Machapuchare, muntele sacru himalayan

Nepalezii consideră că fiecare vârf muntos este sfânt deoarece pe crestele înzăpezite se odihnesc zeii. Pentru nepalezi - și nu numai - munții sunt temple. Din întreg lanțul muntos Annapurna, o prelungire a lanțului Himalaya, Machapuchare este interzis alpiniștilor.

Vârful Machapuchare are 6.993 de metri altitudine - este considerat sfânt şi închinat zeului Shiva.

Shiva este un zeu de prim rang, și unul dintre cei mai vechi, aparținănd trinității divine Trimurti. Shiva este zeul distrugerii, în timp ce Brahma este creatorul, iar Vishnu păstrătorul și conservatorul. Deși reprezintă distrugerea, Shiva este văzut ca o forță pozitivă a Universului, deoarece distrugerea este, în hinduism, urmarea firească a creației. Zeul poate să întrerupă ciclul de reîncarnări (samsara) - Cine pune cu mâna sa o floare pe capul lui Shiva, rostind versul de 6 silabe, acela nu mai renaște. (Panchatantra I, 168). Cele 6 silabe sunt Om, namah Shivaya, adică Om, închinare lui Shiva (om este silaba sacră prin care începe invocarea oricărui zeu).

Totodată, Shiva este ocrotitorul asceților și deținătorul puterii magice a meditației și căinței (în această ipostază reprezentat adesea ca ascet gol, cu cenușă pe trup și cu un craniu în mână, în care adună milostenia oamenilor, purtarea craniului fiind osânda primită de zeu după ce a ucis un brahman). (wikipedia.org)

Machapuchare - considerat unul dintre cei mai frumoși munți din lume - este situat la sfărșitul unui pinten lung din sudul lanțului principal Annapurna, la răsărit de Sarangkot, mai sus de lacul Fewa, masivul fiind la aproximativ 25 km nord de Pokhara, principalul oraș al regiunii. Formele de relief ale muntelui sunt extraordinare, având pereți aproape verticali - ceea ce face din el un vârf deosebit deși are o înălțime mai mică decât a unora dintre vârfurile aflate în apropiere. Vârful său dublu seamănă cu o coada de pește, fapt care i-a adus și denumirea Coada de pește. Aspectul de coadă de pește poate fi observat de undeva dintre Sinuwa și Valea Modhi Khola. Mai este numit Matterhorn din Nepal, după numele muntelui (care-i seamănă) aflat în Italia, la granița cu Elvetia, cu înalțimea de 4478 m, considerat unul dintre primii zece cei mai periculoși munți din lume.

Este un simbol în peisajul extraordinar al Nepalului, uimind prin sculpturile făcute de Natura în piatră și gheață. Drumul spre masiv pornește dintr-o zonă cu climă subtropicală (păduri tropicale putând fi întălnite până la altitudinea de 3200 m), de la 900 m deasupra nivelului mării și ajungând la altitudini de 7000 de metri pe un traseu care ar putea fi parcurs în numai 30 de minute dacă ar exista un drum pentru autovehicule.

Fiind considerat sacru muntele Machapuchare a fost salvat de la distrugere în beneficiul nepalezilor. Everest este în “pericol ecologic” deoarece aceia care trec pe acolo lasă în urma lor multe deșeuri; în plus, folosind tuburile de oxigen - necesare la altitudini foarte mari - cercetătorii afirmă că se distruge atmosfera în zonă. Ca și cum n-ar fi de ajuns, din cauza încălzirii atmosferei ghețarii încep să se topească, făcând muntele - în curând - imposibil de escaladat.

Pentru că Machapuchare este interzis escaladelor se poate obține aprobare pentru vârful Pisang Peak, cu o altitudine de circa 6100 de metri și care se află destul de aproape. Cel mai apropiat, practic sub Machapuchare, la numai câțiva km, se află vârful Mardi.

Deși interzis alpiniștilor, istoria - neconfirmată - spune că în anul 1950 cineva a încercat să ajungă în vârf dar a trebuit să se întoarcă atunci când mai avea doar 300 de metri până sus. Adus în fața regelui acesta i-ar fi spus ca Shiva l-a oprit din escladă pentru că acolo este locul lui de odihnă - de atunci muntele este interzis pentru escalade.

În anul 1957, însă, o expediție formată din englezi, condusă de James Roberts (21.09.1916, India - 01.11.1997, Pokhara, Nepal), s-a apropiat, urcând prin nord, până la 50 de metri de vârf, dar n-au urcat mai departe, promițând să nu pună piciorul în vârf. De atunci nimeni nu a mai urcat.

