Buna dimineata Soare! - Oda Soarelui

Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.

Oda Soarelui, de Nicolae Labis (02.12.1935 - 22.12.1956)

Pentru "Buna dimineata Soare" tabelul de inscriere este la Iulisa, in fiecare zi de luni!

Oktoberfest Brașov

06 - 15 septembrie 2013

Oktoberfest de la poalele Tâmpei e la a cincea ediție - fratele mai mare, festivalul de la Munchen, ajunge în acest an la ediția 203.

Festivalul a debutat vineri, 06 septembrie, cu o paradă prin centrul orașului, pornind de la Prefectură până la Arena “Ion Țiriac” a Liceului Sportiv Brașov (Prefectură - Primarie - Str. Mureșenilor - Poarta Ecaterinei - Arenele “Ion Țiriac” și Fanfara Țara Bârsei). Ultima zi de festival va fi 15 septembrie.

Manifestarea este organizată dupa modelul Oktoberfest de la Munchen, de Clubul Economic German, al cărui președinte este dl. Werner Braun. Festivalul de la Brașov a devenit cunoscut în Germania dar și în alte state.

Practic, este un festival româno-bavarez, pe ritm de fanfară, bavarez şi cu invitaţi prestigioşi din Germania.

O tradiție germană adoptată după modelul bavarez: bere din belșug, muzică germanî, specialități culinare bavareze, fanfare, un cort imens, concursuri cu premii, deschiderea festivalului prin ”a da cep” butoiului cu bere de către autoritați române și germane.

Ziua de luni, 9 septembrie, va fi ziua multiculturalităţii, când vor fi prezentate tradiţiile maghiare, greceşti, săseşti, obiceiuri şi folclor din Ţara Bârsei. Pe lângă multitudinea de spectacole, vizitatorii vor putea savura specialităţi culinare germane şi vor putea asculta, printre altele şi muzică tradiţională bavareză.

De la an la an, participarea e din ce în ce mai mare, sosind turiști nu doar din țară dar și din străinătate.

Anul acesta e prezentă și trupa Aalbachtal Express, al cărei motto este “Să ne distrăm împreună cu voi!!!" Sunt 12  instrumentiști specializați în muzica nemțească de petrecere dar și în adaptarea pieselor unor formații precum Rolling Stones, AC/DC, Status Quo, etc. Cunoscuții participanți la Oktoberfestul original din Munchen, au contribuit la cultura muzicală locală încă din anul 1979 cănd a fost înființată trupa. Aalbachtal Express va urca pe scena festivalului din data de 11 pana in 15 septembrie.

Primul festival de bere din Brașov a fost organizat în anul 1993 de fabrica de bere “Aurora”. Având fabrica la o “aruncatură de băț” e clar că berea e proaspată și bună!

Christian Macedonschi, consilier local din partea Forumului German Braşov, a declarat: Până în prezent s-a lucrat cu o minuţiozitate perfectă, s-a apelat la cei mai buni gastronomi în produse cu specific bavarez, vom avea multă bere şi, ceea ce este foarte interesant şi greu de realizat, dar am reuşit, a fost ca un număr de 200 de persoane să fie implicate în realizarea unui lanţ viu pe traseul de la fabrica de bere până în cortul Oktoberfest, care vor da din mână în mână halbe de bere. Scopul realizării acestui lanţ uman a fost de a demonstra că berea este proaspătă şi ajunge la consumatori direct de la sursă, respectiv din fabrica de bere. Mulţumim pe această cale producătorului de bere Ciucaş, care a răspuns prompt acestei provocări. Ca o noutate, avem "robotul barman", un robot de la care consumatorii se pot aproviziona singuri cu bere, fără a fi nevoiţi să aştepte un ospătar ca să-i servească.

