Reflexii la poarta. Reflexii in oglinda

Mi-a plăcut mult ideea de a imagina fosta Poartă Principală a Cetății Brașov printr-o rețea de luminițe strălucitoare. Cumva, e ca o poartă fantomatică.

(autor foto D.F., 1 ianuarie 2024)

Am ales poza pentru jocul Reflexii în Oglinda, găzduit de Carmen pe blogul Intre vis și realitate.

Fosta Poarta Principala a Cetatii Brasov

În anii 1970 a fost modernizata strada Republicii (Ulita Căldărarilor, numita pe la început, apoi a Porții) și pe noul pavaj au fost marcate contururile zidului exterior al bastionului de poarta și al turnului interior. Cei care au refăcut pavajul în anii 2005-2006 au reluat inițiativa.

Cu ocazia Sărbătorilor de Iarna din acest an (poate și în alți ani dar n-am băgat de seama) a fost imaginata Poarta cu luminițe.

Aici a fost, cândva, Poarta Principală de acces în cetate. Ca și Poarta Vămii (în capătul dinspre Livada Postei a străzii Mureșenilor de azi), Poarta Principală avea un pod mobil peste apă. Grav afectată de incendiile și cutremurele din 1605, 1620, 1681, 1689, 1701, refăcută intre 1724-1725, a fost afectata serios de cutremurul din 1802. Fiind în pericol să se prăbușească, a fost dărâmată în 1857.

Pe o parte din zona vechii porți a fost construita Vila Kertsch (construita intre 1886-1887), dărâmată și înlocuită, în anii 1970, turnul rotund Modarom (vila fusese grav afectata de cutremurele din 1916 și 1940, și mai apoi de bombele Aliaților, în 1944). Tot în zona unde a fost Poarta au fost ridicate noua primărie a orașului (azi, sediul unor agenții și magazine) și Școala de meserii (azi Regionala CFR Brașov).

Pe Sforii, lumina reflectata. Reflexii in oglinda

Strada Sforii din Brașov este a treia cea mai îngustă stradă din Europa, după Spreuerhofstraße din Reutlingen, Germania (cea mai îngustă stradă din lume, în Cartea Recordurilor) și Strada Parlamentului din Exeter, Anglia.

Ghidul Michelin i-a acordat o stea, iar azi e recomandată de ghidurile turistice ca una dintre cele mai înguste străzi din lume.

Pentru jocul Reflexii în oglindă, găzduit acum de Carmen pe blogul Între vis și realitate, inițiat de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/), am ales poze în care lumina se reflectă pe ziduri (mai mult sau mai puțin).

Lățimea străzii variază între circa 1,10 – 1,35 metri; lungimea este de 80 de metri.

La origine delimita spațiul între două grupuri de câte zece case – specific sistemului urbanistic medieval implementat în interiorul cetății.

E atestată documentar în secolul al XVII-lea, dar ar fi fost construită în secolul al XV-lea ca o cale de acces pentru pompieri – între Poarta Șchei și strada Cerbului. Nu prea departe se află Biserica Neagră și Piața Sfatului.

A fost restaurată major în anul 2003, pentru a arăta cât mai fidel ca-n evul mediu – e pavată cu piatră cubică și felinarele arată ca cele de acum o sută de ani (construite după modelul celor existente la muzeu – doar că nu funcționează cu gaz). Au fost zugrăvite și zidurile – nu doar o dată – dar „artiști” fără talent își exersează mâna pe zidurile imobilelor care „străjuiesc” această stradă.

Practic, e un gang pe lângă care pot trece ușor cei care nu citesc indicativele turistice de pe clădiri... De ceva timp, în dreptul gangului, pe strada Cerbului, e (era?) plasată o statuie ce reprezintă o femeie înfășurată în sfoară, care arată spre străduță. Nu am mai văzut-o de curând, dar ultima dată când am văzut-o era vandalizată: brațul care arăta spre strada Sforii lipsea.

Prezența polițiștilor locali (absolut inexistentă, aparent) prin oraș le permite vandalilor să distrugă.

Legenda străzii Sforii

Există și o legendă legată de strada Sforii din Brașov, dar am sentimentul că este o invenție recentă.

Se spune că în epoca medievală se ascundeau aici cuplurile, să se sărute, pentru a avea intimitate; tot aici se întâlneau tinerii îndrăgostiți ai căror părinți nu erau de acord cu relația lor. Legenda mai spune că tinerii îndrăgostiți care se sărutau pe strada Sforii rămâneau pentru totdeauna împreună.

