Vi se pare normal asa ceva?

De la început să se știe: nu adresez întrebarea celor care ajung să citească aceste rânduri. Este întrebarea adresată unor oameni, pe stradă, de o purtătoare de microfon.

Poate că nu merită să mă sifonez pentru așa ceva, dar... Cine i-o lasă pe unii să zburde liberi, cu microfonul în mână, hărțuind cetățenii? Și-apoi... tot aceștia ne spun câți analfabeți funcționali sunt în Ro?

În sufragerie, ieri, televizorul era deschis. Știrea, pe scurt: un individ a atacat o femeie care aștepta tramvaiul în stație (nu știu dacă ziua, dar cred că seara), încercând să o violeze. Un bărbat, aflat în parcul din apropiere, i-a auzit strigătele și s-a dus să vadă ce-i. Datorită lui femeia a scăpat de viol, dar a suferit un șoc și ceva răni, fiind dusă la spital. Infractorul a scăpat cu fuga. Noh! Și vine purtătoarea de microfon, oprind lumea pe stradă, ziua, povestind faza și întrebând:

- Vi se pare normal așa ceva?!

Se vedea pe chipul întrebaților mirarea! Ca și cum n-ar fi fost siguri dacă tipa glumește sau e serioasă. Cum să mi se pară normal așa ceva? au întrebat aproape toți, cu alte cuvinte.

Are impresia că se adreseaza unor perverși, de pune o astfel de întrebare?! Cui – dacă nu-i sărit de pe fix - i se pare normal o tentativă de viol, o infracțiune de tâlhărie?!

Probabil că tipa face parte dintre ăia care aleargă – agitând microfoanele - după infractori care au ucis, conduși la audieri, țipând întrebări de genul: De ce ai ucis? Regreți ce ai făcut? / Îți pare rău? Nu ți-a fost milă? sau, în alt context, întreabă pe cei care au scăpat de moarte ca prin minune: V-ați speriat? Oamenii aceștia au făcut școala de jurnalism?

Având în vedere că nu obișnuiesc să ascult știri la televizor, de câte ori se întâmplă să vreau să aflu ceva de interes – sau sunt pe aproape conjunctural - aud câte o minune, ceea ce mă determină să cred că nu e deloc o scăpare, o întâmplare...

Jurnaliștii (fără ghilimele) n-au niciun cuvânt de spus?

Actualizare 20 septembrie

E greu credibil! Tocmai ce-am auzit despre un accident în care cinci oameni au murit într-o mașină strivită intre doua tir-uri (aici nu e ceva greu de crezut – se întâmplă nenorociri). Purtătoarea de microfon discuta cu o cunoștință a uneia dintre victime.

Întreabă: - Când l-ați văzut ultima dată pe X?

Omul răspunde: - Dimineața, când mergeam la muncă; ne-am salutat... (ceva de gen)

Purtătoarea de microfon: - V-ați fi gândit că e ultima dată când îl vedeți?

Vi se pare / v-ați fi gândit că n-are toate țiglele pe casă persoana care întreabă așa ceva? Dacă ne-am gândi că e ultima dată când vedem persoana pe care o salutăm când o întâlnim probabil că n-am mai ieși din casă!

Defrișați, să împădurim

Dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs!

În Jurnalul din 7 februarie 2022 – pe suport de hârtie – citesc un titlu scris cu litere mari: Uriaș atentat ecologic pus la cale de stat: tăierea unui milion de hectare de pădure!

Știu că sunt în România și mă pot aștepta la absolut orice din partea celor care administrează statul, dar chiar așa, să-mi stea ceasul? Iau ziarul (pentru că am cumpărat o carte - nu cumpăr ziare) și fug acasă. Deschid la pagina 8:

Statul invită la defrișarea unei suprafețe cât două județe – e un alt titlu. Încep să citesc: (...) Una dintre cele mai mari aberații din țara noastră este cerința Ministerului Agriculturii de defrișare a suprafețelor de pășune împădurită, pentru acordarea subvențiilor (n.b. se referă la subvențiile de la APIA). Aceste suprafețe însumează peste 500.000 de hectare, în toată țara (...) dar nu se ține cont nici de faptul că aceste păduri naturale contribuie la rezolvarea unor probleme de mediu, nici de eficiența lor pentru agricultură, în zonele unde există de sute de ani.

Prima observație: cele un milion de hectare anunțate pe prima pagină sunt, de fapt, cinci sute de mii (și ceva, eventual, sau mai puțin). Prea mulți citesc doar titlurile diverselor articole, iar acest titlul e cert înșelător, din punctul meu de vedere – dacă nu verificam rămâneam cu ceea ce citisem. A trebuit să caut și să deduc de ce există cerința (nu tocmai obligativitatea) defrișărilor pe pășuni.

A doua observație: e adevărat, statul – prin legile existente – cere proprietarilor de pășuni să defrișeze pădurea care a crescut în mod natural în ultimii 30-40 de ani.

Dar! Există această condiție de defrișare dacă și numai dacă proprietarii de pășuni doresc ajutorul de la stat; ajutorul de la stat se dă numai pentru „hectar pășune”, nu se iau în calcul și zonele cu arbori. Altfel spus: proprietarul primește mai puțini bani, dar e obligat să defrișeze numai dacă vrea bani și pentru suprafețele acelea. Încă un aspect: în unele locuri poate că se justifică defrișarea pentru că sunt multe animale, dar azi nu mai sunt așa de multe animale – motivul pentru care pășunile neîngrijite (în special) au ajuns să fie „Pădurile nimănui”, cum le numesc cei de la WWF, sau pădurile tuturor. Aceste păduri nu sunt cuprinse nici în fondul forestier (unde proprietarii de păduri primesc ceva bani de la stat) nici în „programele agricole” nu se alocă bani pentru întreținerea lor și nici prin „Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Și, evident, nu sunt tocmai protejate! Aproape oricine poate băga drujba în acele trunchiuri – când lemnul rezultat e folosit într-un fel, e bine, dar când ceea ce rămâne în urma drujbelor putrezește „la fața locului” nu mai e așa de bine (e chiar rău).

Cred că nu e necesară conservarea „peisajului pastoral” integral (la nivelul anului 2007, cum pare că vrea statul) cu orice preț (costuri), dacă nu mai sunt animale care să beneficieze de pășunile respective.

Statul alocă o căruță de euro pentru împăduriri și pe de altă parte cere defrișări. Aceste „păduri ale nimănui” (crescute pe locul fostelor pajiști neîntreținute) ar putea fi incluse în fondul forestier și întreținute ca atare. Dacă tot sunt păduri acolo și nu mai sunt așa de multe animale erbivore domestice ca până în anul 1990 pot rămâne păduri.

Exploatarea vegetației de pe pășunile împădurite e supusă unor reglementări silvice, dar acestea sunt puțin restrictive: tăierile rase sunt permise pe suprafețe mai mari și regenerările nu sunt promovate, ca exemple. În plus, aceste pășuni împădurite sunt, adesea, terenuri publice ale comunelor – și autoritățile locale și locuitorii din zonă se simt îndreptățiți să se folosească de resursele acestora.

