Cinci prieteni în poze

Prietenii din pozele ce urmează își au locul lor în sufletul meu, dar de văzut îi mai pot vedea numai astfel (și cu ochii minții, da). În suflet mai am mulți alți prieteni (cu blăniță sau cu pene), dar nu am poze cu ei. Cu sau fără poze, e greu - spre imposibil să-i uit (cel puțin, cât timp voi avea creierul întreg).

Aici este despre dragi cu blană, să n-avem vorbe, să nu amestecăm lucrurile. 😊

Rând pe rând pe rând - sau doi-trei deodată - au trecut prin viața mea și au îmbogățit-o. Au traversat, apoi, Podul Curcubeu și au ajuns între stele - îmi place să cred. Poate că nu sunt între stele, poate că sunt pretutindeni așa că... pot fi și în cafea. Îmi place cafeaua foarte mult, de aceea am ales să „montez” chipurile lor în câte o ceașcă de cafea. 

Și Bonny era amatoare de cafea. Sigur că nu-i dădeam! Își lua singură! A trecut ceva timp până m-am prins... cine-mi golea din ceașcă. La acele momente îmi spuneam că m-a lăsat memoria!

Vietățile pe care le-am avut nu am căutat să le aducem în apartament de bloc pentru că așa am vrut (voiam, dar ne gândeam că, într-un fel, nu le-ar fi bine), ci au ajuns pentru că, probabil, așa a trebuit să fie.

Bonny a cunoscut-o numai pe Miți, și au fost prietene - amândouă erau foarte prietenoase și cu alți câini și cu oamenii (erau și excepții). Miți i-a cunoscut și pe Pufi, motanul, și pe Boby - cu Pufi, motanul, era prietenă bună (dormeau împreună). Pufi și Boby nu erau prieteni și trebuia să avem grijă să nu se întâlnească. 

De câteva ori s-au întâlnit și Boby a ieșit șifonat din aceste întâlniri. Câinele nu avea nimic împotriva motanului, dar motanul e posibil să fi fost deranjat de faptul că un alt mascul a intrat pe teritoriul lui.

Boby și Tedi au fost cei mai buni prieteni. Am scris despre prietenia celor doi în 2016, când Tedi a plecat din lumea aceasta. 

Despre Boby am scris în anul 2012. Despre Pufitică am scris în 2019, la câteva zile după ce a traversat și el Podul Curcubeu. Despre Miți am scris în anul 2014. Despre Bonny am scris ocazional, fragmentat.

montaje realizate in editorul: https://funny.pho.to/

Au existat si ei cândva

Tedi, la noi acasa

Tedi a fost un metis de schnauzer, gasit pe “Drumul vechi” ce duce spre Poiana Brasov. S-a luat dupa un cuplu care cobora. Oamenii pierdusera – prin moarte – cu doar puţin timp in urma, un catelus. Le-a fost mila de catelul cu smocuri de blana cazuta si care mirosea urat. Cineva il abandonase acolo – singur cu greu ar fi putut ajunge; sau, poate, s-o fi pierdut…

L-au ingrijit cu drag, au cheltuit un sac de bani pentru a fi vindecat, si a devenit un caine de toata frumusetea, prietenos.

Boby

Cam in aceeasi perioada (2004), noi l-am gasit pe Boby (avea 2-3 ani), un boxer costeliv, plin de rani, cu urechile zdrentuite de la cine stie cate lupte pentru supravietuire o fi dus. Pleoapele de jos aproape ca ii atarnau de la puroi si maxilarul inferior fiind usor deplasat in faţă (din nastere) i se vedeau coltii, de slab ce era, ceea ce ii dadea o infatisare fioroasa. Il plimbam prin cartier si, la inceput, ne era jena, pentru ca i se vedeau coastele si ne gandeam ca sunt destui care or zice ca nu-l hranim…

Pe cat era Tedi de bland pe atat era Boby de artagos. Tedi era prietenos cu toti cainii, femele sau masculi, mici sau mari; Boby latra la toti cainii, fara exceptie, si absolut niciun om nu se putea apropia de mine pe strada la o distanta mai mica decat lungimea lesei.

Tedi zburda liber, Boby invata sa mearga in lesa – si era atat de puternic incat am facut febra musculara la inceput, stapanindu-l, invatandu-l sa mearga la pas.

Intr-o zi, intr-un parculet dintre blocul nostru si blocul prietenilor lui Tedi, un catel jalnic ajunge, in viteza, luandu-ma prin surprindere, sub botul lui Boby. Am tras de lesa, sa-l feresc pe Tedi, tocmai cand aparuse si vecinul. A crezut ca ma tem sa nu se molipseasca Boby si mi-a explicat care-i treaba cu boala lui Tedi, si ca nu e contagioasa. Mi-a spus ca abia il gasisera si e in tratament. I-am spus ca abia l-am gasit si noi pe Boby, pentru ca vecinul privea spre Boby oarecum critic. Atunci a cazut bariera si dintre caini. S-au zbenguit impreuna – Tedi liber, Boby in lesa. Ne intalneam in special noaptea, dupa ora 23 – cand era ora perfecta sa-l plimb pe Boby mai mult, cand nu erau caini pe-afara. Dupa aproape sase luni, intr-o noapte, vecinul m-a convins sa-l las pe Boby liber din lesa. Bucuria lui e greu de descris in cuvinte! Au zburdat amandoi, s-au jucat impreuna, sarind unul peste celalalt, “imbratisandu-se”, impingandu-se pentru a mirosi acelasi loc! Ce curse de viteza au mai facut! Nu-mi venea sa cred cum s-a transformat Boby! Stiu ca si atitudinea proprietarilor de caini conteaza foarte mult in socializarea cainilor pe care ii au – a fost o dovada in plus.

