Etichete pentru caiete. Back to school

O etichetă pentru caiet ar trebui să conțină informații despre deținătorul caietului (nume, prenume, clasa – în cazul elevilor) și, eventual, despre... caiet, adică „materia” căreia îi este dedicat (la fel și în cazul manualelor/cărților).

Exact! Tema cu numărul trei, în Calendarul ReCreativ, este despre etichete – eticheta de caiet/carte nu cea de la Curtea regelui Franței!

Tabelul pentru înscrierea postărilor este pe blogul Explorator prin viață: Back to School.

Am detestat cu pasiune acea hârtie albastră și poroasă (se găsea și lucioasă și mai puțin poroasă), și etichetele acelea dreptunghiulare, albe cu chenar albastru, pe care le-am m„prins” când am început școala. Bine! Și la grădiniță am avut parte de ele; caietul de mai jos e caietul de desen de la... grădiniță! 

Am descoperit cu mai mulți ani în urmă că l-au păstrat părinții. Încă nu vreau să dovedesc că acum desenez la fel de... frumos ca la grădiniță, deci nu fac poze desenelor!

În clasa a II-a am început să personalizez etichetele, să lipesc abțibilduri pe învelitorile colorate ale cărților și caietelor și învățătoarea mi-a „reproșat” că „nu se face așa ceva”, pentru că toți copiii trebuie să aibă la cărți și caiete etichete albe și învelitorile trebuie să fie „curate”. Mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe alta ce mi-a zis ea (și asta n-avea legătură cu faptul că eram blondă). Atunci i-a chemat pe părinți la școală. Ei ce să zică?! N-au contrazis-o. Și atunci am lipit etichete personalizate și abțibilduri pe „coperțile” interioare (nu pe cărți, pe învelitori).

Pentru că nu mă număr printre cei care s-au întors la școală în septembrie aș fi putut să confecționez etichete pentru borcane cu murături sau gemuri, de exemplu, dar „conservele” mele se reduc la ceea ce cumpăr din magazin; aș fi putut confecționa etichete pentru ghivecele cu flori, dar pentru acelea am „fanioane”, dar numai când plantele sunt foarte mici (sau n-au răsărit) – să nu uit ce e acolo și când le-am plantat. Așa că am făcut trei etichete din hârtie galbenă pentru „jurnale” inexistente.

Am vrut, neapărat, să „conserv” undeva decupajele minuscule cu câini și pisici, imagini de pe „prospectul” unor feluri de mâncare pentru câini și pisici.

Mă „laud" cu etichetele următoare:

Și cam atât. Aceasta o consider a fi cea mai simplă temă – sigur, poate fi și complicată, dar m-am gândit să nu exagerez.

Creion, guma de șters, ascuțitoare

Am avut curiozitatea să aflu când s-a inventat creionul și am avut surpriza să aflu că acest instrument de scris are o lungă istorie. Sigur că nu voi reține toate amănuntele pentru timp îndelungat, dar acum am măcar o idee despre ce și cum.

Din istoria creionului

Înainte de creioanele cu grafit, multe civilizații antice foloseau ca instrumente de scris tulpini de bambus sau stuf, ascuțite la vârf pentru a face semne pe pergament, papirus sau tăblițe acoperite cu ceară. Adevăratul precursor al creionului se spune că ar fi stylus-ul roman – o vergea metalică (din plumb, de regulă), utilizată pentru a zgâria suprafața papirusului (precursorul hârtiei) sau a pergamentului pentru textele importante și tăblițe de ceară pentru texte mai puțin importante. Tăblițele erau plăcuțe din lemn înrămate și unse cu un strat de ceară – cei care doreau să șteargă ce au scris încingeau plăcuța, ceara se înmuia și putea fi renetezită.

Descoperirea grafitului

Grafitul a fost numit, inițial, „plumb negru” când a fost descoperit prin anii 1400 (cum afirmă unele surse); în 1779, grafitul s-a dovedit a fi o formă de carbon.