Cu așa haos (și) legislativ e de înțeles că arborii de pe aceste pășuni împădurite sunt mai vulnerabili atât la tăieri legale cât și la cele ilegale, decât pădurile incluse în Fondul Forestier.

Astfel de păduri nu au crescut numai pe pășunile neîntreținute, ci și în preajma râurilor, a pârâurilor, la marginea terenurilor agricole sau pe terenuri la mare altitudine. Chiar dacă nu fac parte din fondul forestier acești copaci nu pot fi tăiați „după ureche”, în funcție de cheful cuiva sau de nevoia lui de lemn.

Certitudini: politici incoerente la nivel național și, într-o oarecare măsură, vid legislativ determinat de indiferență (sau incompetență sau interese ascunse – îmi dau cu părerea în paranteză). Politicienii susțin „lipsa banilor”.

La nivel de Uniune Europeană, finanțarea din Planul Național Strategic este de 5%, în România este de 0,6% deși în țara noastră sunt mai multe păduri decât unele state europene. De ce să investești 5 miliarde de euro în împăduriri când poți investi mai puțin (unde se impune cu necesitate împădurirea – în zonele de câmpie, în zonele de deal și munte, pe terenurile agricole și neagricole, unde se manifestă fenomene de degradare a solului și inundații, ca exemple) și de restu’ să întreții ceea ce deja există.

În lipsa finanțării sectorului silvic, în România se recoltează lemn din pădurile accesibile, dar lemnul din pădurile inaccesibile putrezește, a declarat Cătălin Tobescu (vicepreședinte la Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România – „Nostra Silva”), la o dezbatere de profil unde au participat ONG de mediu, actori importanți din domeniu și doi reprezentanți ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Durabile, la începutul lunii februarie a.c.

Conform nu doar legii, ci și „logicii pășunatului”, până la o limită anume trebuie să existe „grupuri de copaci” pentru că arborii au influență benefică asupra vegetației ierboase (nu doar în cazul pășunilor alpine), având un rol de protecție a solului, a pajiștii; sunt loc de adăpost și refugiu pentru animale în caz de intemperii, dar satisfac și nevoile de material lemnos pentru construcții pastorale și pentru foc în cadrul activității de la munte. Fiind necesari copacii pe pășuni ar trebui ca statul să plătească pentru respectivele suprafețe.

În cazul râurilor și pârâurilor, defrișarea pădurilor de luncă din albiile majore ale râurile trebuie făcută doar după o atentă evaluare a efectului defrișărilor, pentru a evita ca efectele negative din aval să nu depășească, uneori în mod considerabil, efectele pozitive locale, care adesea sunt foarte discutabile. Copacii care adeseori cresc pe malul albiei minore, care nu pot fi desemnați ca o pădure, ei reprezentând mai degrabă o lizieră, au un rol esențial în menținerea stabilității albiei minore și menținerea lor este obligatorie, cu excepția cazurilor în care prin amenajări hidrotehnice se urmărește modificarea traseului albiei minore.

Și terenurile agricole trebuie să fie mărginite de arbori – măcar cu rol de protecție.

În 2015, ONU a lansat Agenda 2030 – 17 obiective care trebuie atinse de statele membre până în anul 2030. Unul dintre aceste obiective se referă la Viața terestră: protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate. Din cele 8.300 de specii de animale cunoscute, 8% au dispărut în totalitate iar 22% sunt pe cale de dispariție. Acest obiectiv e în strânsă legătură și cu pădurile. Administratorii României au zis „da; cum să nu?! 2030 e un termen chiar lung pentru noi” (sigur că n-au zis așa ceva! se gândeau la vreo sută de ani în plus).

Bănuiesc că se știe: fără păduri ne ducem. Sigur, sunt „cercetători” care afirmă că au inventat „copacii artificiali” care pompează oxigen – or fi pe sistemul odorizantelor de cameră: un „puf” din oră-n oră. Dacă-i așa, de ce ne mai facem probleme pentru generațiile viitoare? Vor locui sub o cupolă și vor inspira oxigenul copacilor artificiali. Lăsând gluma la o parte: pădurile sunt parte din sistemul care menține funcțiile vitale ale oamenilor (și nu numai). Acoperă 30% din suprafața terestră și găzduiesc 80% din biodiversitate (procentele pot diferi, în funcție de sursă). Pădurile captează dioxidul de carbon din atmosferă și ne asigură aerul pe care îl respirăm. Oferă o infrastructură organică vitală pentru unele dintre cele mai dense și mai diverse ecosisteme ale planetei și mijloace de subzistență și venituri pentru circa 25% din populația lumii; dețin valori culturale, sociale și spirituale și reprezintă o mare parte a terenurilor populate în mod tradițional de populațiile indigene.

E simplu de dedus unde duc defrișările iraționale. Între altele: se modifică regimul de precipitații (secetă și/sau inundații); se modifică mișcarea curenților de aer (vânturi tot mai puternice); solul se degradează și se erodează; multe specii de plante și animale vor dispărea; în atmosferă va crește cantitatea de dioxid de carbon (efect de seră).

Există proiecte ambițioase, promisiuni, discuții interminabile, lipsind cu desăvârșire faptele care pot face diferența între teorie și practică.

Info pe larg:

♦ https://agro-tv.ro/acuzatii-dure-madr-incurajeaza-defrisarea/

♦ https://wwf.ro/paduri/500-000-ha-de-padure-pot-fi-defrisate-oricand/

♦ https://news.ubbcluj.ro/gestionarea-pasunilor-impadurite-din-zonele-montane-si-taierile-de-arbori-subiect-de-cercetare-la-ubb/

♦ http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=320

♦ https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52019DC0352&from=EN

E oficial. Multe titluri de articole sunt înșelătoare

Azi îmi cade sub ochi un titlul: „E oficial. Ce vor păți copiii ai căror părinți refuză vaccinarea” anti-pandalia în vogă. Mă zburlesc, mai ales la ideea că e foarte riscant să accepți un vaccin făcut în nici un an de zile, când pentru un vaccin ok e nevoie de câte 4-5 ani de studii serioase. După ce mă oripilez îmi pică fisa: am văzut denumirea site-ului care găzduiește articolul cu titlul în cauză. Accesez și, evident, oficial este că „nu putem discuta despre condiționarea accesului la învățătură de vaccinare; nu putem discuta despre obligativitatea vaccinării în acest moment; nu putem priva copiii de învățătură din cauza părinților care...”. Pe scurt: titlul este înșelător deoarece determină cititorul să acceseze un site unde citește cu totul altceva decât așteaptă. Titlul este, însă, și manipulator. Sunt atât de multe site-uri de acest gen încât am ajuns să pierd timpul aiurea. La acest moment cam știu care-s site-urile în care nu e cazul să am încredere sau, dacă le accesez, verific informațiile și știrile de acolo.

Primesc pe mail un link spre un articol despre „pozițiile anticreștine ale noului avocat al poporului”. Refuz din start ideea și deschid articolul, să aflu ce ar putea afirma autorii textului. Un cineva explica faptul că noul avocat al poporului „le tine parte” celor care nu se încadrează la „familia tradițională”. Semnatarul textului pretinde ca avocatul poporului să-i apere drepturile de creștin, uitând (neștiind sau nevrând să știe că avocatul poporului apără drepturile omului, indiferent de religia lui, între altele).