Autor foto: Dan F. (august 2023); clic pe foto pentru marire.

Casele din oglinda. Reflexii in oglinda

În imagine sunt câteva case de pe strada Lupeni, o stradă pe care cred că am parcurs-o ultima dată cândva în adolescență (câțiva ani în urmă, desigur). Pe atunci urcam des la Cetățuia Brașovului.

De pe pagina de FB Brașov, orașul sufletului meu am ales această fotografie nu doar pentru că îmi place tare mult cum e realizată, ci și pentru amintiri – dar și pentru jocul găzduit de Carmen, preluat de la SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/): 

Reflexii în oglindă, joc la care poate participa oricine postează pe blogul său o fotografie cu reflexii în oglindă și înscrie link-ul în tabelul de pe blogul Între vis și realitate.

Pentru că am mai scris despre unele străzi din Brașov am căutat ceva informații și despre aceasta, dar nu am găsit nimic interesant. Sigur, în arhivele statului sau la biblioteca județeană e posibil să găsesc dar nu e timp pentru o astfel de cercetare. Mi-ar plăcea să știu dacă a locuit pe acolo vreo personalitate marcantă din trecut și mi-ar plăcea să știu de ce se numește Lupeni. Dacă și ce personalitate a locuit pe acolo bănuiesc că n-o să aflu, iar despre denumirea străzii mă hazardez și-mi dau cu părerea mai jos.

Având în vedere că în Ro sunt localități care se numesc Lupeni și în multe localități există o stradă denumită Lupeni mă gândesc că numele i-a fost dat străzii în memoria minerilor morți, răniți, arestați în localitatea Lupeni din Hunedoara. În germană se numea Shylwolfsbach – Pârâul Lupului pe Jiu.

Ca rezultat al eșecului unor negocieri îndelungate cu privire la negocierea contractului colectiv de muncă (salarizare și condiții de muncă) în august 1929 a avut loc o grevă generală în care au fost implicate mai multe mine și circa 6000 de oameni. Minerii trăiau în sărăcie extremă, având salarii sub limita decenței și aproape că nu existau locuințe pentru ei; directorii câștigau de 5-6 ori mai mult decât ei (având și multe sporuri de sute de lei, iar minerii, pentru depășirea normei, abia primeau câteva zeci de lei în plus); proprietarii minelor câștigau cât toți la un loc.

Greva a fost înnăbușită brutal: jandarmii au tras în oameni (fuseseră trimiși acolo și grăniceri, dar aceștia ar fi tras în aer).

Sursa aleasă de mine pentru informații:

https://foaienationala.ro/lupeni-1929-istorie-imposibil.html

Sau… Poate că strada din Brașov se numește Lupeni pentru că acolo o fi locuit cineva pe nume Lupu – foarte cunoscut pentru ceva - și oamenii ziceau că merg la Lupu sau pe strada lui Lupu și așa a ajuns strada să se numească astfel. Sextil Pușcariu, în Brașovul de altădată a scris că unele străzi și/sau localități ajungeau să fie denumite și în acest mod.

Oficial, străzile din Brașov au început să aibă denumiri în anul 1887 și numerotarea caselor a început din 1890.

Vila cavalerului în armură. Vila Beer din Brașov

Vila nu se numește cum am numit-o în titlu dar am ales să-i spun (și) așa pentru că are pe acoperiș un cavaler medieval în armură - fotografia cavalerului am publicat-o la Miercurea fără cuvinte și n-am putut s-o las fără explicații, pentru că - în opinia mea - merită unele explicații.

Casa pe care se află acest cavaler este pe str. Mihai Eminescu (Șirul Cetățuii pe atunci) și este una dintre multele clădiri interesante din Brașov. Pe str. Mihai Eminescu a locuit și Sextil Pușcariu, în Vila Tusculum (azi ruină), reședința de vară a familiei până atunci, unde s-a mutat cu părinții în 1888.