Legenda spune că o furtună a smuls un copac (frasin) din rădăcini și păstorii din apropiere au văzut în pământ un material negru asemănător cărbunelui, dar nu ardea; localnicii au observat că substanța lasă urme întunecate mai bune decât plumbul pe care îl folosiseră până atunci și au folosit-o pentru a-și marca oile. Era grafit. Se întâmpla în Borrowdale, Anglia, prin 1564.

Cine a inventat creionul

Se poate spune că nu există un singur inventator pentru acest instrument de scris a cărei existență o considerăm azi că fiind „de la sine înțeleasă” și fără de care nu prea ne putem imagina lumea.

Prin 1565, naturalistul elvețian Conrad Gessner a publicat un desen cu o bandă de grafit într-un tub de lemn – acesta, spun cercetătorii, e prima reprezentare grafică a unui creion din lemn.

Sursa foto primul creion desenat:

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

Prin 1610, grafitul a fost învelit în sfoară, piele, hârtie sau crenguțe și începuse să fie vândut în Londra, unde a devenit popular în rândul familiilor bogate care își trimiteau copiii la școală.

În anul 1662, în fabrica de creioane Staedtler din Nürnberg, Germania, au fost produse în serie primele creioane – erau simple, din lemn, și au devenit populare în toată Europa.

În 1795, Napoleon Bonaparte avea nevoie de creioane și din cauza războiului nu avea acces la grafitul din Anglia. Nicolas-Jacques Conté, om de știință care a servit în armata lui Bonaparte, a făcut un amestec din argilă, apă și puținul grafit la care avea acces.

În 1812, William Munroe a creat primele creioane din lemn din America, folosind lemn de cedru roșu, un copac popular în Tennessee.

Tot cam pe atunci, Joseph Dixon și-a făcut primul creion din lemn – a amestecat grafitul cu lut și apă, l-a rulat fâșii și a copt totul în cuptorul mamei sale. La începutul anilor 1870, el a obținut un brevet pentru o mașină de rindeluit care putea produce 132 de creioane pe minut. Mașinăria a fost oportună, deoarece soldații aveau nevoie de creioane în timpul războiului civil.

În 1820, Henry David Thoreau și tatăl său, John Thoreau, în fabrica lor din New Hampshire, au dezvoltat un sistem prin care creioanele să fie mai puțin fragile și mai puțin grase: au înlocuit ceara cu lutul și astfel a apărut creionul „nr. 2” - grafitul lasă un semn ușor de citit și aceste creioane au devenit curând rechizite școlare standard în sălile de clasă din toată țara.

Henry David Thoreau a inventat patru tipuri de creioane etichetate de la 1 la 4: creioanele nr. 1 aveau grafitul cel mai moale și creioanele nr. 4 aveau cel mai dur grafit; creionul nr. 2 a fost cel mai des folosit.

În anul 1822, Sampson Mordan și John Isaac Hawkins au patentat primul creion metalic cu mecanism intern pentru propulsarea grafitului.

Creionul mecanic utilizează o mină mult mai fină decât unul obișnuit; mina se deplasează în interiorul instrumentului de scris cu ajutorul unui mecanism și poate fi înlocuită.

În 1861, Eberhard Faber deschide fabrica din Midtown Manhattan, New York City – acolo e acum sediul Națiunior Unite.

Faber Company a creat primele creioane colorate în anul 1908 – erau realizate cu pigmenți rezistenți la lumină. În 1922, Faber se extinde în Europa, deschizând o fabrică la Nüremberg.

În anii 1950 creioanele au început să se vândă la cutie. Existau mai multe modele și stiluri, iar părinții s-au înghesuit să cumpere în sezonul de întoarcere a copiilor la școală.

Și tot așa! Creioanele pot fi găsite azi în fel și fel de culori și chiar forme.

Citind atâtea pagini din istoria creionului parcă-mi vine să-i acord o mai mare importanță decât am făcut-o până zilele trecute.

Cine a inventat guma de șters

Se pare că inventarea gumei de șters (radiera) a fost o întâmplare.

În primele zile ale creioanelor, oamenii foloseau cocoloașe din miez de pâine sau tablete de ceară pentru a șterge urmele de mină de creion sau de tuș de pe hârtie.