În anul 2011, un grup de zece parapantiști români - șapte din Mureș, doi din Brașov și unul din Cluj au survolat cu parapanta zona Annapurnelor, apropiindu-se și de muntele sacru. Adrian Pochiu, din Braşov, s-a apropiat cel mai mult de vârful Machapuchare, la 3.300 de metri.

Sursa fotografii: Turism de Aventura (albumul "Circuitul Annapurmelor")
www.extreme-travel.ro

Fosile de amoniți pe Circuitul Annapurna

Acest traseu pentru drumeții montane este considerat unul dintre cele mai spectaculoase. Drumurile nu sunt neapărat bune, cazarea nu se face în locuri cu pretenții dar traseul oferă multe bucurii celor care știu să admire frumosul și se încumetă să parcurgă acest traseu care poate dura între 14 și 20 de zile - poate mai mult, poate mai puțin, în funcție de traseul ales, în funcție de cum alege fiecare să parcurgă traseul: în grup organizat sau pe cont propriu. E un traseu care te poartă când la înălțimea munților când în adâncimea canioanelor spectaculoase. Peisajul e diversificat: râuri, lacuri situate la 5000 m altitudine, cele mai adânci chei din lume dar mai ales munți. Ești tentat să te oprești la fiecare pas și să fotografiezi frumusețile Naturii. Nu, n-am fost în aceste locuri, dar știu de la cei care au fost și au fotografiat.

Temple

Munții Annapurna sunt situați în sudul masivului Himalaya. Traseul circuitului înconjoara acest lanț muntos Annapurna și trece prin mai multe localități. Unele trasee pot fi parcurse cu mașina chiar și până la înălțimi de 3.500 de metri. Circuitul are circa 200 km și întâlnești o mulțime de temple buddhiste și hinduse și trece pe lângă vârfurile Manaslu, Langtang Himal, Annapurna I, II, III și IV, Gangapurna și Dhaulagiri.

În valea râului Kali Gandaki (la granița dintre Nepal și Tibet) pot fi găsite fosile din Marea Tethys, datând de acum 60 de milioane de ani: amoniți. Dacă nu, pot fi cumpărate de la localnici - dar ei nu îi spun vânzare, ci afirmă că prețul plătit e donație menită să acopere costurile pentru cei care le caută și le aduc la temple pentru a fi oferite oamenilor - Shaligram e neprețuită. Sătenii își riscă viața, uneori, căutându-le în zone unde condițiile climatice sunt foarte dificile.

amoniti fosile

Amonitul este un ordin de moluște cefalopode fosile, cu cochilia în formă de spirală împărțită în mai multe compartimente, moluște care au trăit în paleozoic. În pietrele negre din valea râului sunt marcate urmele formelor acestor moluște - mai sunt numite pietre Shaligram, considerate sacre de localnici, fiind - zic ei - încarnarea zeului Vhisnu. Cultul acestor pietre e larg răspândit și datează din trecutul foarte îndepărtat. Sunt venerate în temple, mănăstiri și gospodării din întreaga lume, ca fiind natura vizibilă a lui Vishnu.

Legenda spune că zeul Vishnu, pentru beneficiul oamenilor, se arată pe Pământ sub forma pietrei Shaligram, a plantei Tulsi, a ierbii Kush și a copacului Pipal.

Vishnu

Se spune despre pietrele Shaligram că numai privindu-le și mintea se liniștește; atingându-le, păcatele sunt arse iar dacă bei apa în care au fost ținute se vindecă defectele de vorbire. Cel care vine în contact cu acest flux sacru va fi eliberat de frica morții și din ciclul reîncarnărilor chiar dacă este un păcătos care nu și-a învățat lecțiile karmice.

Și pe malul lacului Damodar-Kunda (care e și loc de pelerinaj) se găsesc Shaligram Shila. Se spune că în interiorul lor își are adăpost o mică insectă care are un dinte de diamant și cu acesta taie Shaligram. Cele mai multe Shaligram sunt considerate de bun augur, unele sunt încărcate mai mult de sacralitate iar altele sunt utilizate pentru a aduce bani, pace, liniște.

În Japonia, Shaligram este considerată piatra veşnică, probabil pentru că (se spune) are cel puţin 60 de milioane de ani.

