete: Simson 250 şi MZ (Motorrader Zschopau - un fel de “Trabant al motocicletelor” - de fabricaţie mai recentă). Imi place Simpson pentru că nu face la fel de mult zgomot cum face MZ-ul (a vândut motorul acesta între timp) - motorul Simson toarce, efectiv.

Cum de mi-a venit “pofta” de a merge pe motocicletă? Habar n-am! Poate că mi s-a părut interesant să merg pe două roţi acţionate de un motor, poate pentru că… vedeam prea des motocicletele parcate in staţia de autobuz de la “Universal” - azi magazinul “Star” - unde motocicliştii faceau popas  “să bea o cafea” la fosta cofetarie-bar “Select”… Poate pentru că adunasem afişe cu motociclete şi motociclisti (şi greu făceam rost de ele înainte de 1990). Cert este că, într-o zi, l-am rugat pe unchi să mă înveţe să merg pe motor. A fost fericit când mi-a auzit dorinţa. La fel de fericit a fost şi tata; cu mama a fost mai greu dar… eram majoritari cei care voiam. Şi, aşa, in fiecare duminică pe la ora unsprezece auzeam motorul sosind in spatele blocului. Încălecam in spatele unchiului - îmi puneam o cască ce mi s-a părut prima dată extrem de grea şi caraghioasă - şi porneam spre poligonul aflat undeva spre marginea oraşului, in cartierul Bartolomeu .

Când am fost singură la ghidon nu-mi venea a crede! Dar mergeam drept?! Oh, nuuu! Mergeam in cerc! Ghidonul mi se părea excesiv de greu şi nu-l puteam ţine drept. Unchiul râdea de mine zicând că cel mai greu, pentru începători, e să meargă cu motorul in cercuri atât de mici. In fine… A doua oară când am ajuns in poligon am reuşit să merg drept, să întorc fără să opresc motorul. Am învăţat să urc pe rampă şi să cobor - mai greu a fost cu opritu-n rampă dar m-am descurcat in final, deşi motorul e tare greu (cântăreşte de vreo trei ori cât mine). In final am reuşit să conduc motocicleta!

Nu visaţi când sunteţi pe motocicletă, conducator! Fiţi cu ochii-n cinşpe şi cu atenţia-n o mie!

Într-o duminică, eu mă dădeam pe motor in poligon şi unchiul şedea la rădăcina unui pom şi fuma. Mergeam in cerc, făceam “opturi”, urcam-coboram rampa, acceleram şi decelaram, frânam… Nu ştiu unde mi-a fugit mintea dar, la un moment dat, m-am trezit că mă îndrept cu viteza spre unchiul care fuma liniştit! Îl priveam, vedeam cum mă apropii şi… nu ştiam ce să fac! Mă gândeam că trebuie să mă trântesc! L-aş fi luat in plin! El mă privea şi… părea gata de fugă! Dar n-a fugit din calea mea. In fracţiuni de secundă (mai puţine decât mi-a luat să scriu aceasta frază) am reuşit să frânez, lin, să cotesc şi să-mi văd de drum. Mai apoi mi-a zis că… “înţepenise cu ţigara-n mână” şi singurul lui gând a fost că are încredere in mine.

Nu am permis pentru conducerea motocicletei, dar de condus am condus multe de atunci - in miez de noapte, pe drumuri pustii.

Să descriu sentimentul pe care îl încerc atunci când conduc motocicleta mi-e imposibil (ar fi doar un sfert din ceea ce simt)! Doar când conduceţi un motor puteţi înţelege!

**

Motocicleta pe care am învăţat să conduc e ca cea din poză. Pentru a fotografia motocicleta mea (care nu luceşte ca cea din poză) ar trebui să scot din garaj maşina (Fiat 650 din… o mie nouă sute vara), şi pentru a o muta trebuie să îi pun benzină… Nu e “loc”. J Va veni şi timpul când mă voi ocupa de aceste două motoare. Deocamdată sunt la capitolul “lins răni”. J

**

Ella adună in buchet Fleur an Color on Wednesday.

Adevărul şi mass media. Citate favorite

Adevărul se subţiază, dar nu se rupe şi iese întotdeauna deasupra minciunii ca untdelemnul deasupra apei. (Miguel de Cervantes)

*

Trăim într-o epocă a triburilor mai mult decât in alte momente ale dezvoltării noastre ca stăpâni ai acestei planete. Iar fragmentarea media din zilele noastre ne permite tuturor să ne fabricăm propria bulă informaţională, in care să trăim. Pe reţelele sociale îi blocăm, fără prea multe discuţii, pe cei care nu sunt de acord cu noi, construind relaţii doar cu oamenii care sunt de acord cu ceea ce noi credem, urmărind şi distribuind doar opiniile care ne confirmă nouă teoriile despre lume. Desigur, partidele atrag ca nişte magneţi toate aceste bule, formate din susţinători. Iar ei devin mai mult decât fani, mai mult decât suporteri. (Dragoş Pătraru)

*

Distorsionarea adevărului cu scopul unui câştig politic nu e o practică noua. Propaganda şi istoricul utilizărilor sale se întind până la cele mai vechi timpuri. Nou este faptul că propaganda şi ştirile false folosesc mediul online şi deţin similitudini: ambele sunt metode de denaturare a adevărului, de convingere emoţională, care doresc să instige la acţiune, in majoritatea cazurilor negativă. […] Oamenii ar trebui să aibă un simţ fundamental al veridicităţii. (Radu Magdin)

*

Nu problema mass media ideologice mă deranjează, ci că există o mare parte dintre americani care citesc 24 de ore pe zi doar lucrurile cu care sunt de acord. (Dr. Charles N. Davis, decan la “Henry W. Grady College of Jurnalism and Mass Communication” de la Universitatea din Georgia, S.U.A.)

