Înainte era mai bine e un "slogan" care ma enervează si de-a dreptu’ și de-a stângu'. Sigur, e și în funcție de ceea ce-și dorea fiecare, de ceea ce avea și/sau putea fiecare. E și în funcție de localitatea unde a trăit fiecare.
La naiba! Dacă era așa de bine de ce au riscat totul unii oameni și s-au revoltat împotriva regimului comunist încă de la instaurarea acestui regim în România? Și aceștia aveau locuința, aveau loc de munca asigurat, copiii lor mergeau la școala... Dacă era așa de bine, de ce au riscat unii și au fugit din România traversând Dunărea înot?!
Și tot de bine ce era s-au revoltat oamenii din centre industriale mari: Cluj-Napoca, noiembrie 1986; platforma Nicolina, Iași, în februarie 1987 – chiar dacă aceste conflicte au fost limitate ca intensitate.
Azi, orice ar spune unii, e mai bine "ca înainte" chiar și numai pentru faptul ca cei care doresc mai mult, cei care doresc sa călătorească, sa studieze în străinătate, pot pleca fără consecințe în alte state. Azi nu mai sunt respinși la înscrierea la cursurile unor anumite facultăți cei care au rude în străinătate; cei care se căsătoresc cu cetățeni străini nu-și mai pierd locurile de munca (ei și/sau rudele apropiate); nu mai sunt cercetați/amendați toți cei care leagă prietenii cu cetățeni străini, nu mai sunt vizați toți cei care primesc colete si/sau scrisori din străinătate și multe altele nu se mai întâmpla azi la modul general.
Condiții premergătoare revoltei
Locul de munca era asigurat – conta mai puțin ca (la un moment dat) unele uzine aveau stocuri de produse din ce în ce mai mari = pentru ca oamenii sa aibă locul de munca asigurat se produceau stocuri (adică vânzări spre zero). Oamenii aveau locuința... Nu toți oamenii aveau locuința, contrar credinței multora, și foarte mulți aveau locuințe improprii; unii se încălzeau și/sau găteau arzând în sobe (uneori improvizate) haine și ce mai găseau pe aiurea (fapt valabil și azi în unele locuințe din Valea Jiului și alte zone uitate de oficialii statului român).
Salariile erau plătite, în unele uzine, pentru ca se împrumutau bani din banca; la un moment dat, salariile nu au mai fost plătite la timp și nici integral, unii oameni muncind în trei schimburi, în condiții grele, fără a fi plătiți la timp și integral – altfel spus.
În rafturile magazinelor alimentare erau... fel și fel de produse practic inutile pentru o alimentație sănătoasă. Pentru faina, zahăr, ulei și altele de gen se stătea la cozi uriașe pentru un kil de persoana. Pentru lapte coada se forma în zori de zi, cu mult timp înainte de a se deschide magazinul...
Pâinea ajunsese să fie vândută pe cartelă: juma de pâine de persoana – la oraș; la sat era mult mai greu pentru mulți oameni.
A fost mai bine, probabil, în anii 1970 (poate și ceva din anii 1960), când erau de găsit alimente adevărate, când mai puteai face croaziera spre Egipt, excursii prin țări străine (de regula țări prietene, dar nu numai).
La începutul anilor 1980 a început răul adevărat. În 1982, mai precis, dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea sa achite datoria externa a României. În teorie (și nu numai) e un lucru foarte bun ca un stat sa nu aibă datorii externe, dar depinde și cum se ajunge sa nu fie îndatorat (sau îndatorat mult). Când plata datoriei externe trebuie sa o suporte cetățenii truditori și plătitori de taxe și impozite se poate spune ca jugul apăsa pe umerii proștilor. Cel mai mult au avut de suferit muncitorii, chiar dacă și alții ajunseseră sa sufere de frig în case, sa stea la cozi interminabile pentru alimente de baza s.a.m.d. Muncitorii erau, în principal, cei ale căror salarii erau neplătite la timp și integral, mai ales în anii 1980.