De la prima intalnire Tedi si Boby au devenit cei mai buni prieteni. Cand Tedi intarzia prea mult prin tufe si nu reactiona la chemare vecinul ii spunea (chiar de nu era cazul): “Uite-l pe Boby!” Si Tedi venea cu viteza. Cand ii spuneam lui Boby: “uite-l pe Tedi!” de bucurie incepea sa dea din tot corpul, nu doar din ciotul de coada. Cu orice caini ar fi fost Tedi, cand il vedea pe Boby niciun alt caine nu mai avea succes, iar Boby era cel mai cumite caine cand era cu Tedi: nu-l interesa sa latre alti caini nici chiar atunci cand, noaptea, il eliberam din lesa si se intampla sa mai apara vreunul – cu stapan sau fara.

L-am iubit pe Tedi ca si cum ar fi fost al meu. Si el ma placea, as zice, pentru ca eram singura “straina” la care venea cand il strigam, chiar si atunci cand nu eram cu Boby.

In 2009, prietena mea a gasit-o pe Miki, o mogaldeata in varsta de 4-5 ani, salbatica si ea cu toti cainii. Din timp in timp Miki sta la noi; s-a imprietenit cu Boby si, implicit, cu Tedi – asa ca si ea s-a obisnuit sa nu mai latre la tot ce misca. Noaptea, cand ieseam la plimbare cu Miki si Boby, si ne intalneam cu Tedi, ramanea in lesa numai Miki, care tare ar fi vrut sa zburde si ea. Baietii n-o lasau mult singura: dadeau o tura prin zona si reveneau la Miki, sa se joace si cu ea – care e jumatate cat erau ei.

Boby a murit in martie 2012.

Joi seara, cand o plimbam pe Miki, in dreptul blocului unde sta Tedi, am simtit un gol in suflet, fara o explicatie logica. Asteptam, ca in fiecare noapte, sa-l vad aparand de dupa bloc… Nu era regula pentru ca nu stabileam orele de plimbare, ci doar se potrivea sa ne intalnim aproape seara de seara. De catva timp Tedi avea din nou probleme cu pielea si ii cazuse blanita – urma un tratament, dar fiind deja batranel n-a facut faţă complicatiilor. Ultima data cand l-am intalnit (marti) era slabit, dar tot s-a jucat cu Miki. Vecina a zis ca e tare bolnav, ca nu mai mananca si are probleme cu rinichii. La despartire l-am imbratisat si i-am zis sa nu faca vreo prostie.

Vineri pe la pranz, doamna de la alimentara imi spune ca Tedi a murit ieri (28 iulie)… Mi-au sarit lacrimile din ochi aproape fara sa-mi dau seama. M-am gandit cat trebuie sa sufere vecinii pentru pierderea lui Tedi, o bunatate de catel bland si frumos. Doamna de la alimentara mi-a zis ca vecinul sufera ingrozitor. Cu o luna in urma a fost operat pe cord – durerea aceasta era tot ce-i lipsea. Mi-e dor de Tedi ca si cum ar fi fost al nostru. Strada e pustie fara el…

Mi s-a parut surprinzator (dar poate e doar pentru mine) ca atunci cand a murit Boby vecinul mi-a zis ca Tedi a fost apatic toata ziua. Joi a fost Miki apatica toata ziua si-mi era teama ca e bolnava; ieri (vineri) s-a comportat neobisnuit, adulmecand in directia blocului unde a trait Tedi, tragand in lesa sa ajunga acolo… ceea ce nu mai facuse vreodata...

Cu nici doua luni in urma a murit si o catelusa cocker spaniel englez, Tera, “vecina” din scara, o minune deloc sociabila cu oameni si caini (îi ignora aproape cu desavarsire), dar care tare-mi era draga; cel mai adesea si ea venea la mine cand ne intalneam, mai ales daca nu eram cu vreunul dintre catei. Si cu ea ne intalneam deseori in plimbarile noastre prin cartier. Sunt sigura ca simtea cat imi era de draga. Avea 14 ani cand s-a dus; a avut o viata frumoasa. Ca si Tedi, a batut poteci prin munti, s-a zbenguit fara lesa, si-a bucurat prietenii pana in ultima clipa. Toti au lasat un loc in inimile celor care i-au iubit, si lacrimi…

Vine o vreme cand in jurul nostru incepe sa se faca tot mai mult loc… Oameni si animale pleaca… Fiinte dragi primesc imbratisarea mortii si in sufletul celor ramasi se formeaza noi cicatrice, tot mai multe pe masura ce inaintam in viata.

Un modest tribut adus cainilor.

♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥

P.S. Pozele sunt sub orice critica pentru ca subsemnata nu-i in stare sa faca o foto reusita nici cu cel mai performant aparat. :(  Poza cockerului am primit-o candva pe mail.

Un modest tribut adus câinilor

Am citit rândurile scrise de Alex (Lumea lui Alexandru) despre Lulu, minunea blănoasă care i-a fost prieten, apoi despre Ţuchi, şi inima s-a întristat din nou, şi mi-am amintit de toţi acei câini care au adus veselie în vieţile oamenilor, in viaţa mea… Lulu e al treilea căţeluş despre a cărui moarte aflu în ultimele două săptămâni. A fost Terra, o căţeluşă care a murit la vârsta de 16 ani, şi pe care o întâlneam zilnic alături de prietenul ei uman; a fost Codruţ (pe care îl ştiu numai din ”auzite”), un căţeluş care a adus zâmbet în sufletul unor oameni, şi acum aflu despre Lulu…
Actualizând textul, îl amintesc pe Leuţu, un alt suflet mare in trupuşor de blană... şi îi amintesc pe alţii care au existat cândva.