Descoperitorul gumei de șters ar fi fost filosoful, teologul și chimistul Joseph Priestley care, la 15 aprilie 1770, descria o gumă vegetală care avea proprietatea de a șterge prin frecare urmele de creion de pe hârtie; el a numit substanța „rubber” (to rub, în engleză, însemnând a freca, a șterge prin frecare). J. Priestley descria seva recoltată de la niște copaci din America de Sud – arborii de cauciuc.

A încercat să stabilizeze substanța, dar a reușit doar să o facă să miroasă mai puțin urât, altfel fiind nedurabilă și sfărâmicioasă.

Se spune că inginerul britanic Edward Nairne, într-o zi din anul 1770, căuta pe masa de lucru un cocoloș de pâine pentru a șterge o greșeală în schița la care lucra – grăbit și neatent, a nimerit o bucată inutilă de cauciuc pe care o păstra mai mult dintr-o curiozitate inginerească, și când a văzut ce bine șterge urmele de creion a început, în scurt timp, o afacere cu gume de șters. La acea vreme cauciucul era un material instabil și urât mirositor dar cu toate acestea, gumele lui Nairne se vindeau bine și scump.

Curând, invenția lui a fost preluată de alți fabricanți și negustori și prețul a scăzut vertiginos. Radiera lui Nairne se degrada ușor, era sfărâmicioasă și mirosea foarte urât, dar ștergea mai bine decât pâinea.

Inventatorul Charles Goodyear a descoperit, în 1839, procesul de vulcanizare, metodă care a fost folosită pentru a face radiera (din germană: Radiergummi) mai rigidă și mai rezistentă.

În 1858, Hymen L. Lipman (Philadelphia, S.U.A.) a brevetat primul creion din lemn cu radieră de cauciuc atașată (creionul cu gumă de șters).

Cei din compania Faber Pencil au fost inspirați de prima gumă de șters (inventată de Lipman) și au atașat la creioanele lor o virolă de metal în care au atașat o gumă cu piatră ponce roz.

Radierele de la capetele creioanelor sunt, de regulă, de culoare roz, roșie sau verde (adesea, culoarea e asortată cu creionul), sunt netede și cauciucate; în compoziția lor se amestecă piatră ponce pulverizată pentru a le conferi o structură mai rigidă.

Principalul material folosit pentru radiere este cauciucul sintetic; radierele au cam aceeași consistență deși există într-o varietate de forme și culori. Pot fi făcute din material mai scump, cum ar fi vinilul (radierele de la capătul creioanelor sunt adesea din vinil), dar și materiale mai ieftine: soia, de exemplu.

Există radiere speciale pentru artiști, pentru șters creta de pe tablă s.a.

Cine a inventat ascuțitoarea pentru creioane

Primele unelte de ascuțit creioane au fost cuțitul și briceagul – acesta din urmă fiind format din mai multe lame mici prinse laolaltă, foarte ascuțite, care aveau diferite forme și folosite inițial pentru a ascuți/tăia penele de scris în diferite unghiuri.

De-a lungul timpului au fost depuse multe cereri de brevet pentru instrumente de ascuțit creioane.

Producerea în masă a creioanelor a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și cam în același timp s-a dezvoltat producția de ascuțitori manuale și mecanice pentru creioane, între anii 1850 și 1900 fiind depuse cereri pentru numeroase brevete. La începutul secolului XX ascuțitoarea devine obiect al consumului de masă.

Într-un manual din 1822 este descrisă în detaliu o invenție a lui C.A. Boucher (Paris) pentru construirea unui dispozitiv de ascuțit creioane. Era un dispozitiv care s-a dovedit sensibil din punct de vedere tehnic și funcțional, dar ideea sa a fost recunoscută la nivel internațional; inventatorul nu a depus un brevet pentru aparatul său de ascuțit creioane.

În 1828, matematicianul francez Bernard Lassimone inventează, oficial, ascuțitoarea – el a obținut primul brevet mondial pentru un dispozitiv de ascuțit creioane.