Au fost suplimentate mijloacele de transport în comun dar tot mare înghesuiala este. Pentru a ajunge la arena unde se desfășoară festivalul e de preferat să mergeți cu mijloacele de transport în comun și apoi, din stație, pe jos - altfel, până găsiți un loc de parcare se termină festivalul. În zona de la poalele Tâmpei nu sunt prea multe locuri de parcare și strâzile sunt destul de înguste și parcarea-i interzisă. Apoi, dacă mergi cu mașina nu poți să bei bere. A fost amenajat un loc pentru 100 de biciclete, pe strada George Coşbuc, dar nici cu bicicleta dacă ești nu e indicat să bei bere - doar că pe lângă bicicletă poți merge, mașina trebuie să o lași în parcare.

Înghesuială, mare înghesuială și am ales doar sa arunc o privire, în trecere, nu să mă și implic. Îmi place berea dar nu-mi place înghesuiala.

Vremea e frumoasă! E cald exact cât oamenii să se simtă confortabil. Seara e, însă, e rece.

Întâmplări cu vagabonzi - câini vagabonzi

Lovit pe trecere de pietoni

În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut oameni și-a zis că nu mai trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.

A urlat cățelușa două zile și o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul mort pe care îl păzea de noi, și lătra și încerca să ne muște. Am mângâiat-o și, în final, a înțeles că nu îi vrem răul și ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac toate animalele cu puii abia veniți în lume -  lătra la el, dar puiul nu mai mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au suflet.

Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container, că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am înfășurat puiul într-o bluză - puricii și alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de mine și a venit să mă ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă, de la hârleț.

Între timp, pe locul acela au fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă.

Câine rău

Eram cazata la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Johnny și haita

Într-o însorită zi de octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se apropie, strigă și alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi, femeile care țipau, se apropie și ele. Cu greu, mama scoate de pe roata mașinii, unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă. Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că va învăța să mănânce singur. O! Și cum mânca el singur! Știa să mănânce singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze când se simt amenințate.

L-am lăsat pe Johnny – așa i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer (care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.

Deși tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului, când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de blană.

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

Statuia lui David

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

La 8 septembrie 1504 a fost dezvelită statuia lui David, plasată în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. Originalul se află, din 1873, expus la Galleria dell'Accademia din Florența, pentru a fi ferit de intemperii, iar în piață e plasată o copie.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței.

sursa

La 26 aprilie 1527, poporul florentin a pus stăpânire pe Palazzo Vecchio, constrângând Signoria să-i declare pe Medici rebeli. Aceștia au strâns cinci mii de soldați care au încercuit Piazza della Signoria. Asediații s-au apărat aruncând diferite proiectile asupra trupelor familiei Medici. Unul dintre proiectile a atins statuia David sculptată de Michelangelo, spărgându-i, în trei bucăți, brațul stâng. Vasari, însoțit de prietenul său Francesco Salviati, le-a recuperat. În 1543, la ordinul lui Cosma di Medici, brațul stâng al statuii a fost restaurat.

Este o statuie de marmură albă care măsoară 4,34 m (5,17 m împreună cu soclul) a unui bărbat nud. Statuia îl reprezintă pe eroul biblic David și a fost realizată dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, abandonată după eșecul altor sculptori.

Blocul de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David fusese extras din carierele de la Carrara, pentru sculptorul Agostino di Duccio. Acesta proiecta, în 1463, să sculpteze figura gigantică a unui profet, pentru una dintre nișele de la tribuna de nord a Catedralei Santa Maria del Fiore din Florența. Trebuia să fie perechea statuii lui Iosua, concepută de Donatello, cu cincizeci de ani mai devreme. Realizarea proiectului s-a dovedit un eșec, iar sculptorul a trebuit să abandoneze blocul de marmură, după trei ani. Zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a încercat să încheie el lucrarea abandonată, dar a fost nevoit, la rândul său, în fața dificultăților întâlnite să abandoneze lucrarea. Blocul de marmură nu era destul de compact, prezenta multe vine, și, mai presus de toate, era foarte îngust; s-ar fi potrivit mult mai bine unor sculpturi gotice, decât celor musculoase și masive ale Renașterii.