Numai cei care au avut un câine ştiu ce înseamnă să-l piardă prin moarte.

Câinele îţi oferă dragostea lui şi nu vrea nimic în schimb. Câinele te iubeşte şi rămâne alături de tine fie că eşti prost sau deştept, sănătos sau bolnav, curat sau murdar, cinstit sau necinstit, bogat sau sărac. Bine, poate i-ar plăcea să îl iubeşti la fel de mult cum te iubeşte el, cum îţi iubeşte familia, dar, oricum, îţi oferă necondiţionat dragostea lui. :) 

Câinele nu vrea ceva în schimbul devotamentului său, dar trebuie să îi oferi ceva esenţial: timp. Câinele îţi schimbă viaţa şi obiceiurile.

Un cantec dedicat cainilor: "My Old Dog"

https://www.youtube.com/watch?v=bEYbJa_uG5w

Câinele îţi oferă momente de bună dispoziţie, nu te lasă să te plictiseşti. Nu ai voie să fii bolnav când ai un câine – trebuie să îl plimbi (mişcarea e esenţială pentru sănătatea ta), trebuie să îi acorzi atenţie; dacă nu poţi, vine el lângă tine, se înghesuie în tine parcă dorind să-ţi intre în suflet, la propriu. Dacă plângi, unii câini insistă să-ţi ştergă lacrimile la propriu. Cât de trist eşti, câinele reuşeşte să îţi smulgă un zâmbet. Căt de trist eşti, câinele reuşeste să te scoată din borcanul cu melancolie, nu-ţi permite să cazi pentru că… trebuie să-l hrăneşti, trebuie să-l plimbi. Când vrei să jeleşti prea mult sare pe tine, năvăleşte chiar şi în pat şi trage de mâneca pijamalei sau de pătura, de mâini; îl împingi şi vine înapoi, ţipi la el să te lase în jalea ta şi el insistă să te dea jos din pat…

Câinele trăieşte, practic, pentru prietenul lui biped. E mereu acolo când ai chef de joacă sau când ai chef de plimbare. Îi zici doar “Hai!” şi e gata să plece cu tine până la capătul lumii.

Când îl ai alături ani şi ani îţi va lipsi cumplit, cel puţin un timp. Curtea sau casa ţi se vor părea cumva pustii, chiar dacă ai familie mare. Fiinţa aceea blănoasă nu se va mai repezi la tine imediat ce te trezeşti sau intri în casă - chiar dacă ai lipsit doar cinci minute - scuturându-şi coada din tot corpul, schelălăind de bucurie, ţopăind ca şi cum ar fi pe arcuri. Vei avea sentimetul că-ţi lipseşte ceva. Fiecare lucruşor atins de câine; jucăriile lui, vasele pentru apă şi mâncare, lesa şi zgarda, locul în care dormea, locurile prin care vă plimbaţi îţi vor trezi o mulţime de amintiri, şi mereu îţi vor aminti de prietenul patruped.

În “testamentul” lor, toate aceste fiinţe dragi, ne roagă să nu le plângem prea mult pentru că ne doresc veseli, senini, nu trişti. Mereu au dorit să ne înveselească, să ne consoleze în vreme de tristeţe. Nu vor ca inima să plângă prea mult pentru ele. Au adus bucurie în vieţile noastre şi vor să fim bucuroşi mereu.

♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Lupul din cartier

Prin anii 1980, în cartierul unde locuiam nu erau foarte mulți câini - prin comparație cu ultimii ani - dar erau destui pentru că unu din trei dintre cei care aveau curte aveau și un câine - în special câini lup.

La vremea aceea umblam mult - cunoșteam bine tot orașul, cu atât mai mult cartierul (deși în labirintul de străduțe din imediata apropiere mă rătăcesc și azi și încurc numele străduțelor). Cum-necum, într-o zi am ajuns la o petrecere într-o casă din labirint. Gazda deschide poarta, intrăm și eu… văd un patruped și mă reped să-l mângăi. Proprietarul țipă “NU!” însă nu știam că mi se adresează mie, să nu mă apropii de câine. Vine repede, bodogănind ceva de genu’ cum naiba a ieșit din cușcă?! Mi-am dat seama că se referă la câinele pe care deja aproape că-l țineam în brațe - și animalul se lăsa mângâiat, dând din coadă. Era un câine metis de lup, cu părul gălbui spre brun, înspicat cu gri și aspru. La lumina slabă care venea de la stâlpul de iluminat din stradă nu vedeam mare lucru dar câinele îmi plăcea, pentru că era mare și dădea din coadă de bucurie că îl mângâiam.

Proprietarul ia câinele și-l închide în țarcul lui, apoi ne vedem cu toții de petrecerea pentru care venisem. În zori, când abia se luminase, se sparge și petrecerea. Înainte să plecăm mă duc să-i spun câinelui “la revedere”. Se apropiase de gardul din sârmă și mă adulmeca, dând din coadă. Mă uit o dată, mă uit de două ori… îl privesc din față, îl privesc din profil și… dau să zic ceva, dar mi se face semn, discret, să tac. Îi las pe ceilalți să plece și zic, când am rămas doar cu proprietarul: - Ăsta-i lup! - Nu-i lup, încearcă el s-o dea la-ntors. Mi-e destul de ușor să fac pe proasta dar atunci nu voiam, pentru că era o premieră, ocazie pe care nu voiam să o ratez: să mă joc cu un lup! Ne-am lămurit, în final: era lup. L-a eliberat din cușcă și ne-am jucat, apoi i-a pus lesa și am ieșit cu lupul la plimbare. Cum să mai simt oboseala unei nopți nedormite?! Eram așa de mândră! Și voiam să le strig tuturor că duc lupul în lesă! Dar m-am abținut eroic, mulți ani chiar și după ce a murit lupul… Omu’ s-a mirat că am reușit să-mi dau seama imediat că e lup, dar nu știa că văzusem lupi destui până atunci: prima dată în cărți, apoi la grădina zoologică, apoi prin pădurile din Poiana Brașov și în cele din Dumbrăvița, o localitate din apropierea Brașovului. Știam bine cum arată lupul și îmi plăcea foarte mult. Dar atunci m-am îndrăgostit iremediabil de lupi.