Întreb persoana care mi-a trimis linkul dacă a citit articolul (cine mi-a trimis link știu că nu are „probleme” cu orientarea sexuală a cuiva, dar are un cui împotriva avocatului în discuție). Recunoaște că nu l-a citit, dar a difuzat info mai departe pe ideea „să știe toți” – îi plăcea cum suna titlul (ca această persoană sunt multe, din păcate). „De ce rostogolești online informații în care nu crezi, despre care știi că sunt greșite, mincinoase sau trunchiate?” am întrebat. „O fac numai în cazul celor pe care nu-i suport, să scăpăm de ciuma roșie”. „Nu scapi de nimic dacă lupți împotriva minciunii cu minciuni și împotriva manipulării cu manipulare”.

La o televiziune ale cărei emisiuni nu le urmăresc din principiu văd un titlu scris pe „bandă”: „accidentul de elicopter al ministrului Vela. Informații imediat”. Cei la care eram în vizită încep să se agite, că ce-o fi pățit ministrul... Pentru că mai trebuia să stau acolo scot telefonul și caut informația pe internet; aflu că a avut un accident de elicopter în anul 2007. Le spun și gazdelor, iar dezamăgirea de pe chipul lor mă amuză. „Au trecut atâția ani de atunci! Sunt niște mincinoși ăștia de la...” Le spun că nu sunt mincinoși, dar le vând informații așa cum vor, să-i țină cât mai mult în fața televizorului.

Cu mai mult timp înainte de decesul lui Mihai Constantinescu citesc pe un site (pe coloana „colaboratorilor”): „Mihai Constantinescu a murit”. Ușor bulversată, uit să arunc o privire la „site-ul colaborator” și accesez articolul. Aflu: „redacția noastră a observat că mai multe site-uri difuzează știrea falsă că artistul a murit. Vă informăm că nu e adevărat” (cuvintele nu sunt chiar exact așezate în fraze dar aceasta era ideea: dezmințeau, cică, o știre falsa). Am căutat „știrea falsă” dar toate căutările au returnat numai acest „articol de dezmințire”.

Actualizare: știrea falsă a existat, dar a fost ștearsă repede. Mi-a scris Potecuța, in comentariu.

Poate doar mi se pare, dar sunt tot mai puține site-uri jurnalistice (să zic așa) unde pot fi sigură că știrile, informațiile, reportajele sunt... cinstite, argumentate, echilibrate, și fără a fi prezentate din unica perspectivă (personală) a celui care semnează sau a celui care coordonează ceea ce se publică.

Mai e ceva greșit care se întâmplă: unele opinii personale, analize etc. sunt prezentate ca știri (= certitudini); unele texte au titluri-întrebare: „Va dizolva președintele Parlamentul?” (când există vreo controversă politică ce n-ar putea conduce – legal – spre dizolvarea Parlamentului); alte „știri” sunt date pe surse (doar că nu ți se spune: nu le lua de bune). Știrile declarate a fi „pe surse” au scopul de a proteja (din punct de vedere legal) pe cei care le publică. Nu e ilegal, nu e greșit, dar atunci când cele mai multe știri de undeva sunt „notate” „pe surse” ceva nu miroase bine.

Pe unele site-uri se aduc în discuție anumite afirmații, ale unora sau altora, despre ceva sau cineva dar nu sunt date ca știri (doar seamănă a îndoiala, pentru a da alții cu piatra în cei discutați pe acolo – conform „teribil de greșitul” „principiu”: nu iese fum fără foc).

Singurul antidot împotriva știrilor false este judecata celui care citește.

În final, nu vreau să ignor minunea de y a ho ooooo, cu știrile importante! La început de pagină suntem informați că acolo găsim știrile și informațiile esențiale! Sunt și unele așa; dar de ce ar fi esențială pentru populație o informație de genul „cutărică arată răvășitor la 51 de ani”; „cutărică, la vârsta de 38 de ani, se prezintă pe plajă în costum de baie”?

Unele info despre site-uri care promovează știri false, manipulatoare, mincinoase sau pur și simplu inepte (prezentate argumentat de semnatarii articolelor): 

https://pressone.ro/doua-retele-de-site-uri-care-infecteaza-online-ul-cu-stiri-false-conspiratii-si-propaganda-si-proprietarii-lor

*

https://mediastandard.ro/detectorul-ai-menit-sa-determine-stirile-false-claseaza-ca-fake-news-orice-site-romanesc-exclusiv/

*

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/fenomenul-fake-news-ce-spun-autorii-site-urilor-considerate-mincinoase-in-romania-685968

Foto.

Oliță nu aveți?

Ziceam că refuz să mai deschid televizorul pentru știrile astea apocaliptice, dar…

Azi îmi făceam de lucru la masa din sufragerie - am început să lipesc piesele unui puzzle montat cu muuult timp în urmă. Am deschis tv-ul pentru a asculta muzică pe canalul de muzică preferat și, cum nu știam unde e canalul la acel televizor, am butonat; butonând, am ajuns la Digi24 (cca ora 15:30), unde era o știre despre vârstnicii care ies din casă în ciuda sfaturilor autorităților. Curioasă să le ascult motivele - nu e că nu le-aș ști pe cele mai multe - am rămas acolo.

La 74 de ani cât crezi c-o să mai trăiesc?, Sunt singur, cine să-mi cumpere cele necesare?, Fără să ies din casă încă nu pot, Trebuie să iasă cineva, și ies eu, pentru că soția e mai puțin rezistentă (dragul de el nu se gândea că ar putea să-i “ducă” virusul). Și tot așa…

Ajunge “reportera” la o doamnă cochetă care ședea pe bancă într-un parc. Nu vă e teamă să ieșiți? întreabă “reportera” cu voce de copil. Cum să nu ies? Trebuie să plimb câinele! face ochii mari doamna. Și întrebarea de Pulitzer a “reporterei”: Nu aveți o oliță?!

(dialogurile sunt citate aproximativ - ideile sunt certe)

Motivele au fost și de genul “o mare manipulare”; “cine se teme mai mult o să aibă parte”…

Zău acum, cât de incult trebuie să fii să nu știi că un câine face la oliță doar dacă e dresat special?! Să zicem că a întrebat asta încercând să fie amuzantă, dar chiar și așa, tot juma’ de creier a dovedit că are: câinii învățați - în sensul de educați - să facă afară vor face în casă - ȋntr-un final! - doar dacă sunt singuri și au o nevoie urgentă - diaree, de exemplu. Când nu sunt singuri, cei mai mulți schelălăie, alergând spre ușa de ieșire și oamenii știu că blănosul lor are o urgență.

Evident, dacă refuzi să scoți câinele trebuie să-i suporți (și tu, și vecinii) schelălăielile, lătrăturile, agitația… Într-un final va da drumul pe undeva… Dar! Pui în pericol un câine bătrân și educat altfel pe care îl obligi să se comporte astfel… Zic și eu: mai multă grijă cu pretențiile.

Unii or avea cap doar să nu le plouă-n gât?!