În 1847, Thierry des Estivaux a depus un brevet la Paris pentru un dispozitiv format dintr-un tub și un con prevăzut cu o lamă.

Prima ascuțitoare de creioane din America a fost brevetată în 1855 de Walter Kittredge Foster din Bangor, Maine. El a fondat prima companie din lume de produs ascuțitori manuale. Câțiva ani mai târziu a început să vândă și în Europa.

Acești doi inventatori sunt considerați a fi „părinții” ascuțitorii manuale pentru creioane, ascuțitori care sunt utilizate și azi, confecționate din fel și fel de materiale, în diferite culori și forme, cu sau fără recipiente de colectare a „așchiilor”.

Curând după aceea, în Erlangen, Germania, Theodor Paul Möbius a dezvoltat și produs un dispozitiv format dintr-o lamă ascuțită și curbată în formă de con.

În 1894 (1897, în alte surse), John Lee Love din Massachusetts, un inventator afro-american, tâmplar de meserie, a construit prima ascuțitoare mecanică de creion din lume, și a denumit-o „Love Sharpener” – funcționa acționată de o manivelă montată pe o parte laterală a dispozitivului și așchiile rezultate din ascuțirea creioanelor erau colectate într-o cutie atașată.

Ascuțitoarea electrică a fost inventată în 1910, comercializată în 1917 numai pentru companii și birouri, disponibilă publicului larg în 1940 – funcționează pe aceleași principii cu cele manuale și mecanice dar sunt acționate de un mic motor electric.

Textul este mai lung decât mi-aș fi dorit, dar cred că am acoperit mai puțin de jumătate din istoria creionului, ascuțitorii și gumei de șters.

Surse online:

https://www.qualitylogoproducts.com/promo-university/history-of-pencils.htm

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

https://kids.britannica.com/students/article/pencil/276344

https://www.uh.edu/engines/epi339.htm

https://www.inventedfor.com/en/how-it-was-invented/13/pencil.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radier%C4%83

https://ro.frwiki.wiki/wiki/Taille-crayon

https://keepovin.com/istoria-ascu%C8%9Bitoarelor/

detalii despre inventatorii ascuțitorii:

https://patent-infos.de/overview/history-pencil-sharpeners-1850

Coperta din hârtie de copt. Back to school

Când eram la școală – deși nu mi-a plăcut în mod deosebit să învăț – aveam grijă să am caietele și cărțile protejate. Dar asta numai până în clasa X-a – mai apoi, un caiet pentru aproape toate materiile, neprotejat, făcut sul și purtat în traistă.

Când am intrat în clasa I-a încă se purta hârtia albastră și poroasă pentru învelit cărți și caiete, dar erau și învelitori din plastic, așa că le-am preferat pe cele din plastic.

Azi, cu ocazia „sezonului” doi din Back to School (vedeți tabelul pentru înscrierea postării tematice - 12 – 18 septembrie) din Calendarul ReCreativ, am ales să învelesc în hârtie... de copt un caiet de notițe.

Sunt mai multe metode de învelit caiete, dar am ales-o pe aceea care mi se pare cea mai simplă, și pe care am folosit-o de câte ori am avut de învelit un caiet cu paginile prinse la mijloc în capse.

Trandafirul e desenat prin „metoda mâzgălitul”: am așezat hârtia de copt pe o felicitare cu un trandafir embosat (realizat în relief) și am înnegrit cu creionul roșu – am accentuat trandafirul și frunzele, am lăcuit suprafața apoi am șters cu guma "surplusul de mâzgălit”. Pentru că nu am făcut foto cu mâzgălitul roșu am făcut la repezeală o „ciornă” cu negru.

Suzana a postat pe blogul Univers of my heart un videoclip cu instrucțiuni despre cum se fac „colțari” pentru coperta unei cărți și n-am rezistat tentației: am confecționat „colțari de protecție” pentru caiet. 

Inițial m-am gândit să decorez învelitoarea caietului în „sistem propriu”, adică așa cum făceam când eram la școală: abțibilduri, dar după ce am văzut „colțarii” m-am răzgândit. Ar fi fost mai interesant un caiet având coperți albe, dar n-am avut - trandafirul s-ar fi văzut mai clar.