Era un lup în vârstă de 10 ani - îl găsise bunicul tânărului, pe un câmp, la marginea unui sat, și l-a luat acasă pentru că nu avea mai mult de trei luni când l-a găsit și era neajutorat, singur în mijlocul unui câmp aproape înghețat. Știuse din prima clipă că e lup, dar tot l-a luat acasă, măcar până se mai încălzește vremea - și-a zis el. Și s-a încălzit vremea de zeci de ori de atunci… Avea până și medic veterinar pentru el, dar probleme n-a avut lupul până n-a îmbătrânit.

Timp de cinci ani, din când în când, m-am jucat cu lupul și l-am plimbat prin oraș. Nu-mi venea a crede ca nimeni nu se sesizează. Mici măcar caralii - dar de la aceștia nu mă aștept să se prindă de așa ceva, ei confundând - și azi! - un câine din rasa boxer cu unul din rasa pitt-bull! Nu ne plimbam în zone aglomerate, e drept, și "câinele" avea botniță când era la plimbare. Am plâns când a murit lupușorul! Proprietarul l-a incinerat într-un cuptor din secția de turnătorie a întreprinderii Tractorul. A avut o viață interesantă lupul, deci și la moarte trebuia să fie ceva mai deosebit; nu?

La câțiva ani după moartea lupului, un prieten mi-a adus un pui de câine, negru-negru, metis de câine lup cu ciobănesc mioritic. L-am numit Marco (inițial îl numisem Lord), dar n-a stat la noi decât câteva luni - era prea mare pentru un apartament de bloc așa că l-am dat unor prieteni. La aceștia a stat cațiva ani. Devenise o imensitate! Când se ridica pe labele din spate își punea labele din față pe umerii unui bărbat înalt de 195 cm. Casa noilor lui prieteni era într-o localitate aproape de Brașov, undeva lângă o pădure. A plecat cu lupii. A revenit de câteva ori, cu haita. Marco se apropia să-și vadă prietenii iar haita lupilor era la depărtare de câteva zeci de metri, și se ascundea în pădure dacă voiam să ne apropiem. După un timp Marco n-a mai venit; nici haita. Nu știam dacă murise - deși era tânăr, încă - sau dacă haita plecase din zonă, și n-a mai revenit.

Lupii sunt animale fascinante, păcat că au ajuns să fie pe cale de dispariție!

Parfumul dimineții de Crăciun – Poveste Parfumată

În anul când am scris povestea – pentru un concurs: “Scrisori către Moș Crăciun”, organizat de un cotidian cu acoperire națională – foloseam apă de parfum Perceive, de la Avon, care se încadrează în categoria “orientale”. Esența principală este de frezii. Frezia, în limbajul floral, înseamna “dăruiește-mi iubirea ta”. Esența de frezii e accentuată de atingerea ușoară a piperului alb, învăluind floarea de ylang ylang aflată lângă prune, pere coapte și cuișoare, pe o bază liniștitoare dată de vanilie, senzuală și caldă datorită moscului și lemnului de santal…

În Martie 2000 a murit cățelușa rasa boxer, Bonny, după ce ne-a oferit nouă ani minunați, și îmi doream cu ardoare altă cățelușă – dar cum să aduc un alt căine, la bloc? Bonny a ajuns la noi pentru că cineva ne-a rugat, când Bonny avea vreo trei luni de viață, să o ținem vreo trei săptămâni. Și s-au făcut nouă ani! Nu am găsit cui să o dăm, s-a obișnuit la bloc și… asta a fost – dar nu era ceva premeditat! De aceea, dorința de a avea o nouă cățelușă rasa boxer rămânea arzătoare dar nu o duceam la îndeplinire din motive obiective: viața la bloc nu e tocmai potrivită pentru un câine boxer care are nevoie de multă mișcare, de spațiu pentru că e un câine care nu stă locului o clipă!

Boby

Am citit despre concurs și mi-am zis că e ocazia potrivită de a face publică dorința fără, însă, a ști ceilalți cine, ce, visează! Am scris povestea și am trimis-o.

Era ziua de 22 Noiembrie 2004. În Decembrie s-au anunțat câștigătorii dar nu se regăsea acolo scrisoarea trimisă de mine.

În 24 Decembrie 2004, în scara blocului rătăcea bezmetic un câine boxer: slab, plin de cicatrici, cu urechile franjuri – la propriu, de la luptele date, probabil, pentru hrană sau teritoriu.

Doua vecine au crezut că e al nostru! Și au sunat la ușă! Cine poate rezista acelor ochi mari, rotunzi, căprui și blânzi? A rămas la noi, să îi căutăm stăpânul. Am căutat timp de șase luni, apoi l-am dus (din nou) la veterinar, ni s-a spus că are vârsta de 2-3 ani și i-am fâcut carnet de sănătate: se numea Boby (numele la care a reacționat) și era al nostru!