Fapt divers. Toți cȃinii pe care noi i-am avut la bloc au fost ȋnvățați - la sfatul unui dresor - să facă și in balcon, in ideea că pot fi momente cȃnd nu are cine să ȋi ducă afară - ne asiguram, pe termen lung, că nu vor fi probleme. Și bine am făcut pentru că, la un moment dat, Bony (boxerița pe care am avut-o din 1991 in 2000) a rămas singură acasă două zile - venea o prietenă (o dată pe zi) și ȋi dădea mȃncare, apă, curăța balconul, dar nu putea să o și plimbe. (oricum, Bony n-a mȃncat nimic pȃnă am venit acasă). Au fost multe alte ocazii cȃnd sfatul dresorului s-a dovedit util.

Pe Miki nu am insistat să o ȋnvăț, la rugămintea prietenei care o are “cu acte” - Miki e in “custodie comună”. ☺

Cică, de ce tot ies vârstnicii din casă! Unii au pensiile atât de mici încât nu-și permit să-și facă provizii! Își cumpără strictul necesar gândind-se că, poate, a doua zi le vor trebui niște bani pentru cine știe ce urgență…

Completare ulterioară publicării textului

Declara o farmacistă că vȃrstnicii nu găsesc, in farmaciile unde mergeau de regulă, medicamentele necesare lună de lună, conform prescipțiilor medicilor, pentru afecțiunile cronice de care suferă și merg de la o farmacie la alta, și unde găsesc fac coadă. Alfel spus, poate că ar trebui să fie ȋnțeleși și - mai ales! - ajutați.

Sursa foto: pixabay; autor: tanakrit_tae

Spălați-vă des pe mȃini

Spălați-vă des pe mâini dacă aveți cu ce! De când a început nebunia cu infecția se aude non-stop, între altele, “spălați-vă des pe mâini”. Cam dificil pentru cei care - mai ales la sate - nu au ceea ce numim “apă curentă”, dar se întâmplă și în unele cartiere din unele orașe ale țării - la unii ca regulă, la alții din când în când. Și, dacă tot e din când în când, de ce să nu fie tocmai acum?

De ce e oprită apa, la noi, din cȃnd in cȃnd? Se lucrează la conductele publice de apă!

Ieri, la ora 10 când am ieșit din casă era apă la robinet. La 11, când am revenit, nu mai era apă la robinet - am avut apă din nou de pe la ora 13. Dă-i cu șervețele antibacteriene și spirt. Azi, m-am trezit la 10 - eram atât de obosită încât mi-am propus să dorm cât de mult pot dimineață. Nasol! Mi-am găsit să dorm mai mult tocmai azi! La ora 10 nu era apă la robinet! La naiba! Abia în jurul orei 14 a revenit apa… Între timp a trebuit să plimb câinele, să merg la magazin… Șervețele antibacteriene și spirt .

Și-apoi… surpriză! Citesc vorbele lui Cercel, administrator la “Matei Balș”, despre cum n-au efect împotriva virusului spirtul și dezinfectantul care nu e biocid - pe cale de consecință, aș zice, nu au efect nici șervețelele antibacteriene fără alcool, nici gelurile antibacteriene - deși până la el s-a strigat că e ok…. Cică trebuie dezinfectante speciale, biocide! N-au știut pȃnă acum?! Spirtul nu e "alcool sanitar"? N-o fi biocid?! Și dacă e cum zice tipul… de ce să mai dăm bani pe geluri și șervețele umede antibacteriene, în general, dacă de virusuri nu suntem protejați? Detergenții “de bucătărie” cu clor sunt buni, doar că ard și trebuie să avem grijă. De ce n-au specificat de la început “biocidul”?

M-am cam săturat și să văd imaginile difuzate de unele televiziuni: muzică din filme de groază, alerte care pulsează luminos pe ecran: “virus!”, oameni îmbrăcați în “cosmonauți”, întuneric, lumini roșii, ambulanțe  și fel și fel de alte de-astea care par a ilustra sfârșitul lumii, reușind să bage spaima în unii oameni. Și-apoi se miră că unii sfidează ordinele primite de la autorități pe motiv că se cam exagerează. Virusul - indiferent cum a apărut - nu e de joacă, dar nu e nici așa de amenințător (și datorită măsurilor de prevenție luate) cum vor să ne facă să credem unii de pe la unele televiziuni; așa cum prezintă lucrurile unii “jurnaliști” arată ca și cum ar fi pline străzile cu ambulanțe și oameni transportați în burdufuri... Pe ăștia chiar nu-i cred foarte mulți și e posibil ca (și) din cauza lor unii să sfideze măsurile de prevenție.

Dialog imaginar: aş vrea să vă spun

Unii reporteri (şi nu numai), cititori de prompter sau moderatori au un tic verbal când prezintă vreo ştire, când iau interviuri sau fac un minireportaj: “aş vrea să vă spun că…” sau “trebuie să vă spun că…” Ar vrea să ne spună sau chiar ne spune? Dacă trebuie, trebuie, dar de ce ar trebui să ne spună, de exemplu, cine şi-a vopsit părul?

*

Un reporter de teren opreşte-n drum un trecător; îşi ţine microfonul sub nas şi zice, ţintuind cetăţeanul cu privirea:

- Aş vrea să va spun că politicienii au hotărât să desfiinţeze parlamentul. Ce părere aveţi? întreabă, şi imediat înfige microfonul sub nasul cetăţeanului.

- Despre ce? pare mirat omu’, privind când la microfonul de sub nas, când la reporter.

- Despre ce v-am zis.

Microfonul se tot mişcă sub nasuri…

- Aţi spus că aţi vrea să-mi spuneţi că politicienii au hotărât să desfiinţeze parlamentul, dar pare că nu ştiţi ce vreţi. 

- Trebuie să vă spun că sunteţi un cetăţean neimplicat in problemele ţării - îşi pune reporterul microfonul sub nas.

- Dacă trebuie, spuneţi-mi - ridică din umeri cetăţeanul.

***

***

Aş vrea să vă spun că plec in vacanţă. Dar nu vă spun, pentru că nu plec. 

Omul simplu de pe stradă

Omul simplu de pe stradă ce-o să creadă? Să vorbim astfel încât să înţeleagă şi omul simplu de pe stradă.

Când aud astfel de fraze rostite, la TV sau pe aiurea, de câte un intelectual, se zvârcolesc in mintea mea zeci de întrebări, pentru că răzbate cinismul din cuvintele lor. Sunt exprimările unor jurnalişti, politicieni, patroni cărora le place să se audă vorbind (moderatorii de talk show, cei care nu-şi lasă invitaţii să vorbească, sunt jurnalişti sau intră in categoria one man show?)