Am simțit nevoia să scriu: caietul învelit in hârtie de copt arată chiar bine în realitate. Lumina artificială la care am facut cele mai multe poze nu m-a ajutat, deși am suplimentat cu veioze becurile de la lustră.

Suport pentru creioane. Back to school

Calendarul ReCreativ 2022 a ajuns la etapa cu numărul 5, etapă care se desfășoară între 4 septembrie – 2 octombrie. Regulamentul jocului și tabelul pentru înscrierea postărilor participanților sunt publicate pe blogul Explorator prin viață: Back to School.

Prima temă (5 – 11 septembrie) este despre suport pentru creioane – sau pentru pensule, pentru sticluțe cu ojă, tacâmuri s.a.m.d. pentru cei care vor să participe dar nu s-au întors la școală. Un suport pentru creioane, pensule etc. nu e niciodată în plus pentru cei care folosesc instrumente de scris în activitățile lor zilnice – și asta chiar și numai pentru a schimba ceva în decor.

De-a lungul timpului am confecționat câteva suporturi (pentru creioane dermatograf, pentru stilouri și altele), din diferite materiale, dar acesta e primul suport cu mai multe piese. Îmi place cum a ieșit, deși l-am lucrat pe repede înainte.

Suportul e confecționat din cilindri de carton rămași de la role cu șervețele din hârtie: un cilindru cu diametrul mai mic (cel roz) și unul cu diametru mai mare - cel colorat și acoperit cu plasă de la fructe, din care am tăiat două inele, ca suporturi pentru gumă de șters, ascuțitoare (sau ce-o mai ajunge în ele). Baza suportului este din carton ondulat învelit în hârtie colorată. Pe unde a rămas un spațiu neacoperit am aplicat lipici cu sclipici.

Îmi place să colorez folosind creioane cu mină moale, dar nu prea-mi place să scriu cu creionul – am preferat întotdeauna cerneala, încă de când eram la „capitolul” „liniuțe și bastonașe”, dar învățătoarea ne-a permis să folosim stiloul numai pentru „temele de acasă”. Penița stiloului alunecă mult mai ușor pe hârtie, decât creionul sau pixul (sigur, azi sunt pixuri care au pastă ce alunecă pe hârtie la fel de ușor ca penița, dar tot stiloul îl prefer).

Dracul nu era așa de negru cum părea

Fragmente din cartea 

Podul spionilor

În anii 1950-1960, o fabrică a companiei Lockheed (S.U.A.) - fabrică ce nu exista oficial – era punctul de intersecție a tot ceea ce era ingenios, de nereprimat, patriotic și strict secret în cei mai tensionați ani ai Războiului Rece. Aici a fost locul de naștere a avionului invizibil, nedetectabil de radar, ca o alternativă la distrugerea reciprocă garantată; a bombardărilor inteligente, selective ca o alternativă la bombardarea sistematică; a fanteziei ca alternativă la realitate. A fost leagănul tehnologiei de absorbție a frecvențelor de radar, a avioanelor care puteau să traverseze Siberia la o viteză egală cu de trei ori viteza sunetului și a albatrosului negru, bizar, parte avion cu reacție, parte planor care, în lipsă de orice imaginație poetică printre inginerii care l-au construit, a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de U-2 (producătorul l-a numit „Article 360 = Articolul 360”).