*

Cred că istoria a demonstrat că nimeni nu e imun la demagogie. Elitele sistemului educaţional şi cultural trebuie să educe cetăţenii cu o înţelegere clară a democraţiei şi liberalismului. Este clar că majoritatea liderilor politici de azi nu vor face acest lucru (Dr. Peter Gross, profesor la Universitatea din Tennessee, Şcoala de Jurnalism şi Media Electronică, născut la Timişoara şi plecat din ţară la începutul anilor 1960).

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

Ştirile false - Fake news

Ştirile false sunt, pe scurt, minciuni ordinare, invenţii prin care jurnaliştii (mass media scrisă şi audio-video) intoxică opinia publică - şi nu de azi!

“Fake news” nu e o ştire falsă, pur şi simplu, e un fel de înşelăciune complexă, un montaj in care diverşi jurnalişti (şi nu numai) prezintă o realitate astfel încât să favorizeze o anumită categorie (de politicieni, afacerişti etc.) - sau să producă daune respectivelor categorii, respectivelor persoane publice, persoane juridice sau persoane fizice. Scopul acestui montaj este de a induce in eroare, de a păcăli oamenii cu acţiuni, intenţii sau programe politice - multe ştiri false având un “sâmbure de adevăr” care e prezentat denaturat, scos din context sau alăturat unui context denaturat.

In lumea întreagă, mai ales politicienii au ceea ce se numeste “presa aservită” = jurnalişti care scriu / vorbesc astfel încât să îi ridice in slăvi pe ei şi sa “anatamizeze” adversarii politici. Politicienii sunt primii care ofera populaţiilor “ştiri false” - promisiunile pe care le fac unii in campania electorală nu au susţinere economică, cel mai adesea, şi, deci, nu pot fi puse in practică, dar unii oameni îi cred, pentru că fiecare îşi doreşte o viaţă mai bună.

Internetul a făcut loc nu doar jurnaliştilor de joasă speţă, dar şi oricărui “civil” care vrea sa “spună” ceva (mulţi spun ce li se dictează, contra cost sau pentru anumite avantaje - unii o fac doar aşa, din “loialitate”). Mulţi nu spun decât lucruri care să ajute promovarea “preferinţelor lor politice” şi “îngroparea“ adversarilor politici / economici ai celor care le asigura traiul (in general).

Libertatea de expresie nu trebuie să însemne minciună. Jurnaliştii au un cod deontologic pe care ar trebui să îl respecte - între altele, in acest cod se face referire la informarea obiectivă a cetăţenilor. Se pare că azi, cei care informează corect, nepărtinitor, nu prea mai au audienţă - oamenii vor să audă ceea ce corespunde propriilor opinii şi mai puţin adevărul. Şi asta oferă ziarele şi televiziunile (mai ales cele din urmă). Audienţa pare că a devenit lucrul cel mai important. Dă-l naibii de adevăr - nu aduce bani!

Când apare cineva care încearcă să strige adevărul are parte, uneori, de linşaj mediatic. Dacă e într-o emisiune este întrerupt mereu, dacă “grăieşte” in altă parte este, mai apoi, blamat pe chestiuni care nu au vreo legatură cu el şi cine aude / vede blamul nu vede, neapărat, şi dezminţirea - dreptul la replică a devenit un fel de frecţie la picior de lemn.

Cândva, mass-media avea un sistem de responsabilităţi sociale. Azi, totul s-a dus naibii, dorinţa celor care câştiga din “jurnalism” fiind audienţa cu orice preţ. Azi nu mai există exigenţele morale pentru că presa e subordonată profitului.

Prea mulţi jurnalişti au devenit ideologi - sclavii unei idei, concepţii, scalvii unor politicieni, trusturi etc.

Prin anii 2000 a luat naştere o practică jurnalistică: fact-checking-ul (cercetarea faptelor), o practică de verificare a veridicităţii discursurilor politicienilor, dar şi o modalitate de a verifica alte conţinuturi, mai ales pe reţelele sociale (fapt divers: de curând, şi Facebook şi Google România au început o campanie împotriva ştirilor false). Totuşi, denunţarea ştirilor false pare o iluzie (intr-un fel, chiar este), pentru că “vânătorul” poate fi condus pe un traseu pe care manipulatorul îl doreşte, traseu  presărat cu multe capcane. Posibilităţile practice de verificare sunt o problemă. Pot fi verificate fapte, cifre, documente dar, cel mai adesea, manipularea se face prin interpetare şi prin comentariu (prin cadraj) - faptele şi datele primesc altă viaţă şi se raportează la alte măsuri de veridicitate - un fel de “scoatere din context”. Chiar şi recomandările “cercetătorilor de fapte” pot deveni puţin credibile şi pot fi viciate de interese - motivul pentru care se spune că “vânătoarea de ştiri false" poate fi o iluzie.