Revin. Omul simplu de pe stradă nu e deloc simplu şi nu e de pe stradă. Sunt şi oameni fără adăpost, desigur, dar nu la ei se referă titraţii, pentru că cei fără adăpost nu sunt luaţi in seamă când se calculează rating-ul unei emisiuni sau totalul buletinelor de vot. Oricum, chiar şi fără adăpost fiind, săraci, flămânzi, murdari, bolnavi şi cum or mai fi, simpli tot nu sunt, pentru că omul, prin natura lui, nu e simplu. Ce simple ar fi relaţiile între oameni dacă omul ar fi simplu! Dacă, dacă, dacă… Dacă şi cu parcă se plimbau in barcă; dacă a căzut şi parcă a murit… ☺

Omul simplu de pe stradă la care se referă unii este, de fapt, cetăţean - dar de unde să ştie asta intelectualii la care mă refer? Faptul că un om nu înţelege fizica cuantică sau limbajul de lemn caracteristic unor profesii, de exemplu, nu îl face om simplu de pe stradă. Să înţeleagă toată lumea / pe înţelesul tuturor ce-or avea de nu le vine unora la îndegură să le folosească?

Când aud un politician cu funcţie înaltă (şi pensie specială), patron de presă sau mai ştiu ce altceva de gen că se autointitulează simpli cetăţeni mi se face lehamite…

Ştirile false - Fake news

Ştirile false sunt, pe scurt, minciuni ordinare, invenţii prin care jurnaliştii (mass media scrisă şi audio-video) intoxică opinia publică - şi nu de azi!

“Fake news” nu e o ştire falsă, pur şi simplu, e un fel de înşelăciune complexă, un montaj in care diverşi jurnalişti (şi nu numai) prezintă o realitate astfel încât să favorizeze o anumită categorie (de politicieni, afacerişti etc.) - sau să producă daune respectivelor categorii, respectivelor persoane publice, persoane juridice sau persoane fizice. Scopul acestui montaj este de a induce in eroare, de a păcăli oamenii cu acţiuni, intenţii sau programe politice - multe ştiri false având un “sâmbure de adevăr” care e prezentat denaturat, scos din context sau alăturat unui context denaturat.

In lumea întreagă, mai ales politicienii au ceea ce se numeste “presa aservită” = jurnalişti care scriu / vorbesc astfel încât să îi ridice in slăvi pe ei şi sa “anatamizeze” adversarii politici. Politicienii sunt primii care ofera populaţiilor “ştiri false” - promisiunile pe care le fac unii in campania electorală nu au susţinere economică, cel mai adesea, şi, deci, nu pot fi puse in practică, dar unii oameni îi cred, pentru că fiecare îşi doreşte o viaţă mai bună.

Internetul a făcut loc nu doar jurnaliştilor de joasă speţă, dar şi oricărui “civil” care vrea sa “spună” ceva (mulţi spun ce li se dictează, contra cost sau pentru anumite avantaje - unii o fac doar aşa, din “loialitate”). Mulţi nu spun decât lucruri care să ajute promovarea “preferinţelor lor politice” şi “îngroparea“ adversarilor politici / economici ai celor care le asigura traiul (in general).

Libertatea de expresie nu trebuie să însemne minciună. Jurnaliştii au un cod deontologic pe care ar trebui să îl respecte - între altele, in acest cod se face referire la informarea obiectivă a cetăţenilor. Se pare că azi, cei care informează corect, nepărtinitor, nu prea mai au audienţă - oamenii vor să audă ceea ce corespunde propriilor opinii şi mai puţin adevărul. Şi asta oferă ziarele şi televiziunile (mai ales cele din urmă). Audienţa pare că a devenit lucrul cel mai important. Dă-l naibii de adevăr - nu aduce bani!

Când apare cineva care încearcă să strige adevărul are parte, uneori, de linşaj mediatic. Dacă e într-o emisiune este întrerupt mereu, dacă “grăieşte” in altă parte este, mai apoi, blamat pe chestiuni care nu au vreo legatură cu el şi cine aude / vede blamul nu vede, neapărat, şi dezminţirea - dreptul la replică a devenit un fel de frecţie la picior de lemn.

Cândva, mass-media avea un sistem de responsabilităţi sociale. Azi, totul s-a dus naibii, dorinţa celor care câştiga din “jurnalism” fiind audienţa cu orice preţ. Azi nu mai există exigenţele morale pentru că presa e subordonată profitului.

Prea mulţi jurnalişti au devenit ideologi - sclavii unei idei, concepţii, scalvii unor politicieni, trusturi etc.

Prin anii 2000 a luat naştere o practică jurnalistică: fact-checking-ul (cercetarea faptelor), o practică de verificare a veridicităţii discursurilor politicienilor, dar şi o modalitate de a verifica alte conţinuturi, mai ales pe reţelele sociale (fapt divers: de curând, şi Facebook şi Google România au început o campanie împotriva ştirilor false). Totuşi, denunţarea ştirilor false pare o iluzie (intr-un fel, chiar este), pentru că “vânătorul” poate fi condus pe un traseu pe care manipulatorul îl doreşte, traseu  presărat cu multe capcane. Posibilităţile practice de verificare sunt o problemă. Pot fi verificate fapte, cifre, documente dar, cel mai adesea, manipularea se face prin interpetare şi prin comentariu (prin cadraj) - faptele şi datele primesc altă viaţă şi se raportează la alte măsuri de veridicitate - un fel de “scoatere din context”. Chiar şi recomandările “cercetătorilor de fapte” pot deveni puţin credibile şi pot fi viciate de interese - motivul pentru care se spune că “vânătoarea de ştiri false" poate fi o iluzie.

Ceea ce mi se pare, oarecum, bizar, este că această vânătoare împotriva ştirilor false este, de fapt, o formă de cenzură. Practic, fiecare trebuie să fie  liber să dea pe gură - sau in scris - ce-l duce mintea… Partea rea este că mulţi (din interes sau din “incapacitate intelectuală” sau prin prisma educaţiei) iau de bun ce li se toarnă. Pentru binele general ar trebui să acceptăm această formă de cenzură? Poate că da… Hm…  

Nu mi se pare firesc ca oamenii să creadă orice tâmpenie, pe ideea “a zis la TV, a scris in ziar”! Da, oamenii au predispoziţia de a “gândi” cu inima; emoţia câştigă cel mai adesea. Neutralitatea jurnalismului a devenit (probabil că aşa a şi fost) o iluzie. Jurnalismul trebuie să fie reconectat la lumea reală! Mai uşor de spus decât de făcut!

Oare cât de autentică este, in România, preocuparea pentru denunţarea falsului?

***

Pe scurt, cred că numai aceia care-şi pun intelectul "la muncă” au o şansă de a discerne între adevărat şi fals - indiferent despre ce e discuţia. Dar! Intelectul e rezultatul educaţiei de o viaţă, al influenţelor de tot felul… Sunt extrem de puţini oameni in lume care pot fi (dar şi cei care vor sa fie) obiectivi… in orice situaţie. 

Proteste impotriva unui sistem politic sau impotriva unor politicieni?

Cu ocazia protestelor din România, Gaspard Koenig a publicat in Les Echos (primul cotidian financiar francez, editat la Paris din 1908) un articol elogios cu titlul Lecţia anticorupţie a cetăţenilor români.