Amoniții sunt de două feluri: cei mici, care nu au fost tăiați și pot fi purtați la gât sau ca amuletă la brățară și cei mari, tăiați la jumătate și care pot fi etalați în locuințe pentru a aduce sănătate, bogăţie, căsătorie, familie, descendenţi, un nume onorabil şi cunoaştere pentru toți ocupanții casei.

Amonitul este privit ca una dintre pietrele preţioase ale buddhismului dar și ca un important element în Feng Shui. Se spune că aduce fericirea şi de obicei este purtat în mod discret de cei suficient de norocoşi pentru a deţine o astfel de piatră.

Sursa fotografii: Turism de Aventură (albumul “Circuitul Annapurnelor”) - adresa: https://www.facebook.com/turismdeaventura.extremetravel/photos_albums nu mai e acctiva
www.extreme-travel.ro
Vezi și:
Machapuchare, muntele sacru himalayan
Annapurna
Fotografii  Munții Annapurna  

Copacul din deșert. Bună dimineata, Soare!

Un bărbat călătorea prin deșert, flămând, însetat și obosit, când tocmai văzu un arbore înalt, plin de fructe, care dădea umbră larga, iar la baza trunchiului susura un izvor cu apă cristalină. Călătorul s-a oprit lângă copac, a mâncat din fructele delicioase, s-a săturat cu apa rece și s-a odihnit la umbra deasă.

Când a fost pe punctul să plece a privit către copac, spunând:

- O, copacule, cu ce aș putea să te binecuvântez? Ar trebui să te binecuvântez cu fructe dulci? Dar acestea sunt dulci. Ar trebui sa te binecuvantez cu o umbră deasă? Dar umbra ta e din belsug. Ar trebui să te binecuvântez cu un izvor de apă rece la rădăcina ta? Dar un izvor deja curge. Există, totuși, ceva cu care să te binecuvântez: fie ca toți copacii plantați din semințele tale să fie ca tine…

(din Midrash)

Notă: Midrash (Midraș) este o colecție de comentarii, povestiri, eseuri etice scrise de rabini pentru a explica pasaje din Scripturile evreișeti (Tanach) și sunt aranjate în ordinea cărților Învățăturile (Tora), Profeții, Scrierile.

Text scris pentru Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

În munții noștri pe răcoare

Masivul Piatra Mare face parte din munții Bârsei, localizați în sudul depresiunii Brașovului, în cadrul Carpaților de Curbură. Vârful omonim atinge înălțimea de 1.844 de metri.

În zona masivului Piatra Mare se poate ajunge fie pe cale rutieră (DN1 și DN1A), fie folosind calea ferată magistrală ce leagă celelalte localități de Brașov.

Puncte de plecare pe traseele din Piatra Mare: cabana Dâmbul Morii (Timișul de Jos); Săcele, Timișul de Sus, Predeal.

Cabana Piatra Mare este situată la altitudinea de 1628 de metri și are spații de cazare pentru cei care vor să petreacă noaptea pe munte.

Cei care iubesc zăpada mai pot avea parte de ea atât în Poiana Brașov cât - mai ales - în Piatra Mare. În Poiana Brașov stratul de zăpadă e de circa 25 de centimetri, în Piatra Mare de circa un metru. Nu mă credeți?!

Sursa fotografii: Turism de Aventură

Câinele din imagine dovedește clar că îi place în zăpadă, chiar dacă zăpada de pe blana lui e din Postăvaru.

Sursa fotografie: Cabana Postăvaru (pag de FB este acum, mai 2021, pagina cu poezii)

Munții Postăvarul sunt o grupă muntoasă a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Postavaru, cu înălțimea de 1799 de metri, unde se poate ajunge pe jos, pe traseele marcate, cu telegondola sau cu una dintre telecabine. Se poate ajunge și pe alte trasee, între care cel care pornește de la Pietrele lui Solomon, la baza drumului vechi ce duce spre Poiana Brașov.

Pentru o coborare mai spectaculoasă puteți alege Drumul Șerpilor, spre Timișul de Jos, având de coborât o diferență de nivel de 1300 de metri, pe serpentine strânse, scurte, urmate de coborâri abrupte.

Cabana Postăvaru, cu locuri de cazare în camere cu două, trei sau patru camere, o anexa - “La pisici” - cu 18 locuri, și restaurant, aflata la altitudinea de 1604 metri, a fost fondată în anul 1883.

În timpul săptămânii e liniște la cabană, dar la sfârșitul săptămânii e aglomerat.