Mare diferența între femela rasa boxer și masculul rasa boxer dar… în povestea-scrisoare am scris câine, uitând vorba aceea înțeleaptă: ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să primești.

În dimineața de Crăciun Boby a primit și el un cadou, făcut în seara precedentă – îl vedeți în poză. L-am desfăcut puțin din hârtia în care era împachetat și i-am arătat un colțișor de jucărie. Restul a făcut singur, cu frenezie – spre distracția celor prezenți – și a alergat cu jucăria prin toată casa… A rămas jucăria lui preferată.

Pe scurt: dimineața de Crăciun pe care mi-o amintesc aici avea parfum de frezie și mosc, de șampon pentru căței, de brad argintiu, de cozonaci și de friptură – pentru că se afla în cuptor carnea pentru masa de prânz.

Crăciunul are același parfum în fiecare an și, totuși, are mereu alt parfum.

Povestea scrisorii și a lui Boby este o poveste adevărată: am trimis povestea la un ziar și în Ajun de Crăciun l-am întâlnit pe Boby, de care ne-am bucurat până în martie anul acesta.

Cine are timp și dispoziție poate citi povestea

https://diana-kundalini.blogspot.ro/p/poveste-de-craciun-cainele-abandonat.html

pe care în anul 2004 am trimis-o la redacția unui ziar în speranța că voi primi ce doresc – așa cum scria în regulament. Am primit! Fie ca toți să primească ceea ce își doresc! Dar dacă nu le-o plăcea mai târziu să nu dea vina pe Moș Crăciun, pentru că Moș Crăciun oferă (și el) tuturor după sufletul lor! Asta știe toată lumea! Sau ar trebui să știe!

Am povestit povestea, deci nu trebuie să citiți... cum am ajuns să primesc un cățeluș, de Crăciun! :)

Vă doresc ca dorințele să se îndeplinească.

Sărbători Fericite!

La mulți-mulți ani cu bucurii alături de cei care vă sunt dragi!

Bomboane pentru toți cei care doresc!

Rânduri scrise pentru Clubul Povestii Parfumate gazduit de Mirela. Tema a fost aleasa de OchiiVerzi.

Gabriel Gorgan cu ZoltyBogata la cules de link-uri

Bântuind din blog în blog am aflat, la "Gandul meu pe foaie", că putem fi de ajutor oferind… link-uri.

Cu plăcere! Sper să mă și descurc la ceea ce trebuie să fac :)

Așadar, "ZoltyBogata" are nevoie de ajutor. Gabriel Gorgan explică despre ce este vorba și ce trebuie să facă cei care doresc să fie de ajutor, aici:http://entertrainer.tv/2012/09/cu-zoltybogata-la-cules-de-link-uri/ (link invalid in febr 2021)

Copiii sunt viitorul Lumii

Îți poți trăi viața doar în două moduri: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie.

Albert Einstein

În micile universuri în care copiii își duc existența nimic nu este resimțit mai acut decât nedreptatea. 
Charles Dickens

Dacă vrem să schimbăm cu adevărat ceva la un copil, ar trebui să analizăm mai întâi acel lucru pentru a vedea dacă nu este ceva ce ar putea fi mai degrabă schimbat în noi înșine.

Carl Jung

Un copil este un înger ale cărui aripi se micșorează pe măsură ce îi cresc picioarele. (?)

Parinții n-ar trebui să-i mintă pe copii niciodată, nici măcar atunci când pare a fi în folosul lor. Minciuna este ceva foarte periculos chiar și în cantități mici. Ea deteriorează conștiința, iar aceasta, împreună cu dragostea, sunt lucruri de valoare eternă.

Pablo Casals

Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri pe care nu le vom vedea.

John W.Whitehead

Timpul prezent este definit de Thomas Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și parinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri.

Omul care nu mai are nimic de pierdut este cel mai greu de învins.

Goethe

Un om care căruia i-a murit copilul este un om care nu mai are nimic de pierdut. Un om căruia i-a murit copilul este un om care nu se mai teme de nimic; este un om care va trăi cu inima însângerată până la moarte și dacă poate duce o viață normală este un om cu adevărat puternic. Pe acești oameni numai moartea îi poate învinge.

Trădarea lunii August

Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă

Și apoi în cutia neantului ne-arunca.

(Omar Khayyam, Catrene)

Scria Mircea Eliade că “filosofia și teatrul sunt o pregătire pentru moarte”. Dar cred că nimic nu mă poate pregăti pentru moarte – nu pentru moartea celor dragi, pentru moartea celor care le sunt dragi celor care îmi sunt dragi…

Se spune că ceea ce se întâmplă în lume putem privi ca pe un spectacol... De-ar fi așa ar însemna că putem interveni, prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem. Cum fac aceasta atunci când sunt în fața unei teribile dureri sufletești? Cum aș putea spune unei persoane dragi care suferă pierderea unei ființe mult iubite: “lasă imaginația să alerge și totul va fi cum vrei tu”? Cum să spun aceasta? 

Cum poate trăda o fracțiune de Timp? De-a lungul vieții durerile cele mai mari le-am cunoscut în aceasta lună a sfârșitului de anotimp. Dar și unele dintre cele mai mari bucurii… Destinul parcă ar vrea să-mi anuleze durerea prin fericire și fericirea prin durere! Ca și cum n-ar trebui să mă bucur până la lacrimi dar nici să plâng până la epuizare. Unire a contrariilor?!