In primul rând, cetăţenii aşteaptă de la reprezentanţii lor să fie ireproşabili. Trecând de la o extremă la alta, România s-a dotat în ultimii ani cu legi anticorupţie dintre cele mai stricte din lume. Pentru un om politic, a-şi angaja un membru al familiei este pasibil cu o pedeapsă de până la 5 ani închisoare. François Fillon, când şi-a prezentat scuzele francezilor după ce s-a aflat că şi-a angajat soţia pe post de ataşat parlamentar, a recunoscut şi el că ce era acceptabil ieri, nu mai este azi. A te juca cu banul public, este de neiertat, atât în România cât şi în Franţa. De acum încolo, conţinutul mesajului politic contează mai puţin decât probitatea emisarului. […]

Uriaşa mulţime care a invadat Bucureştiul se va dizolva probabil deîndată ce-şi va obţine definitiv victoria. Tinerii nu merg să voteze – mai puţin de o treime dintre ei au mers la urne la ultimele alegeri – dar coboară în stradă ca să manifesteze. Acest lucru nu trebuie privit ca o contradicţie, ci drept oglindirea unei evoluţii a democraţiei în care populaţia se autosesizează punctual cu câte un subiect unificator - spune Gaspard Koenig.

(sursa: http://www.rfi.ro/special-paris-92955-romania-ne-aratat-caile-democratiei-gaspard-koenig-les-echos)

Gaspard Koenig s-a născut in anul 1982, in Franţa, şi e fiul lui Jean-Louis Hue, fost redactor şef la Magazine littéraire şi al criticului literar Anne-Marie Koenig. Primul său roman a fost selecţionat pentru Premiul Goncourt. La ora actuală conduce “laboratorul de idei” liberal GenerationLibre.

Un laborator de idei (think tank) este, in general, o organizaţie de drept privat, independentă de stat şi de orice altă structură de putere, in principal non-profit, din care fac parte experţi din domenii diverse. Activitatea principală a unui astfel de laborator e aceea de a efectua diferite studii şi de a dezvolta propuneri mai ales in domeniul politicilor publice şi economiei.

Proteste impotriva clasei politice

Protestatarii de azi ar trebui sa nu îşi dorescă schimbarea guvernului, practic, ci a clasei politice româneşti in general, clasă politică formată, parcă, din oameni din ce in ce mai puţin cinstiţi şi din ce in ce mai disperaţi de a-şi păstra sau câştiga privilegii in detrimentul unui întreg popor. In România nu mai contează doctrina politică pentru că toţi politicienii – şi nu doar ei – par a avea o singură doctrină: cea a corupţiei.

Multe legi dintre muuuultele pe care le avem sunt in favoarea lor: cine e ministru poate fi – in acelaşi timp – membru in Parlament (ceea ce, practic, o amestecare a lucrurilor şi-o să iasă ceva cam cum a făcut unul la un moment dat: ca Parlamentar sunt contra, dar ca prim ministru sunt pro). Guvernul are o funcţie executivă, Parlamentul una legislativă – cele două “puteri in stat” nu cred că ar trebui să se amestece.

Avem o lege care nu mai impune pragul de 51% prezenţă la vot pentru validarea alegerilor electorale – s-a schimbat in rău prin 2013-2014 (nu mai ştiu) pentru că beneficiază politicienilor.

Nu avem posibilitatea de a retrage mandatul unui parlamentar care promite una in campania electorală şi când ajunge la Bucureşti se mulţumeste să mănâce bine la preţ redus, să-şi cheltuiască (sau economisească) indemnizaţia de parlamentar, să doarmă la şedinţe sau să nu se deranjeze să fie prezent, şi peste toate mai e şi arogant.

Nu există, cu adevărat, o lege cu privire la răspunderea magistraţilor; nu se deranjează nimeni să recupereze de la condamnaţi prejudiciile aduse statului ş.a.m.d.

Nimic nu pare să mai funcţioneze in statul acesta, la nivel de instituţii ale statului! Corupţia nu poate fi eradicată, dar trebuie diminuată la acel nivel la care nu mai poate dăuna într-o măsură atât de mare.

Având in vedere la ce nivel de aroganţă au ajuns politicienii nu mai e de mirare ca protestele sunt impotriva sistemului existent, nu împotriva unui partid sau altul, a unui anumit om politic… Politicienii care nu înţeleg asta sunt… aroganţi! Evoluţia tehnologică permite azi astfel de mişcări populare spontane, ample, fără lideri. Protestul este o formă de comunicare cu actuala clasă politică. De votat, votăm din patru in patru ani (exceptând cazul preşedintelui), dar aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm liniştiţi şi să suportăm porcăriile până la o nouă rundă de votare când cei dintre care trebuie să alegem sunt aceeaşi – eventual pe alte liste de partid sau “independenţi”. Nu mai merge figura cu rotirea cadrelor – sau n-ar trebui să mai meargă.

Democraţia directă şi democraţia indirectă

Poate doar mi se pare, dar astfel de proteste deschid,oarecum, calea democraţiei directe (participative) ca sistem politic. Azi, in principal, România e o democraţie reprezentativă şi această formă este limitată (participarea populaţiei la guvernare se rezumă la scrutinul electoral din patru in patru ani) şi este indirectă (cetăţenii nu exercită ei puterea, ci aleg pe cei care să guverneze in numele lor. Există, totuşi şi ceva manifestări ale democraţiei directe: alegerea preşedintelui, a primarilor şi a şefilor de consilii judeţene. Şi mai e referendumul ca manifestare a democraţiei directe.

Desigur, democraţia directă este mai mult o teorie destul de greu de pus in practică pentru că cetăţenii nu pot exercita toate funcţiile statului in mod permanent – exceptând funcţia legislativă, dar in acest caz e nevoie de oameni care ştiu despre ce e vorba.

Democraţia directă e posibilă – şi poate funcţiona normal – numai in cazul teritoriilor mici – cum sunt, de exemplu, câteva cantoane elveţiene izolate de restul ţării.

Democraţia reprezentativă poate funcţiona cât timp există încrederea cetăţenilor in cei cărora le dau mandatul electoral. Această încredere nu mai există in România.

Un fel de concluzie

Nu-mi dau seama cum se poate schimba ceva in bine cât timp nu există voinţă politică. Putem iniţia legi (avem acest drept prin Constituţie – exceptând partea economică, finaciară ş.a.) dar putem fi blocaţi simplu de parlamentari, putem fi amânaţi până la… sfântul aşteaptă. Politicienii au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem 51 % prezenţă la vot pentru a fi validate alegerile electorale, au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem ca oamenii care au fost condamnaţi să nu aibă dreptul să participe la alegerile electorale (până nu intervine reabilitarea) dacă prin condamnare nu li s-a interzis dreptul de a fi aleşi şi altele de acest gen. 

Ziarele in România - pamflet de B.P. Hasdeu

Personalitatea complexă a lui B.P. Hasdeu a atras de timpuriu condeiele exegeţilor. Le-a atras, mai întâi, pe acelea ale pamfletarilor, dintre care s-a grăbit să nu lipseasca acela al lui Caragiale. Ciudăţeniile omului par să fi copleşit, în contemporaneitate, trăsăturile savantului. Este poziţia broşurii pe care i-a dedicat-o publicistul Dumitru Teleor. Acestea au trecut însă pe al doilea plan, de îndată ce de ideile lui Hasdeu au început a fi preocupaţi N. Iorga, Theodor Capidan, Sextil Puşcariu, G. Călinescu, Mircea Eliade. De publicistica lui Hasdeu primul s-a arătat interesat Mircea Eliade, care, editând, in 1937, două volume de Scrieri, a operat o selecţie printre paginile literare, morale şi politice.