Ceea ce mi se pare, oarecum, bizar, este că această vânătoare împotriva ştirilor false este, de fapt, o formă de cenzură. Practic, fiecare trebuie să fie  liber să dea pe gură - sau in scris - ce-l duce mintea… Partea rea este că mulţi (din interes sau din “incapacitate intelectuală” sau prin prisma educaţiei) iau de bun ce li se toarnă. Pentru binele general ar trebui să acceptăm această formă de cenzură? Poate că da… Hm…  

Nu mi se pare firesc ca oamenii să creadă orice tâmpenie, pe ideea “a zis la TV, a scris in ziar”! Da, oamenii au predispoziţia de a “gândi” cu inima; emoţia câştigă cel mai adesea. Neutralitatea jurnalismului a devenit (probabil că aşa a şi fost) o iluzie. Jurnalismul trebuie să fie reconectat la lumea reală! Mai uşor de spus decât de făcut!

Oare cât de autentică este, in România, preocuparea pentru denunţarea falsului?

***

Pe scurt, cred că numai aceia care-şi pun intelectul "la muncă” au o şansă de a discerne între adevărat şi fals - indiferent despre ce e discuţia. Dar! Intelectul e rezultatul educaţiei de o viaţă, al influenţelor de tot felul… Sunt extrem de puţini oameni in lume care pot fi (dar şi cei care vor sa fie) obiectivi… in orice situaţie. 

Piaza rea a pescarilor. Fleur an Color on Wednesday

Pescari e prea mult spus! Puştanii şi puştoaicele alături de care mergeam erau amatori sută la sută şi mai mult dădeau cu băţul in baltă decât pescuiau, pentru că distracţia era totul - doream doar să fim împreună, nu neapărat să pescuim!. Chiar şi aşa, doreau să prindă peşte - şi toţi eram pregătiţi cu “prânzul de acasă”. Eu sigur nu voiam să prind peşti - mergeam cu ei ocazional (spre deloc) - dar imi plăcea să stau pe malul apei, unde liniştea era tulburată de glasurile păsărilor, de foşnetul vântului sau de stropii de ploaie. Culmea e că se agăţau (un fel de a spune, pentru că, de fapt, muşcau şi luau momeala) in “cârligul” meu mulţime de peştişori - care nu-ţi ajungeau nici pe-un dinte! Pescarii bătrâni prezenţi pe acolo se îndepărtau de locul unde eu prindeam “plevuşcă” şi ei aveau firele plutind pe suprafaţa apei…

Am prins (in adevăratul sens al termenului) o dată un caras de toată frumuseţea, in balta (atunci) de la Dumbrăviţa (Delta din Carpaţi)! L-am aruncat înapoi! Nu m-au mai luat cu ei la pescuit! Mi-au zis că-s “piază rea”. Dar nu mi-a părut rău! Cum să-i las să ucidă un peşte când - atunci când eram copii şi tata aducea peşte proaspăt (nu el pescuia!) - câte unul “învia” chiar înainte de a fi curăţat de solzi şi-l păstram câteva zile in cadă?! Mama detesta acest lucru pentru că trebuia să mute peştele de câte ori era nevoie de cadă: zilnic. Hrăneam peştele, ne amuzam cum înota (sărăcuţul!) şi când murea… boceam şi apoi îl îngropam in zona verde din spatele blocului. Mă gândesc, acum, dacă peste milioane de ani cineva va descoperi “fosile de peşte” pe aici va ajunge la concluzia că a fost cândva o apă in zonă?! J

Ultima dată când am fost cu ei (nu pentru pescuit) au prins raci! (cred ca la Lacul Roşu, dar nu sunt sigură). Când am văzut cum aruncă racul viu in ceaunul cu apă clocotită doar că n-am dat la raţe!

Cândva, in copilărie, am avut un acvariu mic-mic (de fapt, un bol de sticlă) in care am ţinut patru peştişori Guppy. Cum murea unul, cum îl puneam într-o cutie de chibrituri şi îl îngropam in pământul din jardiniera care dota pe atunci balconul. Şi cât am plâns pentru ei! Atunci n-am ştiut (nici părinţii nu ştiau) că au nevoie de spaţiu mai mare pentru a înota şi probabil că spaţiul mic a fost motivul pentru care au trăit cam puţin. L N-am mai vrut acvariu de atunci!

Peştişorii erau asemănători cu cei din foto.

Azi mă întreb cum de m-am putut duce “la pescuit”!

 Fleur an Color on Wednesday

Relaxarea lor. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Zi frumoasă să avem şi-ntr-o HAPPY WW! să ne întâlnim!