În momentul când o persoană dragă moare încremenești în tine; creierul procesează greu informația și  apoi pare că începi să lupți  pentru propria-ți supraviețuire…

Nu vreau să numesc moartea altfel, pentru că e doar moarte, adică nimic nu mai urmează – doar un mare gol în suflet, o durere cronică ce nu se poate trata cu medicamente, o durere care se estompează, la un moment dat, dar nu dispare – lasă, uneori, urme pe care nu le poți intui și care se pot transforma în gesturi care-ți sunt de neînțeles. Aș vrea să pot trece ușor peste moartea celor dragi, să rămân “filosof” când cei dragi mor, când dispar fizic din viața mea, și mai trăiesc doar în minte. Nu poți îmbrățișa un gând, nu-i poți spune “te iubesc”… sau… “mă enervezi”. Privești lucrurile pe care le-au atins, străzile pe care au trecut, îi vezi cu ochii minții cum stăteau la masă în fața ta, cum râdeau sau cum plângeau, cum se agitau să pregătească ceva, cum plecau la lucru sau la piața, cum se emoționau, cum se bucurau, cum îți spuneau “neața!”, cum se pregăteau de vacanță sau de petrecere… Ți-i amintești cum stăteau lângă tine când îți era rău și te întrebau “ce să fac?” “ce să-ți aduc?” Îți amintești cum tu stăteai lângă ei și încercai să îi ajuți, să le arăți că nu sunt singuri… Ei încercau să îți ofere Bine și tu încercai pentru ei la fel… Ar fi făcut orice pentru tine și tu pentru ei… Când cineva drag moare începi să te simți incomplet… Pe măsură ce mor cei dragi te simți din ce în ce mai mic, mai neputincios și apoi, dintr-o dată, când nu mai e nimeni drag care să moară… devii unul dintre cei mai puternici oameni: nu mai ai nimic de pierdut. Dar cine își dorește sa fie un astfel de om?

Moartea pare a fi departe de cei tineri, de cei îndrăgostiți, de cei fericiți. Dar e mereu aproape, ne însoțește pretutindeni, stând cuminte pe umărul stâng – cum spun legendele. Ne soptește să nu irosim clipele, să spunem “te iubesc” celor pe care îi iubim, să spunem “iartă-mă” celor pe care i-am întristat. Ne șoptește că viața – oricât de lungă credem că este – e scurtă. Ne șoptește că nu avem așa mult Timp cum ne imaginăm.

Murim câte puțin în fiecare zi. Sufletul se încovoaie de greutatea durerilor pe care le ascunde în el. Zâmbetul devine, uneori, dureros. E greu să mori, e și mai greu să vezi murind pe cei dragi. Gândul la moarte poate fi înfiorător, obsedant sau fascinant, dar poate vorbi despre ea numai acela care “i-a simțit gustul”. Pentru fiecare dintre noi moartea pare un fapt extrem de îndepărtat – și, uneori, ne comportăm de parcă omul trăiește o veșnicie. Moartea, însă, ne însoțește pretutindeni, pas cu pas, ne pândește și va profita de orice pas greșit, de orice gând eronat îndreptat, de orice neatenție. Moartea ia omului copilul, îi ia partenerul, parinții și prietenii… Așa e legea Firii: ne naștem, trăim și apoi murim – truism, da. Cum înțelegem, însă, acest interval? Ar trebui să îl înțelegem sau doar să acceptăm această Lege? De împotrivit nu ne putem împotrivi dar mai atenți putem fi. Mai atenți cu cei de lângă noi și chiar cu noi. Să avem regrete cât mai puține atunci când se întâmplă. Să nu spunem “aș fi putut face…”, ci să spunem “am făcut tot ce am putut…” 

Cel mai frumos dar

Leacul pentru durere este langa noi; trebuie doar sa intindem mana si sa-l luam.

De ce sa plangi cand poti sa razi? De ce sa simti ca… te dizolvi cand poti creste?

Numai durerea o simti? Cauti durerea pentru a sti ca mai poti simti? De ce iti chinui sufletul pentru a afla ca durerea este reala? Doar stii ca este! Dar daca chiar vrei sa simti durere pune palma pe plita incinsa a unui cuptor! Sa vezi atunci durere! Si daca nu doare suficient pune si sare, sau zeama de ardei iute… Cam asa ceva fac unii sufletului lor! Sufletul vrea sa simta bucuria, fericirea! Nu zeama de ardei iute!

Nu e bine sa fii precaut cand iti deschizi sufletul! Dragostea e vie, evolueaza continuu; nu te ascunde in spatele nesigurantei, a fricii (ca nu va dura). Cand dragostea iti iese in cale cuprinde-o cu amandoua mainile, primeste-o in sufletul tau. Dar nu te juca niciodata cu dragostea – te poate mistui…

Cei mai multi aleg sa fie cu cineva pentru a nu fi singuri. Altii doresc sa simta ceva magic – uneori se intampla… daca se intampla vreodata. In primul rand trebuie sa gasesti fericirea in adancul sufletului – si apoi totul devine posibil.

Ca intr-un film de desene animate, as vrea sa tai o particica din fericirea aflata in adancul sufletului meu si sa o lipesc – ca pe un palsture -  pe rana unui suflet ranit… sa afle ca nu doar durerea ii poate face pe oameni sa simta.

