2012-08-24

Trădarea lunii August



Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.
Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,
Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă
Și apoi în cutia neantului ne-arunca.
(Omar Khayyam, Catrene)


Scria Mircea Eliade că “filosofia și teatrul sunt o pregătire pentru moarte”. Dar cred că nimic nu mă poate pregăti pentru moarte – nu pentru moartea celor dragi, pentru moartea celor care le sunt dragi celor care îmi sunt dragi…
Se spune că ceea ce se întâmplă în lume putem privi ca pe un spectacol... De-ar fi așa ar însemna că putem interveni, prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem. Cum fac aceasta atunci când sunt în fața unei teribile dureri sufletești? Cum aș putea spune unei persoane dragi care suferă pierderea unei ființe mult iubite: “lasă imaginația să alerge și totul va fi cum vrei tu”? Cum să spun aceasta? 

Cum poate trăda o fracțiune de Timp? De-a lungul vieții durerile cele mai mari le-am cunoscut în aceasta lună a sfârșitului de anotimp. Dar și unele dintre cele mai mari bucurii… Destinul parcă ar vrea să-mi anuleze durerea prin fericire și fericirea prin durere! Ca și cum n-ar trebui să mă bucur până la lacrimi dar nici să plâng până la epuizare. Unire a contrariilor?!

În momentul când o persoană dragă moare încremenești în tine; creierul procesează greu informația și  apoi pare că începi să lupți  pentru propria-ți supraviețuire…

Nu vreau să numesc moartea altfel, pentru că e doar moarte, adică nimic nu mai urmează – doar un mare gol în suflet, o durere cronică ce nu se poate trata cu medicamente, o durere care se estompează, la un moment dat, dar nu dispare – lasă, uneori, urme pe care nu le poți intui și care se pot transforma în gesturi care-ți sunt de neînțeles. Aș vrea să pot trece ușor peste moartea celor dragi, să rămân “filosof” când cei dragi mor, când dispar fizic din viața mea, și mai trăiesc doar în minte. Nu poți îmbrățișa un gând, nu-i poți spune “te iubesc”… sau… “mă enervezi”. Privești lucrurile pe care le-au atins, străzile pe care au trecut, îi vezi cu ochii minții cum stăteau la masă în fața ta, cum râdeau sau cum plângeau, cum se agitau să pregătească ceva, cum plecau la lucru sau la piața, cum se emoționau, cum se bucurau, cum îți spuneau “neața!”, cum se pregăteau de vacanță sau de petrecere… Ți-i amintești cum stăteau lângă tine când îți era rău și te întrebau “ce să fac?” “ce să-ți aduc?” Îți amintești cum tu stăteai lângă ei și încercai să îi ajuți, să le arăți că nu sunt singuri… Ei încercau să îți ofere Bine și tu încercai pentru ei la fel… Ar fi făcut orice pentru tine și tu pentru ei… Când cineva drag moare începi să te simți incomplet… Pe măsură ce mor cei dragi te simți din ce în ce mai mic, mai neputincios și apoi, dintr-o dată, când nu mai e nimeni drag care să moară… devii unul dintre cei mai puternici oameni: nu mai ai nimic de pierdut. Dar cine își dorește sa fie un astfel de om?

Moartea pare a fi departe de cei tineri, de cei îndrăgostiți, de cei fericiți. Dar e mereu aproape, ne însoțește pretutindeni, stând cuminte pe umărul stâng – cum spun legendele. Ne soptește să nu irosim clipele, să spunem “te iubesc” celor pe care îi iubim, să spunem “iartă-mă” celor pe care i-am întristat. Ne șoptește că viața – oricât de lungă credem că este – e scurtă. Ne șoptește că nu avem așa mult Timp cum ne imaginăm.

Murim câte puțin în fiecare zi. Sufletul se încovoaie de greutatea durerilor pe care le ascunde în el. Zâmbetul devine, uneori, dureros. E greu să mori, e și mai greu să vezi murind pe cei dragi. Gândul la moarte poate fi înfiorător, obsedant sau fascinant, dar poate vorbi despre ea numai acela care “i-a simțit gustul”. Pentru fiecare dintre noi moartea pare un fapt extrem de îndepărtat – și, uneori, ne comportăm de parcă omul trăiește o veșnicie. Moartea, însă, ne însoțește pretutindeni, pas cu pas, ne pândește și va profita de orice pas greșit, de orice gând eronat îndreptat, de orice neatenție. Moartea ia omului copilul, îi ia partenerul, parinții și prietenii… Așa e legea Firii: ne naștem, trăim și apoi murim – truism, da. Cum înțelegem, însă, acest interval? Ar trebui să îl înțelegem sau doar să acceptăm această Lege? De împotrivit nu ne putem împotrivi dar mai atenți putem fi. Mai atenți cu cei de lângă noi și chiar cu noi. Să avem regrete cât mai puține atunci când se întâmplă. Să nu spunem “aș fi putut face…”, ci să spunem “am făcut tot ce am putut…” 

12 comentarii:

  1. Uneori e greu sa intelegi aceasta lege . Nu e atat de usor sa te gandesti la moarte , ma crezi? Cat despre sfatul pe care ni l-ai dat tuturor cititorilor, poate e un avertisment sa pretuim mai mult persoanele de langa noi, sa le aratam ca le iubim si ca le suntem alaturi ,pana la sfarsitul vietii lor ,asa-i ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te cred! Moartea celor dragi (gandul ca si ei vor muri) ma cam sperie! E firesc sa se intample, evident, dar uneori se intampla cam prea... repede. Stiu ca frica ucide mintea! Stiu multe teorii, dar cand e la o adica... teoriile isi pierd puterea. Dar, poate, in subconstient se produce ceva si ma salveaza! :)

      N-am vrut sa sune ca un sfat :) Dar chiar cred ca ar trebui sa fim mai atenti la cei din jurul nostru - mai ales la cei dragi! Da, asa e.