Pe scurt. Începând cu anii 1980 condițiile de trai s-au deteriorau constant, majoritatea alimentelor erau raționalizate și nu mai existau în rafturi (foarte multe fiind exportate, iar importurile erau mici și produsele ajungeau, în principal, în casele nomenclaturiștilor); salariile erau mici, resursele energetice erau deficitare – apa calda ajunsese să fie doar câteva ore pe zi (în cazurile fericite) și la cei care locuiau la etaje înalte nu prea mai ajungea; presiunea la gaz era extrem de scăzuta; agentul termic era ca și inexistent, caloriferele fiind reci. Zilnic, ore în sir era întreruptă alimentarea cu electricitate – nu doar pe străzi, ci și în imobile (erau și unii norocoși, care locuiau în zone rezidențiale pe unde erau mai mulți nomenclaturiști și aceștia aveau, implicit, alte condiții).
Revolta din noiembrie 1987
Pe acest fond de bine, în 15 noiembrie 1987, muncitorii din Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Steagul Roșu) au constatat ca în 14 noiembrie (zi de salariu) au primit jumătate (sau chiar mai puțin) din drepturile bănești cuvenite. Cei aflați la schimbul trei au oprit lucrul. Dimineața, când au sosit cei care lucrau în schimbul unu a crescut numărul nemulțumiților. Câteva mii de oameni au cerut conducerii intreprinderii să fie plătiți integral. Sefii, însă, i-au tratat cu dispreț și i-au amenințat, dar oamenii nu au renunțat. Totuși, în jurul orei 11, in 15 noiembrie, pe poarta intreprinderii au ieșit numai câteva sute de oameni, îndreptându-se spre centrul orașului, unde se afla județeana de partid – sa le ceara ălora sa le fie respectate drepturile. Pana în centrul orașului, de la uzina Steagul Roșu erau câțiva kilometri și în marșul lor, oamenii au scandat revendicări sociale: Vrem mâncare pentru copii!, Vrem mâncare și căldura!, Vrem lumina și căldura!, Vrem banii noștri!, Vrem pâine fără cartela! În drum spre centrul orașului rândurile muncitorilor de la Steagul Roșu a fost îngroșat de muncitori din uzinele Tractorul și Hidromecanica, dar și de studenți, elevi și alți cetățeni aflați în zona întâmplator sau nu.
La un moment dat, oamenii au început sa cânte imnul Revoluției de la 1848: Deșteaptă-te române!.
În apropiere de centrul orașului scandările greviștilor au inceput sa aibă dimensiune politica. Pentru prima data s-au auzit strigate cuvinte precum Jos Ceaușescu!, Jos tiranul!, Jos dictatura!, Jos comunismul!
În centrul orașului, unde era sediul Comitetului Județean al Partidului unic (PCR, nu PNLSD de azi), favorizații sortii erau în sărbătoare, sediul fiind decorat cu tablouri, drapele și sloganuri – era în ziua alegerilor locale. Simbolurile comuniste au devenit ținta furiei oamenilor – au fost date jos de e pereți, sfâșiate, arse; mobilierul și aparatura distruse, ferestrele sparte. Cantina partidului era la un pas de sediu și n-a scapăt de furia oamenilor. Era acolo mâncare de care cei mai multi doar își aminteau, pentru ca nu mai văzuseră de mult: cașcaval, salam, fructe exotice și multe altele; le-au împărțit.
Unii dintre lucrătorii de partid întâlniți prin aceste clădiri au cam simțit e pielea lor furia mulțimii.
Forțele de ordine au fost luate prin surprindere și abia spre seara au reușit să se mobilizeze, cei de la armata și de la securitate intervenind în forța cu arme, gaze lacrimogene, câini, autoblindate, mulțimea fiind împrăștiată. Circa 300 de oameni au fost arestați și aproape 200 anchetați serios.
La câteva zile după revolta muncitorilor, un student de la Silvicultura s-a așezat în fața cantinei cu o pancarta pe care scria Muncitorii arestați nu trebuie să moară; i se mai alătura doi colegi – cei trei sunt arestați imediat. Mai apoi, în campusul universitar apar grafitti de solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securiștii arestează șapte studenți pe care-i anchetează; cei șapte sunt exmatriculați și trimiși în localitățile de unde veniseră, fiind puși sub supraveghere stricta, împreuna cu familiile lor.
Arestul, interogatoriile, procesul
Cum ar spune unii: gradul trei de ancheta = bătaie; tortură, umilințe.
Cei implicați au povestit mai apoi ce s-a întâmplat în arestul Miliției și Securității Brașov, unde au fost duși inițial – mulți muncitori au fost transferați mai apoi la București.