Ce-ar fi fost dacă acest avion ar fi rămas rămas întreg și nevătămat în aer și pilotul (în costumul lui de astronaut) și-ar fi încheiat misiunea?! Dacă Article 360 ar fi rămas în aer (sau n-ar fi zburat atunci, la 1 mai 1960) s-ar fi păstrat șanse de ameliorare a relațiilor dintre națiuni la summitul superputerilor programat la mijlocul lunii mai din acel an la Paris. (anul 1960; au participat Eisenhower – președinte SUA, Hrușciov – prim ministru URSS, Macmillan – prim-ministru britanic și de Gaulle – președinte Franța) Dar au beneficiat alții de pe urma prăbușirii (și capturării pilotului de către ruși): John F. Kennedy, viitor președinte SUA (1961), spionii profesioniști care se bucurau de influența fără precedent conferită lor de cultul secretomaniei practicat pe durata Războiului Rece; ofițerii superiori aflați în fruntea unor forțe armate ce consumau încă o zecime din produsul intern brut al națiunii la șapte ani de la sfârșitul războiului din Coreea (25.06.1950 – 27.07.1953, considerat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece); și mai ales producătorii de rachete – Convair, Douglas, Lockheed, Martin Company – pregătindu-se toți pentru o cursă a înarmărilor cu final deschis, prin care să-i întreacă pe sovietici în producerea de tehnologii ale unui sistem de apărare naționala nou și exotic. (...) Nu e de mirare că multe persoane au crezut că pierderea avionului Article 360 nu a fost un accident din partea americanilor; mai sunt încă oameni care cred asta. (documentele desecretizate în timp și declarațiile unora dintre cei direct implicați par a susține suspiciunea).

În 1954, la o recepție organizată la Moscova cu ocazia vizitei premierului polonez, Nikita Hrușciov a ținut capitaliștilor aflați acolo o predică moralizatoare improvizată: „Suntem bolșevici! Dacă nu vă place de noi, nu acceptați invitațiile noastre și nu ne invitați la voi! Indiferent dacă va place sau nu, istoria e de partea noastră! Vă vom îngropa!” Și capitaliștii au transmis spre statele lor cele auzite, iar „forurile de decizie” de acolo au înțeles – sau au vrut să înțeleagă - că e vorba despre îngroparea sub munți de moloz radioactiv. Înainte de „predica” de la recepție, Hrușciov mai afirmase că era destul de sigur că vom avea în curând o rachetă teleghidată armată cu o bombă cu hidrogen care ar putea lovi orice punct din lume.

Pentru a se convinge că respectivul nu e doar lăudăros, americanii au ales să construiască avionul U-2 care să zboare cât mai sus și să nu fie detectat de radarele rușilor, și să realizeze fotografii aeriene în zonele unde spionii de la sol și fotografiile făcute de la mare înălțime cu diferite aparate fără pilot semnalaseră posibile locuri unde ar putea fi depozitate/fabricate rachete sau bombe. Forțele armate au insistat să preia conducerea proiectului, dar un tip i-a convins pe Eisenhower și pe șeful C.I.A. că actitivatea de spionaj e mai potrivită pentru C.I.A.

Avionul U-2 a fost gata, și piloții au fost trimiși să fotografieze.

Americanii se lăudau cu lansarea de fel de fel de rachete, dar lansările cam eșuau una după alta, iar rușii se lăudau cu reușite. Sovieticii lansaseră satelitul Sputnik, apoi încă unul, iar americanii erau doar la "Eșecnik" – cum ironizau ziarele eșecurile americanilor care construiau/lansau rachete și sateliți.

Zborurile pe deasupra orașelor nucleare împrejmuite, situate de-a lungul căii ferate transsiberiene, au dezvăluit o activitate intensă de îmbogățire a materialelor radioactive, dar nu producerea în masă a unor focoase nucleare, care era o întreprindere mult mai dificilă. Dar aceste informații nu le avea oricine. Astfel, doi senatori americani s-au simțit îndreptățiți să se autoflageleze și să chinuie administrația cu apariția așa-zisului decalaj al rachetelor militare. Un jurnalist influent a susținut ideea decalajului. Nici autorii Raportului Gaither nu știau, în 1957, despre avioanele U-2 și ce făcuseră acestea până atunci, așa că în Raport s-a făcut apel la un program urgent de construire a rachetelor, o rețea națională de adăposturi antinucleare și o suplimentare cu 13 miliarde de dolari a bugetului anual pentru apărare. Raportul Gaither concluziona că țara se află în „cel mai mare pericol din istorie”. Aceste ultime cuvinte au fost titlu de-o șchioapă în Washington Post – această știre senzațională a ridicat decalajul rachetelor militare la statutul de fapt comun acceptat, când în realitate nu era departe de o iluzie paranoidă.