Gandeste-te la clipele frumoase din trecut si acestea vor deveni prezent… fara ca tu sa faci altceva decat sa te gandesti la ele…

Oamenii lasa un semn in viata fiecaruia dintre noi dar cei mai multi nu reusesc sa ne vada sufletul – poate pentru ca nu sunt capabili sa vada mai departe de sufletul lor, poate pentru ca noi nu vrem sa ridicam valul care ne adaposteste sufletul…

Nici chiar parintii nu vad adanc in sufletul nostru, asa cum nici noi nu reusim sa vedem in al lor. Cand ii pierdem, insa, ne spunem ca am fi putut fi mai atenti la ei, ca am fi putut sa le citim in suflet. Abia dupa ce parintii mor incepem sa descifram semnele pe care ei ni le aratau fara a indrazni sa ne spuna: “mi-e greu”. Cand credeam ca le descifram semnele si le spuneam “vin sa stau mai mult cu tine” ei ne spuneau: “nu-nu, mi-e bine, ai grija de viata ta” si noi ii credeam, sau ne prefaceam ca ii credem si plecam sa ne vedem de viata. Dragii nostri parinti, nu voiau sa credem ca vor sa puna stapanire pe viata noastra, ca un fel de recunostinta pe care ar fi trebuit sa le o aratam pentru tot ce au facut pentru noi.

Cel mai frumos dar pe care il putem face unui om este sa ii daruim din timpul nostru. Oferim suficient de des acest dar? Il oferim parintilor nostri daca altora nu il oferim?

In memoriam...
Tata, G.I.T. (25.04.1941 - 29.08.2010)

Frumoasa Mariana

(fragment)

Uneori, omul se simte singur… Dar se simte singur numai acela care isi doreste sa fie langa oameni, nu si acela care nu doreste compania celorlalti…

Mariana se simtea singura… Foarte singura; se simtea lasata in urma... Iubea viata, iubea oamenii, iubea natura. Avea o gluma pentru fiecare, un cuvant bun, un dar marunt de oferit... Oferea mereu: sentimente, voie buna, cadouri... Primea in schimb mult mai putin decat oferea dar nu avea pretentii – se bucura atunci cand oferea, nu cand primea. Isi spunea ca ceea ce ofera se va intoarce spre ea inzecit, atunci cand va avea nevoie... Era fericita atunci cand facea ceva pentru altii. Dar a venit momentul in care putini i-au oferit un dar important: clipe din timpul lor

Ori de cate ori prietenii erau cu moralul la pamant ii ajuta sa-si rezolve problemele, dar putini stiau ca ea avea nevoie de un umar pe care sa planga. O durea viata, dar traia fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima – si orice clipa ar fi putut fi ultima...

De la ea am invatat ce inseamna “valoarea clipei”... Avea diabet de la varsta de 6 ani si era dependenta de insulina. La varsta de 31 de ani a fost operata si i s-a fixat un tub pentru dializa – de trei ori pe zi isi conecta o punga la tubul care ii asigura viata… Ii tinea companie numai mama – tatal murise cu un an inainte (cauza agravarii subite a bolii ei)… Multimea de “prieteni” se risipise cine stie pe unde… O vedeam la fel de frumoasa, la fel de ingrijita si eleganta, dar ochii ei mari – aproape negri – pierdusera stralucirea pe care o stiam… Iubitul o parasise – ea zicea ca la insistentele ei… pentru a nu-i fi “piatra de moara legata de gat” (si am crezut-o, deoarece stiam ca numai bine le-a dorit oamenilor – nu dorea sa fie chiar ea sursa nefericirii altuia). Greu puteai citi in ochii Marianei si ai mamei ei durerea care le sfarama sufletele – amandoua stiau care este sfarsitul si stiau ca nu e prea departe.

Si mama a murit... Intr-o noapte a facut atac vascular cerebral... Mariana - care aproape orbise din cauza diabetului - o auzea agonizand si se straduia sa formeze numarul de telefon al serviciului de ambulanta… Au venit, in final, au dus-o la spital pe mama, dar n-a supravietuit… Un medic crud (sau inconstient) a spus ca ar fi avut sanse de supravietuire daca ar fi ajuns in timp util la spital… Dar n-ar fi avut sens... Cine ar fi ingrijit-o pe mama daca nu s-ar fi recuperat rapid si total? Afirmatia, insa, fusese rostita si pe Mariana a doborat-o… Se simtea vinovata pentru neputinta ei. Nu se aveau decat una pe cealalta si ea n-a putut sa-si ajute mama. Isi blestema apoi mama, ca a murit inaintea ei, lasand-o – la propriu – singura pe lume: oarba, bolnava, total neajutorata... Apoi isi revenea si continua sa se agate de viata – parca facea in ciuda mortii si medicinei… Ce cruzi pot fi, uneori, medicii! Cum pot spune unui bolnav: “pentru tine singurul remediu este sapa si lopata?” Am auzit aceasta propozitie rostita de un medic...

Mariana era trista si singura – aproape ca se simtea fizic aceasta tristete – desi buzele ei rosii erau mereu arcuite intr-un zambet. Era la fel de frumoasa: cu ochi mari, aproape negri, cu gene foarte lungi, parul negru, tuns foarte scurt si piele alba – aproape translucida – dar stralucirea ochilor nu mai era aceeasi…Iesea din casa din ce in ce mai rar, pentru ca se deplasa greoi – din cauza bolii. Putini ii mai calcau pragul… Incepuse sa “traiasca” prin ceilalti... Asculta descrierea naturii si, uneori, dorea sa stie cum arata “a treia masina” care tocmai trece pe strada... Statea la fereastra si inspira aerul, se bucura de adierea vantului sau de rafale, lasa ploaia sa o ude si soarele sa ii arda tenul...

Cineva ii fixa punga pentru dializa – de trei ori in 24 de ore (inclusiv noaptea) – si ii umplea “stilourile” cu necesarul de insulina pentru a doua zi – sa-si faca singura injectia… Sangele incepuse sa nu mai vrea sa circule si o dureau cumplit bratele... Calmantele obisnuite nu-si mai faceau efectul deloc. Mariana nu mai putea dormi, nu mai putea zambi decat cu un colt al buzelor… Dar, in sfarsit, plangea… Plangea de durere, plangea de neputinta, plangea din dragoste de viata.