(convorbiri-literare.dntis.ro – Dan Mănucă)

Ce însemna a face gazetărie in România pe vremea când a debutat Hasdeu in viaţa politică o spune chiar el, in pamfletul Ziarele in România, publicat in revista Satyrul (apărută in anul 1866), pamflet din care am ales câteva fragmente:

"Pentru a scri o operă originală, un om, fie măcar si un român, are trebuinţă de învăţătură, de spirit, de meditaţiuni, de răbdare. Pentru a putea traduce, el are nevoie de a cunoaşte cu perfecţie limba sa proprie si limba străină, din care traduce. Pentru a fi ziarist sau, cum se zice, publicist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramatică! Tot ce-i trebuie sunt ochi, sau urechi, urechi cu cât mai mari cu atât mai bine, şi o căpăţână în înţelesul material al cuvântului, adică un organ comun tuturor animalelor, şi în interiorul căruia se operează, într-un mod confuz, oarecari asociaţiuni de idei". [...]

"Câteodată publicistul stigmatizează, in termeni fulgerători, demoralizarea ţării, corupţiunea funcţionarilor, abuzurile administraţiunii, etc., etc.... Cetindu-l, ai crede că vorbeşte un Caton, că auzi pe un Socrat, că vezi pe un Brutu. Desamăgeşte-te! Ziaristul nostru el înşusi e înnoroiat in viţiuri, e scăldat în corupţiune, e înnecat in abuzuri! Ce vreţi! Între drepturile, cuprinse in calitatea de publicist, se numară şi acela de a cere ca alţii să fie buni, fără ca să fim buni noi înşine".

"Aşa dară, jurnalistul, numai jurnalistul, se bucură in România de prerogativul de a nu şti nimic, de a vorbi verzi şi uscate in numele ţării, de a nu avea principii, sau mai bine, de a le avea prea multe; şi, in fine, de a predica moralitatea de pe însăşi tribuna imoralităţii! Acesta e tipul publicistului român. Sunt excepţiuni, dar excepţiunile nusaunt reguli; şi chiar excepţunile, câte ne întâmpină aci, nu ni se par a fi destul de sigure. Se întâmplă, bunăoară, câte un jurnalist moral, dar ce folos! el nu ştie carte. Se întâmplă, pe de altă parte, câte un jurnalist meşter de a scri, dar fară cea mai mică autoritate morală. Se mai întâmplă câte un jurnalist cu principii nestrămutate, dar vai! acele principii sunt nestrămutate numai in rătăciri. Cât priveşte sacramentalul obiceiu de a îndruga înşiră-te-mărgărite în numele naţiunii, o! in această pirvinţă vă putem garanta, că nu veţi găsi în România nicio excepţie".

Din “Scrieri literare, morale şi politice”, ediţie critică, note şi variante de Mircea Eliade, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Arta Carol II, 1937.

Date biografice

Bogdan Petriceicu Hasdeu, s-a numit la naştere Tadeu Hîjdeu. S-a născut in 26.02.1838 in satul Cristineşti din raionul Hotin (regiunea Cernăuţi), in Basarabia ocupată de imperiul Ţarist rus (azi, Hotin se afla pe teritoriul Ucrainei). A fost scriitor, filolog român din familia Hîjdău, pionier in anumite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti, academician, enciclopedist, jurist, lingvist (cunoştea 26 de limbi), folclorist, publicist, istoric şi om politic - partizan al lui Kogălniceanu, a susţinut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Mai apoi a susţinut dinastia de Hohenzollern şi, pe aceeaşi linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.

A murit in 25.08.1907 la Câmpina.

Era descendent dintr-o veche familie de boieri români, menţionată încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare, cu vechi tradiţii inte­lec­tuale. Tatăl, Alexandru Hîjdău, studiase la Harkov şi, se pare, la Munchen şi Heidelberg. Cunoştea 12 limbi şi avea preocupări, interese şi proiecte multiple în filozofie, istorie şi folclor. Bunicul patern, Tadeu (1769-1835), a rămas în cultura poloneză ca autor al unor foarte bune traduceri din dramaturgul german August Friedrich Ferdinand von Kotzebue (1761-1813).

(paginiromanesti.ca)

Foto portret B.P.Hasdeu: wikipedia (domeniu public), postata de Bogdan

https://commons.wikimedia.org/wiki/User:Bogdan

Când creierul şi limba nu par coordonate

Senatorii au respins luni cererea DNA de ridicare a imunităţii parlamentare a lui Gabriel Oprea, împotriva căruia procurorii au vrut sa înceapă urmărirea penală pentru ucidere din culpă. 73 de senatori au votat împotrivă, 45 pentru şi 6 voturi au fost anulate. DNA afirmă că Oprea este cel care a cerut să fie escortat de Poliţia Rutieră de la restaurant acasă şi tot el a stabilit viteza coloanei oficiale în noaptea de 20 octombrie 2015, atunci când a murit poliţistul Bogdan Gigină.(mytex.ro)

Intr-un interviu scurt, la “baza scării” Oprea a zis despre Bogdan Gigină: “Dacă era un poliţist bun nu accepta sarcina”. O spune cu atâta ne simţire, când ştie bine cum stau lucrurile…

Un tip, cunoscut multora, şi pe care l-am ascultat cu plăcere cândva (în negura timpului, când politica nu era pasiunea lui) s-a trezit dând din buze şi scoţând sunete despre ce ar trebuie să simta, şi cum, mama politisţului mort…

Citez din dialogul (monologul) care s-a desfăşurat la un post de telviziune pe care nu l-am urmărit vreodată şi n-o s-o fac (textul e de pe net, ziarul EVZ, unde cetăţeanul Cristoiu vine cu explicaţii):

Silviu Mănăstire: Mama poliţistului a scris un text emoţionant şi tulburător într-un fel. E o nouă temă de dezbatere.
Ion Cristoiu: Nu vreau să vă supăraţi, din punctul meu de vedere mama poliţistului ar trebui să tacă, pentru că…
Mănăstire: De ce să tacă?
Cristoiu: Pentru că trebuie să tacă… În asemenea cazuri taci. Deja e prea activă pe scrieri, în presă. Vorbesc serios, vorbesc ca un om… nu ştiu ce vîrstă are, bănuiesc că poate să-mi fie fiică sau neam.
Mănăstire: Da… e revoltată de…
Cristoiu: Domnu’ Mănăstire, am o rugăminte, sînt un om bătrîn, cunosc. E prea revoltată, iertaţi-mă! Te-ai revoltat o dată, te-ai îndurerat, acum începe să povestească, e cultivată. Dacă nu ştie… e manipulată într-o direcţie politică. Poate să fie şi mama lui Iisus Christos, dacă este manipulare nu este corect. Durerea faţă de moartea fiului nu justifică… politică, ea face politică. Pe Facebook, povesteşte cum i-a tăiat capul… gata.

Sublinierile imi aparţin.