Bineînțeles că interesele forțelor aeriene, mai ales, dar și interesele personale ale unora erau mai importante decât aproape orice altceva. Un senator (Symington) consiliat de un fost pilot de vânătoare (colonel în rezervă Thomas Lanphier Jr.) care fusese vicepreședinte al Convair, producătorul puternicei rachete Atlas, în cadrul audierilor în Senat pe tema decalajului rachetelor militare la sfârșitul anului 1959, a afirmat că până în 1962 rușii vor avea 3000 de rachete balistice intercontinentale. Numărul real a fost de patru rachete. Estimarea lui Symington era o presupunere absurdă, o extrapolare bazată pe alte extrapolări ale generalilor forțelor aeriene, care credeau că singura atitudine responsabilă era să-l crezi pe Hrușciov pe cuvânt când, de pildă, le-a spus jurnaliștilor din Moscova că o singură fabrică sovietică producea 250 de rachete pe an, cu tot cu focoase.

Symington voia să devină președinte și știa că știrile panicarde îi cam asiguraseră lui Kennedy succesul în cursa pentru fotoliul de președinte. Militarii voiau, și ei, să-și dea importanță, iar unii jurnaliști „tunau și fulgerau” că se păstrează voit declajul rachetelor militare, ceea ce punea în pericol securitatea națională. „Grupurile de presiune” l-au convins pe Eisenhower să mai autorizeze zborul unui U-2 deasupra teritoriilor sovietice, deși acesta îi promisese lui Hrușciov că n-o va mai face – i se cerea, însă, dovada că Hrușciov „joacă la cacealma”. Și avionul a fost doborât, pilotul capturat de ruși, negocierile pentru dezarmare fiind perfect compromise.

În 16 mai 1960, când reprezentanții celor patru puteri nucleare ar fi putut opri imediat cursa înarmărilor, Hrușciov a vorbit timp de 45 de minute împotriva, printre altele, unui „grup mic și agitat din Pentagon și a cercurilor militariste (din SUA) care au de câștigat de pe urma cursei înarmărilor, obținând profituri uriașe”. Acesta era grupul împotriva căruia Eisenhower a avertizat poporul american în ultimul său discurs televizat din Biroul Oval – președintele a numit grupul „complex militar-industrial", iar membrii grupului nu i-au fost niciodată recunoscători.

Peste timp s-a dovedit că, în toată „nebunia” lui, Hrușciov a dorit dezarmarea nucleară, la fel și Eisenhower.

Postare pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Am copiat din cartea „Podul spionilor – o poveste adevărată a Războiului Rece”, de Giles Whittell; Editura Litera, București, 2020. Traducător Marius Chitoșcă.

Amintiri din vacanță. Activități de vară

Timpul a zburat, sejurul s-a terminat, și Lulu s-a întors acasă! I-a fost dor de prieteni, de căsuța ei liniștită. A plecat la început de vară și a revenit la început de toamnă.

Abia ajunsă, după ce-a despachetat, a pregătit cea mai mică dintre camere pentru a deveni un fel de „depozit pentru amintiri”. În loc de haine, încălțăminte, accesorii, i se părea mai potrivită o cameră pentru relaxare, pentru „visat cu ochii deschiși” sau doar pentru privit în tavan. Se putea relaxa în orice cameră, dar printre „amintiri materializate” e un pic altfel – credea ea. Zis și făcut!

Pe măsuța special montată a așezat amintirile din ultima vacanță – excursia câștigată mâncând înghețată! Avea timp să adune acolo și „suvenirurile” din vacanțele anterioare.

Pe o floare albastră și-a găsit loc albinuța-gardian pe care i-a oferit-o matca albinelor. Mica floarea-soarelui primită de la „grupul celor trei” e păstrată într-un suport verde, peștișorul auriu se plimbă în bolul în care i-a fost oferit, iar evantaiul primit în prima seară când a ajuns la hotel... Nu mai e foarte cald, dar Lulu îl folosește de plăcere.

Una lângă alta, zilele au fost frumoase, Activitățile de vară din Calendrul ReCreativ interesante, iar tabelul cu amintiri e acum complet!