Statea la masa din bucatarie – chiar daca ar fi trebuit sa se tarasca pana acolo si tot n-ar fi ramas in pat – bea cafea si fuma… Viata se scurgea din ea la o masa in bucatarie, in dreptul unei ferestre… Parea ca se simte “adierea” mortii… O liniste ciudata, ca si cum Natura ar fi incremenit in asteptarea sufletului care i se va alatura pentru vesnicie… sau, poate, erau ingerii cei care “se simteau”...?

Mariana stia ca viata o paraseste si nu se mai impotrivea. Nu-i mai pasa deoarece stia ca nu mai are de ales. Nu mai plangea si nu mai zambea, doar astepta, suportand dureri cumplite… Cine isi poate imagina cum arata un om care asteapta ca moartea sa-l invaluie si sa-l adoarma pentru vecie? Un om care nu se mai teme de moarte pentru ca o cunoaste – deja – foarte bine… Buzele unui asemenea om nu sunt arcuite in zambet, dar chipul lui capata o lumina stranie... ca si cum spiritul ar zambi...

Am ras cu pofta cand a spus: “Ce reclama mai buna pentru campania anti-fumat decat pe mine cu tigara in gura, cu seringa pentru insulina in mana si cu punga de dializa atarnata de burta, stand la o masa in bucatarie?”...

A doua zi a murit...

Testamentul unui caine

Numele meu este Bobi, sunt din rasa Boxer si am ajuns la capatul vietii mele de catel. Am avut o viata frumoasa.

Primii mei stapani nu m-au tinut in lesa si alergand dupa domnisoare – sau dupa pisici (nu mai stiu nici eu) – pentru ca primele imi plac mult iar celelalte ma cam enerveaza – m-am ratacit. In iarna grea am stat pe strada cateva luni si m-am batut pentru mancare si am suferit de frig si de foame; rinichii mei nu mai functionau. Dar am avut noroc, in Ajun de Craciun, si m-au luat in casa lor alti oameni. Nu s-au temut de alura mea de caine fioros, au stiut ce suflet am. Au avut rabdare cu mine si nu s-au suparat cand le udam podelele. M-au hranit, m-au dus la medic – ma cam tem de medici! – si m-au iubit. Si eu i-am iubit. Pe nimeni nu lasam sa se apropie prea mult de ei. Nu-nu! Eu simt cine este om bun si cine numai se preface – si stapanii au avut incredere in instinctul meu.

Cand m-am imbolnavit nu m-au eutanasiat, ci m-au ingrijit – nu as vrea sa ma despart de ei dar trebuie: pana aici am avut ulei in candela.

Voi pleca, si stiu ca va ramane un gol in sufletul lor si mai stiu ca ei isi spun ca nu vor sa mai aiba in grija un alt caine. Dar eu le las prin testament rugamintea de a alege un alt sufletel de care sa se ingrijeasca. Asa cum si eu le-am adus bucurie in suflet si zambet pe chip le va aduce si un alt semen al meu, fie ca e mai mic fie ca e mai mare. Cum eu ma bucuram, scuturandu-mi tot trupul, cand ei veneau acasa asa se va bucura si urmatorul caine. Mi-au oferit dragoste neconditionata si vreau sa ofere si altui suflet aceeasi dragoste – si noi meritam iubire, chiar meritam. Nu tradam niciodata, nu suntem inselatori; la noi nimic nu e fals. Mai facem si pozne uneori, dar invatam repede din greseli pentru ca ne iubim stapanii si nu vrem sa-i suparam. Noi nu parasim persoanele pe care le iubim, le ramanem aproape pana la moarte – a noastra sau a lor. Suferim cand pierdem omul iubit si de aceea, adesea, il urmam in lumea umbrelor curand. Noi iubim total, pentru totdeauna. Si pentru aceasta dragoste doresc acum sa ma inlocuiasca. Stiu ca in sufletul lor nici un alt catel nu ma va inlocui dar inima oamenilor e mare si stiu ca au loc acolo mai multi catei. Fiecare avem temperamente diferite, chiar daca facem parte din aceeasi rasa si de aceea omul care ne iubeste va avea mereu parte de noutati. Doar iubirea noastra pentru stapan e identica: iubim cu toata fiinta, pentru totdeauna. Suntem tristi cand stapanii sunt tristi si suntem veseli cand stapanii sunt veseli. Ne iubim stapanii si niciodata nu tradam. Bine, suntem putin neascultatori, mai ales atunci cand semenele noastre isi tin codita ridicata.

Prin acest testament imi rog prietenii sa aleaga un alt sufletel pe care sa-l iubeasca. Sunt multe ghemotoace de blana, cu suflet mare, care abia asteapta sa isi ofere Iubirea si recunostinta.

24 de ani...

au trecut ca arsi. Altii vor arde si se vor stinge-n amintiri.

O NOAPTE CU REGELE
One night with the King, / Changes everything. / One day in his courts, / Could forever, change my course. / One moment, in his presence, / And I'll never be the same. / One night with the King changes everything.
http://www.youtube.com/watch?v=hIDMiB80wK8

L’amicizia introduce nell’amore sessuale quella confidenza e certezza di aiuto che ne fa un autentico amore umano.
In dragostea trupeasca, prietenia aduce acea incredere si siguranta in ajutorarea reciproca, care o preface in adevarata dragoste omeneasca.