Lângă această cabană, cu mulți ani în urmă, am avut parte de una dintre cele mai frumoase furtuni. Era amiază, dar cerul s-a acoperit de nori și părea că a coborât seara. A plouat puternic apoi a început să bată vântul, făcând arborii să-și încline trunchiurile foarte mult, crengile zbătăndu-se a disperare. De câte ori cerul bubuia, fulgere albastru-electric luminau vazduhul și cădeau, parcă, printre stânci, făcând pământul să vibreze! Am stat cinci minute pe marginea unei văi mici, între fulgere, dar a trebuit să mă retrag pentru că se holbau oamenii adăpostiți pe veranda cabanei și cei care veniseră cu mine insistau să mă retrag, că mă lovește vreun fulger...

Cele mai spectaculoase fulgere le-am văzut, însă, la eclipsa totală de Soare din 11 august 1999, în Piața Sfatului din oraș.

Sursa foto: extreme-travel.ro

Să aveți o săptămână minunată, cu Soare zâmbind a cald.

Ninsoare în aprilie

Se știe: în Brașov vremea e tare capricioasă, deci nu ne mirăm când ninge în aprilie (dar ne întristăm puțin). În alți ani a nins în luna mai - și a nins cu simț de răspundere, nu fulgi răzleți. A fost un an - spun bătrânii - când a nins în luna iunie. Și sunt ani când în Brașov e vară într-o joi.

De ce ar fi anul acesta altfel?! De joi seară plouă - mai mult sau mai puțin, cu pauze mai scurte sau mai lungi. Dimineață, pe la ora 10, ningea cu fulgi mari și pufoși, apoi a stat. Pe iarba verde crud se zăresc pete lucioase de apă înghețată. Și e tare frig. Dar, se pare, unui porumbel îi place să stea cu picioarele în apa rece a unei imense bălți care se formează de când zona a fost asfaltată. Stătea acolo, cu apa până la piept, privind în jur. Am deschis geamul și i-am așezat pe pervaz boabe de grâu - a auzit sunetul caracteristic și a venit, planând, să mănânce.

În Poiana Brașov, pe Tâmpa, în munți zăpada s-a depus serios; în oraș pătura de omăt a avut spor numai pe mașini, dar acum a topit-o ploaia. 

Poiana Brasov

Ieri seară cerul ne înștiința că nici azi nu vom vedea Soarele.

Dimineața nu l-a contrazis.

Dar primăvara nu se mai dă dusă, oricât ar vrea iarna să mai domnească.

Vă doresc un final de săptămână minunat!

Sursa fotografii: Brasov, orasul sufletului meu

În parcul din Arcuș. Reflexii în oglindă

Satul Arcuș (Árkos) e atestat din 1332 și e situat la 50 km de Brașov, in județul Covasna, la 3 km N-NV de Sfântul Gheorghe. Aici se află Castelul Szentkereszty, în centrul unui parc amenajat în stil englezesc dar în care azi nu mai există unele dintre micile construcții caracteristice.
Au fost plantate aici specii rare, dintre care unele mai există și azi.

Elementul central al parcului este lacul, care apare în primele inventare la începutul anilor 1820. O mică insuliță se ivește într-o parte, legată de mal printr-un pod. 

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu (albumul "Imprejurimi")

Articol înscris la "Reflexii in oglinda".

Parabola celor nouă chei

Sunteți atât de prostuți, mielușeii mei, încât atunci când găsiți o cheie vă trebuie și ușa, iar când găsiți o ușă, cheia de la ea.

Iar lumea este atât de simplă, încât orice ușa are cheia sa, și orice cheie are ușa ei.
Lumea, mielușeii mei, nu este decât un labirint de uși deschise, care doar par a fi închise.
Dacă vreți să vă pierdeți în acel labirint, nu ezitați niciun moment. Iată rețeta: nu se lasă din mână cheia și se descuie, se descuie cu ea mereu.
Aflați că ușa despre care vă vorbesc nu se vede decât deschisă, iar pentru a o deschide trebuie nu trei, ci de trei ori câte trei chei. Nici șase, nici opt, ci nouă.
Atâta timp cât n-o veți avea pe cea de-a noua, celelalte opt nu vor descuia nimic și veți fi luați drept nebuni. Se va zice: Iată-l pe nebunul acela cu cheile.
Apoi o veți găsi pe cea de-a noua. Atunci, trecând pragul ușii, nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce să strigați: Am găsit! Am găsit!
Căci în ușa cea invizibilă nimeni nu vă va mai vedea, iar strigătul vostru va rămâne neauzit.
Nu vă mai dați osteneala de a vă mai întoarce.