Michelangelo a știut să profite de strâmtimea blocului de marmură și să forțeze unul din defecte (o spărtură în care artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar înainte de lupta cu Goliat.

sursa

Michelangelo Buonarroti Simoni (n. 06 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Bărbatul e un vânător și femeia e prada lui

HAPPY WEEKEND!

Bărbatul vânator, ca în primele timpuri ale omenirii, încă există. În ciuda tuturor discursurilor feministe și a marilor progrese ale femeii, când e vorba despre relația amoroasă, e preferabil să fie  lăsat bărbatul să vâneze. Asta îi dă impresia că stăpânește situația și că nu e prins în capcană. Femeia, fiind pradă, își poate alege întotdeauna vânătorul.

sursa

Ca să fie remarcată de vânătorul pe care și l-a ales, femeia trebuie să respecte unele principii:

- fie că îl cunoaște deja, fie abia l-a cunoscut, să nu-i dea niciodată mai mult decât acesta cere. El trebuie să simtă că decizia îi aparține, chiar dacă pentru femeie e clar cine hotărăște de fapt;

- să nu insiste să fie remarcată; trebuie să-l lase să se apropie de ea; dacă ea îi vorbește trebuie să-l lase să conducă el conversația. Pentru a fi un vânător bun, și pentru a considera femeia o pradă bună, ea nu trebuie să conteste ceea ce el este, forța lui, slăbiciunile sau calitățile lui;

- să nu întindă capcana în locul lui și să nu se lase prinsă mai înainte de a-i fi trecut lui prin minte că ea e o pradă; când femeia e și pradă și vânător el nu va fi interesat de ea;

- să-i servească regulile jocului și să-l lase să conducă partida, pentru că o să îi facă o mare plăcere și va juca după regulile ei.

Un bărbat care conduce operațiunile în materie de seducție, care decide etapele ce trebuie depășite și momentul depășirii, va fi mai curajos și mai îndrăzneț decât unul căruia femeia i-a spus ce să facă.

(fragment)

Un fel de concluzie:

Găina vede un cocoș mișto care-i aruncă ocheade. Se gândește ea: dacă stau, zice că-s ușuratică; dacă fug, poate că nu mă prinde; așa că mai bine fug și mă-mpiedic.

Adaptare (exceptând concluzia), dupa Caroline Gauthier, Trouver son Prince Charmant et le garder, 2002.

Happy Weekend! Editia 35 - Blind Love                    

De ce ne facem semenii să plângă?

Întrebarea are multiple răspunsuri posibile și nu doresc, aici, să le aflu pe toate.

Unii, involuntar, îi fac pe cei dragi să plângă. Apoi regretă amarnic; își cer scuze, sunt iertați și mai tărziu fac la fel și iar își cer scuze. Ca și în cazul copiilor: nu e important ce l-a facut pe copil să tacă, important e ce l-a făcut să plângă!

Alții, par a se hrăni din a-i face pe ceilalți să plângă. Când au reușit să supere pe cineva până la lacrimi li se luminează chipurile și ochii le strălucesc. Sunt satisfăcuți. Acest gen de răutate nu o pot înțelege. Aș zice că nici nu vreau, dar vreau - poate reușesc să-i determin să înțeleagă că există și alte moduri în care pot fi fericiți. Sunt, oare, acești oameni, crescuți într-un mediu rău, într-o familie unde nu au auzit niciodată “te iubesc”; nu au fost niciodată mângâiați, alintați? Poate unii au avut parte de un mediu ostil în primii ani de viață, dar chiar toți? Pot fi acești oameni părinți buni dacă își rănesc semenii? Sunt ei un exemplu pentru copiii lor și pentru cei din jur? De fapt, sunt un exemplu: nu faceți ca ei!

