Norii de aseară

Ieri a fost o zi cu vreme indecisă. Dimineață a fost ceață deasă, și totul părea ireal; clădirile nu aveau contururi clar definite și pe stradă nu circula niciun om. Nici chiar pisici nu am văzut ieșind din sau întrând în ceață. Era liniște cum n-a mai fost de mult dimineața la ora șapte și un pic. Ceața s-a risipit mai târziu și cerul s-a luminat, apoi a apărut și soarele. Era când frig-frig, când frig, când doar răcoare. Vântul era, și el, nehotărât: ba bătea ușurel, ba venea în rafale. Cei doi guguștiuci prezenți zilnic în tei ședeau înfoiați, unul lângă celălalt, pe o creangă zbuciumată de vânt. Frunzele uscate erau ridicate dezordonat și când loveau asfaltul sunau ca niște picături mari de ploaie.

Norii și Soarele se jucau, unii acoperindu-l pe celălalt, din când în când. Vântul nu i-a ajutat pe nori să câștige așa că Soarele a zâmbit cam toată ziua. 

Spre seară, norii și-au luat revanșa. În zare s-au adunat, groși, întunecați - arătau ca un val tsunami! Nici nu știu cum să descriu atmosfera. Lumina era, cumva, rece și norii păreau că se tot măresc, precum un munte din povești care crește câțiva centimetri pe zi, acoperind apusul.

Am făcut câteva fotografii, dar numai două îmi par mai reușite; în niciuna, însă, nu se vede spectaculozitatea cerului în acele momente. Ceea ce începe, gri închis, deasupra luminițelor sunt norii. În poza a doua și-a băgat becul felinarul de pe stradă - dumnealui strălucește portocaliu.

Cred că de la înălțime - sau într-o zonă de șes - imaginea norilor ar fi fost magnifică: un val cenușiu ce părea că vrea să acopere orașul. N-a nins și n-a plouat, vântul s-a potolit și norii s-au împrăștiat (sau nu se mai vedeau pentru că se lăsase întunericul nopții).