Zice Cristoiu că şi-a dat cu părerea public pentru că şi mama politisţului ucis, Carmen Gigină, a scris public ce are pe suflet. De unde ştie el ce justifică şi ce nu durerea unui părinte care şi-a pierdut copilul prin moarte? 

Mai explică el:

Din cîte se vede eu am explicat de ce trebuie să tacă mama tînărului poliţist. Pentru că în aceste zile, durerea ei (nu-i pun la îndoială sinceritatea) e manipulată în chip abject în bătălia electorală deja începută.

Şi de-ar fi manipulare, un om care se respectă nu ar da pe gură aşa ceva… sau ar spune-o cu mai multă sensibilitate, să ajungă, eventual, la destinatar. În fond, dacă o luăm pe cea dreaptă, el vrea să manipuleze în sens invers… şi vrea, cred, să mai fie băgat în seamă, având în vedere cam pe unde a ajuns să presteze…

În alte state, un om care procedează ca doamna în cauza ar fi sprijinită în a face demersuri pentru ca alte mame să nu cunoască suferinţa ei din cauza unor politicieni. La noi, însă, apare câte un ‘maestru’ căruia îi place să-şi audă vocea. E vinovat el că le zice? Are partea lui de vină, dar vinovaţi sunt cei care-l invită pe te miri unde şi-i dau voie să spună. E adevărat, are dreptul la opinie…

Bine a zis cine a zis că mult a decăzut cetăţeanul Cristoiu… Ce face politica din unii oameni…

Informare prin dezinformare: incidente cu ursi

Stiu de multi ani ca “stirile” la televizor si prin ziare sunt astfel prezentate incat sa se potriveasca intereselor celor care “dau banul” – aceasta in special in politica - dar am constatat si cu alte ocazii, pentru care nu intrezaresc interesul.

In cazul ursilor, probabil, doresc sa deschida sezonul de vanatoare si sa-l pastreze deschis tot anul… Vanatorii isi doresc, probabil, cranii si blanuri de urs brun, vor sa acumuleze puncte…

Ursul carpatin e protejat prin lege; in România vanarea lui e permisa numai in regiunile unde exemplarele se intalnesc in numar excesiv (de ce nu le-ar reloca unde sunt mai puţine exemplare?!) si numai daca pagubele facute de aceste animale sunt intr-un numar foarte mare.

Am mai scris despre caruselul stirilor si revin, cu un exemplu simplu:

Sambata, 16 iulie, a fost impuscat un urs care a atacat, joi, o persoana (ranind-o grav) si una sambata (despre aceasta s-a scris foarte… vag pentru ca n-a fost ranita datorita prezentei cainelui).

Joi, 14 iulie (ziua atacului)

Atacul a avut loc în jurul orei 15.00, pe strada Calcarului din Cartierul Valea Cetăţii, o zonă în care urşii coboară până în poarta caselor. Bărbatul ieşise în fundul curţii casei sale de pe strada Calcarului, la liziera pădurii, să cureţe zona, aşa cum obişnuia să facă de când s-a mutat aici. […]

nu se ştie încă ce soartă va avea vârstnicul sfâşiat astăzi de urs, care este internat în stare gravă la Spitalul Clinic Judeţeand de Urgenţă.

(http://stiri.rttbrasov.ro:8085/SitePages/DetaliiStire.aspx?idc=3125)

Declaratia unui vecin: A venit din padure pe picioarele lui, n-a mai putut sa intre in casa, a cazut. Ranile de la gât fiind foarte profunde nu se putea exprima decat cu da si nu. A fost intrebat daca a fost atacat de cineva, a zis ca da, daca a fost urs, a zis ca da.

(http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/un-barbat-a-fost-atacat-si-muscat-de-gat-de-un-urs-langa-brasov-ce-l-a-salvat-din-coltii-animalului-salbatic.html)

Nu este într-o stare gravă. Va mai rămâne internat câteva zile la secția chirurgie plastică sub tratament, a mai spus dr. Gabriela Chițea.

http://brasovromania.net/2016/07/brasov-barbat-atacat-de-urs-racadau-vezi-care-este-starea-lui-acum/

Ce declara, in 15 iulie, un specialist chemat “la caz”:

Atacul s-a întâmplat la 400-500 de metri de casa omului, dar în pădure. Mergea să aducă pământ de flori, câinele a stârnit ursul care dormea în tufişuri, la răcoare, iar acesta a venit spre om, atacându-l. Important este ca oamenii să conştientizeze că în zonele de pădure din Braşov şi Valea Prahovei densitatea de urşi este ridicată. Este de 80 de exemplare pe 10.000 de hectare habitat, în condiţiile în care în alte ţări 80 de exemplare reprezintă populaţia întregului stat, a punctat sursa citată.

Mai jos, in acelasi articol, scrie:

Pe fondul cinegetic al Regiei, care are o suprafaţă de 12,6 hectare, sunt în jur de 60 de urşi, în condiţiile în care densitatea optimă este de 20. Numărul mare al exemplarelor, precum şi faptul că fondul cinegetic este împrejmuit de localităţile Braşov, Poiana Braşov, Predeal, Săcele, sunt factori care determină apariţia conflictelor om-urs, potrivit reprezentantului Regiei. […]

(http://www.mytex.ro/stiri/278-112/528575-brasov-atentie-din-moment-ce-a-dat-de-sange-ursul-din-racadau-va-reveni-la-locul-atacului-mai-agresiv-foto.html)

15 iulie:

Bărbat atacat de urs în propria curte, în cartierul braşovean Răcădău

(http://stiri.tvr.ro/barbat-atacat-de-urs-in-propria-curte-in-cartierul-brasovean-racadau_76455.html)

17 iulie:

Odiseea ursului din Racadau s-a incheiat, insa cu pretul vietii unui om.

De fapt, e vorba despre viata unui caine, scrie in acelasi articol, dar cei care citesc doar titluri pot fi usor indusi in eroare:

Ursul din cartierul Racadau de la marginea Brasovului, care a ranit miercuri (?) un localnic, a mai atacat sambata un om in aceeasi zona. Este vorba despre un barbat care se plimba insotit de cainele sau. […] Cand ursul deosebit de periculos a dat navala, cainele credincios si-a aparat stapanul cu pretul vietii.

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ursul-din-racadau-a-mai-atacat-sambata-un-barbat-cainele-omului-s-a-pus-in-calea-animalului-dar-nu-a-scapat-cu-viata.html

Urmatorii care vor prelua informatia vor sustine ca omul a fost atacat de urs in propria-i casa / in apartamentul de la etajul 4?

S-ar putea spune că diferenţele nu sunt mari, dar sunt suficiente pentru a naşte dispute între cei care citesc şi, eventual, discută acelaşi eveniment, între cei care cred că e de dorit protejarea animalelor şi cei care detestă animalele. Dacă în astfel de cazuri – minore, raportate la nenorocirile care se întâmplă in lume – nu vor / nu pot / nu ştiu (?) să difuzeze adevărul, cum aş putea crede că în chestiuni majore, când interesele unora sau altora sunt evidente, vor difuza adevărul?

Sursa foto: http://fewmayknow.com/tag/dave-zirin/