Abuzurile au avut loc timp de aproape zece zile, pana în jurul datei de 25 noiembrie 1987. În 3 decembrie 1987 au fost inculpați 61 de muncitori care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987. Au fost acuzați și condamnați pentru infracțiuni de drept comun: ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice – pentru ca, în regimul comunist, se susținea ca nu mai exista deținuți politici. Aceleași acuzații le-au fost aduse și greviștilor din Valea Jiului în 1977 – oameni care s-au revoltat (tot) de bine ce le era.
În Brașov, pe lângă cei 61 condamnați, altor 27 de oameni le-au fost schimbate locurile de munca.
A fost un simulacru de proces, în sala Clubului Intreprinderii de Autocamioane, unde au fost convocați și alți lucrători, sa ia aminte.
Judecătoria Brașov a decis, în sentința penală nr. 2823 din dosarul nr. 2926 /1987, ca 61 de participanți la revoltă să primească pedepse cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu obligația de a executa la locul de munca în diferite unități socialiste din alte localități (în măsura covârșitoare au fost deportați), cu interdicția de a părăsi acele localități, ceea ce a condus la despărțirea familiilor. La terminarea executării pedepsei cei mai mulți au revenit la familiile lor, dar alții au murit pe unde au fost trimiși.
Timp de trei zile orașul a fost, practic, închis; jurnaliștilor străini li s-a interzis accesul în România. Ceaușescu și ai lui au vrut sa ascundă evenimentul atât la nivel național cât și internațional, dar nu le-a ieșit: vestea revoltei s-a răspândit și în țară și în străinătate.
Brașov, deși puternic industrializat, a fost și pe atunci oraș turistic, dar și centru universitar unde învățau cetățeni străini.
Bineînțeles ca în presa timpului nu s-a scris și nu s-a spus niciun cuvânt despre eveniment, susținându-se – în treacăt - ca a fost vorba despre huligani izolați care au tulburat liniștea publica, nu despre o mișcare cu un caracter economic, social și politic. S-a scris despre alegerile locale care au avut loc în acea zi din noiembrie.
Au mai fost operate arestări și s-au dat condamnări și în alte localități din țara - nici azi nu se știe numărul celor anchetați și/sau condamnați; multe documente au dispărut din arhive (cercetătorii presupunând ca au fost distruse/ascunse după anul 1989).
După 1989
Unul dintre sadicii de atunci, fost șef la cercetări penale, în anul 2020 a fost făcut cetățean de onoare al Brașovului (a spus Marius Boieriu, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987, pentru jurnaliștii prezenți la troița în 15 noiembrie 2023 – sursa: brasov.net).
Revolta e prezentata pe larg în documentarul regizat de Liviu Tofan în anul 2017: Brașov 1987. Doi ani prea devreme.
Revolta muncitorilor de la Brașov a fost cea mai importantă mișcare de protest din toată Europa de Est la momentul respectiv, în 1987, explică fostul director la Radio Europa Libera România, Liviu Tofan.
Procesele de tip spectacol și torturarea muncitorilor au rămas și în prezent neanchetate. În ultima comunicare a Parchetului General, care datează din 2017, procurorii informau că au deschis o cercetare pentru comiterea de infracțiuni contra umanității cu privire la represiunea violentă şi sistematică desfășurată de regimul comunist împotriva participanților la revolta din Brașov din 1987.
Un fel de rezumat
La mijlocul anilor 1980 a început declinul industrial nu doar în România, ci și în restul Europei de Est. Acest declin a lovit în plin muncitorii din Brașov. Și a urmat ceea ce a urmat: noiembrie 1987. Apoi, la nivel național, decembrie 1989. Și apoi... Iliescu și ai lui, cu al lor comunism cu față umană (!!!), care i-a păcălit pe cei mai mulți.
Fotografiile le-am preluat de pe pagina FB Brașov, orașul sufletului meu. Este troița din zona Spitalului Județean unde, în noiembrie 1987, oamenii au cântat imnul Revoluției de la 1848.
Azi s-au împlinit 36 de ani de la ceea ce a început ca un protest al angajaților de la "Steagul Roșu" împotriva conducerii întreprinderii din cauza reducerii salariilor, protest care s-a transformat într-o revoltă împotriva regimului politic, așezând Brașovul și România pe harta luptei împotriva comunismului din Europa de Est.