      Multumesc.

      Ștergere
  2. Alte popoare sunt invatate sa priveasca moartea ca un lucru firesc, in schimb noi facem dintr-un lucru firesc ceva dramatic :) zi faina sa ai :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa este... Filosofia multor popoare ne arata altele...
      Si dacii aveau un obicei stupid (parerea mea): sa-si arunce fii in sulite! Ei radeau la moartea unui om (pentru ca acesta scapa de chinuri) si plangeau cand unul se nastea (pentru ca... incepea chinul) Asa afirma unii :)
      Incearca sa-i spui unei mame care-si pierde copilul in accident la joaca, de exemplu, ca moartea e ceva firesc :(

      O Duminica frumoasa iti doresc!

      Ștergere
  3. Depinde de educatie, de traditii mai .. tu asta Mutulica :)))) ... iti zic eu ca nici noi nu facem asa tam`tam la ideea de moarte, ci doar la senzatia de singuratate si dor, cand te gandesti ca n-ai sa mai vezi persoana respectiva :D ... deci cred ca oricum am discuta asta, intr-un final tot acolo ajungem.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu sa mori e greu spunea un intelept...greu e drumul pana la moarte...
      ce ar mai fi de adugat?

      Ștergere
    2. Da, OvhiiVerzi, depinde de multe... Dar cred ca mai mult si mai mult depinde de... suflet. Pana si un animal urla cand ii moare puiul! Am fost martora la doua astfel de scene, dar cel mai mult m-a afectat una: o catelusa maidaneza avea un pui in varsta de cateva luni. La trecerea unei sosele o masina a lovit puiul si l-a ucis! Catelusa a urlat ingrozitor... A luat puiul in dinti, l-a dus pe un petec de iarba si a urlat din nou... In veci nu voi uita acel strigat de durere! A stat langa el aproape doua zile... pana s-a incumetat o doamna si s-a apropiat de ea, a mangaiat-o... si a reusit sa ia puiul mort...

      Ștergere
    3. Greu e drumul pana la moarte, daaa... Marea mea durere e moartea celor dragi. Moartea mea... va fi cand va fi - si mi-ar placea ca cei dragi sa nu sufere cat am suferit eu cand au murit dintre cei dragi :)

      Ștergere
  4. Am parcurs un drum interesant.
    Cand eram copil ma ingrozea moartea. Ma gandeam ca pot muri in orice clipa si imi vedeam, ci ochii mintii, parintii indurerati de moartea mea.
    Pe masurace-a trecut timpul...m-am obisnuit cu ideea mortii. Mi-au murit multi din familie, foarte apropiati, mi-au murit deja colegi de liceu, de facultate...foarte tineri, extrem de tineri.
    Moartea nu mi se mai pare decat o etapa...Eu insumi am crezut ca din durerea sufleteasca pot muri... Nu stiu ce m-a tinut in viata. Poate doar faptul ca i-as fi indurerat pe parinti... Apoi m-a ajutat blogul...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru aceste randuri, Elly. Dragostea pentru viata, in primul rand, te-a tinut! :) Si dragostea pentru parinti implicit! Ai grija de inimioara ta pentru ca (si) in acest mod ai grija de parinti si de toti cei care iti sunt dragi! :)

      Durerea sufleteasca poate ucide! Si parintii nu ar fi fost indurerati, ar fi fost distrusi!

      O mama al carei copil a murit in accident a incaruntit instantaneu - sa zic asa. Avea vreo 25 de ani. Are, azi, doi copii, dar nu si-a revenit cu adevarat din acel soc. E cumplit de speriata, incearca sa-si tina copiii cat mai aproape de ea si acestia nu-i pot intelege spaima. Nu au cum... Un tata al carui baietel a murit in aceleasi circumstante s-a sinucis... impovarat de gandul ca a fost vina lui, ca nu l-a supravegheat cum trebuie - oricat au incercat ceilalti sa-l convinga (inclusiv mama copilului) ca nu e nimeni vinovat...
      Moartea este un capat; asa cred. Plang cand aud de moartea cuiva, ma doare sufletul - chiar daca imi e doar cunostinta si chiar daca ii cunosc doar pe cei care l-au cunoscut... Nu-l plang pe cel mort - el nu mai stie... Ii plang pe cei care au ramas cu un imens gol in suflet prin acea moarte.

      Unii afirma ca suferim... din egoism... Nu stiu, asa o fi... :) Dar tot ma doare sufletul si incerc sa supar cat mai putin oamenii; mai ales pe cei dragi - poate nu mai apuc sa le spun "imi pare rau". Sigur ca nu-mi reuseste intotdeauna! :) Si la fel de sigur e ca nu ma supar usor pe cineva - din acelasi motiv. :)

      Ștergere
  5. Eu vad moartea ca pe un sfarsit, pentru unii eliberator, pentru altii venit prea devreme, iar pentru cei ramasi ca pe un cosmar din care nu se trezesc niciodata aceeasi, pentru ca au pierdut o parte din suflet, odata cu moartea unui om drag.
    Dar eu citesc acest articol duminica. Hai sa ne bucuram de viata si de cei ce ne sunt apropiati.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ai sintetizat exact ce e in mintea mea! :) Ce simplu si sensibil ai scris...

    Da, bucuria vietii e cea mai importanta! Iar cei dragi sa aiba viata armonioasa, sa fie sanatosi! Sa fie fericiti si sa ne bucuram alaturi de ei, impreuna cu ei, multi-multi ani!

    Viata fericita, Vienela!

    RăspundețiȘtergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.