(Tradiția Celor Nevăzuți)

De când e omul pe Pământ se poate constata că omul lăuntric a existat dintotdeauna. Omul cu privirea întoarsă spre lumea launtrică s-a născut deodată cu omul însuși. În istoria vieții, conștiința existenței s-a născut odată cu conștiința iluzoriului, ca și cum vizibilul și invizibilul ar avea aceeași importanța și chiar aceeași valoare în ce privește supraviețuirea, cel puțin în cazul animalelor superioare.

Oamenii de știință nu au aflat nici azi care e funcția visului. Visarea cu ochii deschiși, însă, e gândirea noastră conștientă, care oferă o altfel de imagine a lucrurilor. Putem vedea lei, tigri și putem vedea că ne jucăm împreună cu ei sau că fugim din calea lor cu viteza luminii.

Dintotdeauna, bogația nicicând epuizabilă a vieții sale interioare l-a convins pe om că lumea invizibilă este la fel de reală, dacă nu și mai reală decât aceea vizibilă.

Platon, în Mitul peșterii, a exprimat această convingere, invitându-ne să vedem în lucruri umbra mișcătoare a Ideilor eterne. Există o lume invizibilă, accesibilă doar gândirii noastre.

Adesea - spune Plotin - mă trezesc din trupul meu revenind la mine însumi. Devin exterior lucrurilor, interior mie însumi. Văd o frumusețe de o miraculoasă măreție. Atunci, sunt sigur, particip la o lume superioară. Viața pe care o trăiesc atunci este cea mai înaltă. Mă identific cu Divinul, sunt în el. Și, odată ajuns la acest act suprem, rămân astfel.

Mai există și azi mistici, dar nu prea mai există oameni care să îi înțeleagă, iar dacă există, se expun aceleiași exilări ca și misticul.

Progresul științific este  singurul progres incontestabil. Valorile care nu sunt recuperate de știință se prăbușesc unele după altele. Lumea invizibilă tradițională, pâinea spirituală a părinților noștri, este esențialmente străină științei. Nimic din ceea ce ține de spirit, de lumea cealaltă, de realități imateriale, de viața de apoi nu ține de lumea fenomenelor științei experimentale.

Activitatea intelectuală favorită a timpului nostru este demistificarea, operațiune prin care o mistificare colectivă este denunțată, dată în vileag, iar victimelor ei le este arătată înșelătoria. Tot ceea ce vine să-și impună în fața rațiunii prorpiul punct de vedere este presupus o mistificare, căreia trebuie să i se găsească trucul. Succesele mereu reînnoite ale științei au convins inconștientul colectiv că acest truc este găsit întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Sistemele raționaliste elaborate în marginea științei, dar cu structurile ei, îi aduc aici sprijinul lor atunci când știința însăși se arată a fi lipsită de o bază solidă sau când e prea complicată pentru ca ignorantul să poată fi demistificat. Orice om educat în climatul științific simte nevoia să înțeleagă. Cu toate acestea, știința nu încetează să mărească imensitatea a ceea ce nu știm, ascensiunea ei nicicând întreruptă îl convinge chiar și pe cel care nu e om de știință (de fapt, mai ales pe acela) că e mai bine ca ideea conform căreia ar putea exista ceva care să nu aparțină lumii fenomenelor să fie trecută la rubrica pierderi. A spune despre o idee, despre un demers sau despre orice altceva că nu este științific înseamnă a-i rosti suprema condamnare. Nu e științific, deci așa ceva nu există sau este fals. Dacă veți spune cuiva ceea ce a spus Plotin, că deveniți exterior lucrurilor și contemplați o frumusețe de o minunată măreție, atunci veți fi ascultați cu atenție, vi se va măsura tensiunea, pH-ul salivar, reflexul psihogalvanic și altele, veți fi invitați să vă povestiți copilăria și veți primi o explicație care nu are legătură cu nimic din ceea ce ați vrut să spuneți. Dacă insistați se vor putea chiar reproduce experimental, cu ajutorul mijloacelor fizice, chimice și fiziologice acele stări despre care vorbiți sau ceea ce se crede că ar fi ele.

Vom ști vreodată dacă ceea ce afirmă misticii este adevărat? Poate că nu, dar merită să reflectăm. Leacul pentru vindecarea cancerului nu există, dar nu se renunță la căutări.

Sursa: Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, de Aime Michel, Nemira, 1994)