Necuvântătorul, de Khalil Gibran. Citate favorite

Khalil Gibran (06.01.1883 - 10.04.1931)

Khalil Gibran (Jubran Khalil Jubran, Djubran Khalil Djubran) a fost (este!) prozator, poet şi eseist libanez. S-a născut la 6 ianuarie 1883 după unii biografi (cum ar fi Barbara Young) sau 6 decembrie (cum zice Mikhayl Nu’ayme) in localitatea Bisharri, Liban. A fost descendentul unei vechi familii creştine maronite.

Am ales, pentru prima ediţie a jocului Citate favorite găzduit de Zinaida,  “Necuvântătorul”, de Khalil Gibran, din culegerea O lacrimă şi un zâmbet, apărută in anul 1914.

Jocul are sloganul Click & Comment Monday! ☺ Aflaţi pe blogul Zinei despre ce e vorba.

Odată, pe-nserat, cu mintea tulburată de valul atâtor searbede gânduri ce nu le putusem domoli ziua-ntreagă, am pornit agale pe străzi, fără ţintă, ajungând la marginea oraşului […] Am zărit un câine ghemuit in ţărâna de culoarea cenuşii, cu trupul slab plin de răni, aproape un schelet mistuit de boală. Deodată s-a ridicat, clătinându-se pe picioarele-i subţiri, aţintind in zarea înroşită la apus ochii lui mari şi trişti, in care se cuibărise disperarea. […] M-am apropiat încet de el, gândindu-mă cât de mult aş fi vrut să-i vorbesc in limba lui, să-i spun ceva, orice, care să-l îmbărbăteze şi să-i aline durerea. Dar el s-a speriat şi s-a tras înapoi, tremurând pe picioarele-i slabe, aproape paralizate de boală, înclinându-şi gâtul ca un fir de aţă. S-a uitat la mine, cerşindu-mi mila şi poate chiar un strop de duioşie; o privire care aproape vorbea, mai pătrunzătoare ca orice rostire omenească […] Când mi-am aninat ochii in ochii lui jalnici, m-am cutremurat din toată fiinţa, de parcă un prieten mi-ar fi spus cele mai tulburătoare cuvinte, la ceas de restrişte. Le auzeam aievea:

S-a sfărşit, prietene, tot ce-am îndurat din partea oamenilor şi-am suferit, ros de chinurile bolii. Du-te şi lasă-mă-n pace, să sorb cele de pe urmă raze ale soarelui, căci am scăpat de ticăloşia semenilor tăi, de cruzimea lor nemăsurată. Ţărâna in care mă întorc e mai primitoare decât inima lor. […] Pleacă de lângă mine! Nu eşti altceva decât o fiinţă care nu cunoaşte dreapta judecată şi înţelepciunea. Eu sunt un animal prost, dar l-am slujit pe fiul lui Adam, păzindu-l cu credinţă şi dragoste. Am fost tovarăşul lui la bucurie şi la necaz; mă intristam când se îndepărta de mine şi zburdam vesel când se întorcea. M-am mulţumit întotdeauna cu resturile de la masa lui, cu oasele albe pe care mi le arunca pe jos. Şi totuşi, când am îmbătrânit, iar bolile şi-au înfipt colţii in carnea mea, m-a lovit şi m-a alungat de la casa pe care-am păzit-o, aruncându-mă-n drum ca pe o jucărie pentru copiii răutăcioşi din uliţă.

Sunt un biet animal slab, dar am găsit o asemănare între mine şi fraţii tăi care ajung şi ei într-o stare jalnică, atunci când îi lasă puterile şi le seacă averile. Eu sunt ca şi soldaţii care apără ţara la tinereţe, iar când îmbătrânesc cultivă pământul, până soseşte iarna vieţii, când sunt îndepărtaţi şi uitaţi de cei mai tineri. Mă asemăn cu o femeie frumoasă ce bucură inimile când e in floarea vieţii, ce-şi petrece nopţile veghind, când devine mamă şi se ofileşte de-atâta amar, când îmbătrâneşte, transformându-se într-un obiect dispreţuit de toţi… Ah, cât de ticăloşi şi de cruzi sunteţi voi, oamenii!...

Privirile lui vorbeau, trezind ecouri prelungi in sufletul meu, încovoiat sub povara milei pentru necuvântător. Când a închis ochii m-am îndepărtat in tăcere, să nu-l tulbur.

(din cartea “Aripile frânte”, Ed Minerva, Bucureşti 1989)