Sunt oameni amăgitori, care vor să-și satisfacă necesitățile de moment sau să arate altora ce tari sunt ei și ajung să distrugă un suflet doar pentru plăcerea lor de moment; sunt oameni violenți, care nici nu încearcă să fie altfel doar pentru ceilalți nu-și pun mintea cu ei și îi lasă în jalea lor. Dar sunt și oameni care rănesc mereu și mereu prin răutăcisme ieftine care, adunate, pot distruge un suflet sensibil.

Cândva, în tinerețe, pe vremea când la filmele “bune” era înghesuială mare la intrarea în cinematograf, la coada pentru bilete, mulțimea mă împingea din spate și oricât mi-aș fi dorit nu puteam proteja pe cei din fața mea. O doamnă, coafată proaspăt, îmbrăcată frumos, de mână cu un domn, se întoarce spre mine și îmi spune, răstit: Nu te mai împinge în mine! M-a enervat cumplit! Ea nu-și dădea seama că în spatele meu era un puhoi de oameni?! I-am spus asta, așa cum mi-a venit atunci (ceva de genul): Te-ai moțat și nu-ți dai seama că și pe mine mă împing ații? M-a privit lung, parcă dându-și seama că am dreptate, dar am citit în ochii ei o mare tristețe și îi luceau în ochi lacrimi: practic, o jignisem. Se pregatise, poate, cu atenție pentru acea întălnire și eu o jignesc de față cu iubitul, îi stric ziua, cum s-ar spune. Mi-a părut enorm de rău dar mi s-a părut deplasat să îi cer scuze. Ce aș fi putut să-i spun atunci, cănd lumea din jur - în majoritate de vârsta mea - se amuza? În acel moment m-am trezit! Era, oricum, ceva ce nu mai făcusem niciodată - și nici n-am mai făcut de atunci înainte.

De ce să spui: dă-te mai încolo, grasule când poți spune doar dă-te mai încolo? De ce să îi spui unui necunoscut, pe strada, parcă ești moartea! când poți să taci, pentru că nu știi ce e în sufletul acelui om? Poate că e urât de la Natura dar are suflet sensibil. Uneori, un cuvânt, a împins oamenii la sinucidere, fiind picătura care a umplut paharul. Aleg să nu fiu o astfel de picătură.

Dar mi-a venit și mie rândul! Doar că mie nu-mi strică ziua astfel de oameni! Era mare înghesuiala în autobuzul care mergea spre gară și oamenii se înghesuiau înfiorător, călcându-se în picioare, să urce - oarecum, să zicem că era de înțeles, pentru că circulau rar și mai mereu erau aglomerate, pentru că așa era atunci. Lângă mine, în autobuz, erau doua valize mari - cu greu îmi păstram echilibrul pe verticală, împinsă de cei care încercau să urce, de cei care voiau să coboare. Paltonul - pentru că era iarna - se înfășurase aiuristic în jurul meu - de la atâta vânzoleală - și aveam senzația că sunt în cocon și dacă oamenii ar fi luat valizele acelea aș fi căzut. O femeie care voia să urce, strigă de pe trotuar, cu chipul schimonosit: Vopsita aia de ce nu se mișcă mai în față? M-a pufnit râsul, și în locul meu - oricum nu m-aș fi obosit să îi răspund - au strigat ceilalți: pentru ca nu poate!

Înainte de a acuza pe cineva de ceva ar trebui să ne întrebăm dacă nu exista un motiv pentru care persoana să nu facă ceea ce pare logic că ar trebui să facă. E ușor să stricăm ziua cuiva! Unii oameni au o mare sensibilitate sufletească și pot fi răniți foarte ușor.

Ar fi frumos să avem zile frumoase și să îi lăsăm și pe ceilalti să aibă zile frumoase. Iar dacă una dintre zile nu ne e frumoasă să n-o urâțim și pe a altora - pentru că ei nu au nicio vină dacă nouă ne tună și ne fulgeră.

Care ar fi răspunsul? Cel mai plauzibil (și trist) mi se pare a fi: pentru că putem.

Reflexii in oglinda - Doi in unu

Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la

"Reflexii in oglinda"