Subacvatic din carton. Activități de vară

Ultima zi a sejurului petrecut de Lulu departe de casă, într-un loc pe care-l considera interesant, este despre vizita la un acvariu. Acvarii mari văzuse doar în filme, așa că era foarte curioasă să vadă unul. Și când l-a văzut... a fost impresionată de mărimea meduzei. Din punctul ei de vedere meduza ar fi trebuit să aibă un acvariu doar pentru ea, cel puțin din două motive: să poată fi admirată în toată splendoarea ei și să nu „umbrească” prezența peștișorilor, a stelei de mare și cine știe ce alte forme de viață care rămâneau nevăzute.

Văzuse meduze, și nu se temea de ele – pentru a le observa cu atenție a prins câte una într-o găletușă. I se părea că lumina trece prin corpul lor gelatinos (pentru că au acest corp gelatinos mai sunt numite „jeleuri de mare”). Polipii în formă de cupă se desfăceau și se închideau cu grație, iar tentaculele o fascinau, efectiv!

Știe că meduza nu are creier, inimă, oase, ochi, dar o consideră o minunată formă de viață. Deși meduzele nu au sistem nervos au o rețea de nervi situați în epidermă. Unele pot detecta prezența luminii cu ajutorul unor organe sensibile. Faptul că meduzele mai și pișcă uneori o interesa mai puțin – poate pentru că nu o înțepase nici o meduză, deși intrase în apa marii plină de meduze după zilele foarte călduroase când și apa era foarte caldă iar meduzele se adunau, sute de mii uneori, la mal. Meduzele de apă dulce nu înțeapă, dar nu-și amintea să le fi întâlnit în ape dulci.

La cât de mare e meduza din acvariul la care privește se gândește, amuzată, că ar putea-o mânca pe ea fără probleme – meduzele sunt carnivore (se hrănesc și cu plante, dar și cu meduze din alte specii) și își prind prada cu ajutorul tentaculelor; prin tentacule inoculează un venin care paralizează sau chiar omoară prada. Veninul unor meduze este atât de puternic încât poate ucide un om adult în câteva minute.

Ups! Un peștișor auriu s-a apropiat de peretele de sticlă al acvariului și părea că încearcă să-i spună ceva. Cu gândul la poveștile cu „peștișorul de aur” care îndeplinește dorințe s-a gândit că ar fi frumos să aibă unul acasă la ea. S-a interesat și – spre marea ei bucurie! - i-au oferit în dar un peștișor auriu, sugerându-i să nu-l lase prea mult singur în acvariu, să nu se plictisească. Alături de bolul în care înota peștișorul auriu a primit și o listă cu instrucțiuni de îngrijire.

Fericită, abia aștepta să ajungă acasă! Dar până atunci urma să posteze câteva fotografii în tabelul Activităților de vară din Calendarul ReCreativ. Îi plăcea acest obicei: era un fel de album pentru păstrat amintiri în imagini și cuvinte.

Meduză din hârtie

Meduza care o uimește pe Lulu este confecționată din hârtie (ambalaj) de la bomboane. Rozetele sunt vopsite – trei rozete mici sunt lipite unele peste altele; din două rozete mai mari sunt tăiate (în spirală) tentaculele meduzei.

Adunate în „buchet”, tentaculele mai subțiri sunt lipite în centrul „corpului” meduzei și patru fire sunt lipite de a doua hârtie care formează „corpul” meduzei.

Acvariul din carton

Acvariul e confecționat dintr-o cutie de la bomboane, vopsită pe interior. O fâșie de hârtie albastră, lucioasă, e „decupată” cu valuri și lipită la extremități astfel încât să facă „burtă” – fâșia de hârtie colorată e un pic mai lungă decât cutia pentru a obține „efect 3D".

Peștișorii sunt desenați pe carton colorat, decupați și colorați (cei mai mulți) cu creioane colorate.

Steaua de mare este din carton de la cutie de bomboane.

Cochiliile sunt naturale – perla din scoică este doar o mărgică sidefată.