Pe Dealul Cetății a început să se construiască în secolul XIX, latura dinspre sud devenind curând un „cartier” de vile pentru cei bogați, reședințe care arată ca niște mici castele, fiind construcții mult mai vechi decât cele de pe str. Nicolae Iorga. Aici, în 1904 a început construcția vilei bancherului Ignaz Beer, după planurile făcute, în 1901, de arhitectul Andreas Frank - acestuia i-au fost încredințate și lucrările (finalizate in 1905). Proprietarul a cerut în mod repetat modificarea construcției pe parcursul lucrărilor, ceea ce a dus, probabil, la stilul eclectic al vilei. El a avut și ideea statuii metalice de pe acoperiș (un cavaler în armură, mărime naturală), pe care a comandat-o la Budapesta - steagul de pe lancea acestuia indica direcția vântului. Structura (statuia) metalică poate fi zărită și din parcul Nicolae Titulescu. Sub statuie se mai poate distinge stema familiei. La marginea balconului (în partea estică a clădirii) a fost plasată statuia unui urs, din piatră (i-a fost distrus capul, între timp, și azi arată ca un bolovan). E posibil ca ursul să fie o referire la numele de familie despre care unii etimologi susțin că ar proveni din cuvântul german Bär, care înseamnă urs (alții susțin că nu e așa). Casa are mai multe ornamente exterioare (care trebuie să fi arătat superb cândva): două capete de lei, efigii cu figuri de cavaleri. Un alt element mai altfel este și turla, care pare destul de fantezistă. În curte, în partea din spate, e o galerie sprijinită de zid, cu balustradă de piatră, la baza căreia se deschide gura (acum închisă) a unui tunel care corespunde cu d deealul Straja (Dealul Cetății de azi). Cu privire la tunel părerile sunt împărțite, dar ar putea foarte bine să fie real pentru că există destule tuneluri subterane prin Brașov. Tot în curte, zidul din stânga are o arcadă străjuită, de o parte și de cealaltă de două capete de lei (din Străzi, case, oameni din Brașov, de Steluța Pestrea Suciu, Editura Foton, Brașov, 2011) În cartea sa, autoarea scrie: Casa a fost proprietatea unui Beer, apoi a lui Sora Gheorghe (n-am găsit informații despre Sora Gheorghe).

Ignaz Beer a murit în anul 1923, casa moștenind-o fiul său, Hugo Beer, fost președinte al Băncii Naționale Săsești, care după pensionare a scris cărți despre vechiul Brașov (singura referință online despre Hugo Beer am găsit-o într-o lucrare despre concertele de orgă din Brașov, unde se face referire la el ca fiind „istoriograf” - și n-am idee dacă este același; poate că într-o zi voi reuși să lămuresc cât mai multe întrebări despre Brașov și oamenii lui și să completez informațiile, să corectez eventualele erori).

Se spune că familia lui Hugo Beer a fugit în Germania în anul 1945, dar el a rămas în Brașov. Bunurile i-au fost naționalizate în 1948, casa fiind împărțită în mai multe apartamente care au fost închiriate. Se povestește că, un timp, a fost văzut cerșind prin oraș; în 1952 s-ar fi mutat în Sighișoara unde, în 1957, a decedat. Astăzi, vila arată cam ca in poza de mai jos:

Cam la doi metri în dreapta - când privești spre poarta de la curtea vilei Beer - încep niște trepte care duc spre Cetățuie (locul e marcat de autorități cu o tăbliță indicatoare).

Într-o cameră cu acces la dependințe a stat cândva cu chirie și familia Petala: George și Elena. Autoarea cărții Străzi, case, oameni din Brașov scrie că a discutat cu doamna Elena Petala despre soțul ei. George Petala s-a născut în 1901, la Bârlad. Tatăl lui, Iorgu Petala, era căpitan de cavalerie, iar mama, Aristia, descendentă dintr-o bogată familie moldavă. George Petala a urmat Liceul Militar de la "Mănăstirea Dealu", dar spre finalul studiilor s-a îmbolnăvit de tbc și a fost internat. În timpul spitalizării a scos „foi literare” (care s-au pierdut) ai căror colaboratori au fost bolnavii. Când s-a înzdrăvenit a urmat Dreptul și Literele la București, iar după susținerea licenței în Drept avea două posibilități: avocatura sau administrația de stat. A ales administrația și, după un anumit periplu, să-i zic așa, a ajuns la Brașov unde a devenit subprefect (era cândva după 1934). În această calitate a reușit să înființeze o școală pentru copiii romilor din Gârcini. Deși s-au făcut presiuni asupra sa, de reprezentanții diferitelor partide, a refuzat implicarea politică. În perioada comunistă a fost anchetat deseori de securitate și în final i s-a luat pensia, acuzația reținută pentru acest om: „a slujit statul burghezo-moșieresc”. A murit la 1 decembrie 1975, după multe necazuri de care a avut parte, și este înhumat în cimitirul de pe str. Bisericii Române. Preocupările lui în ale scrisului s-au materializat, în primul rând, în articole de specialitate, tipărite în diverse articole, în care și-a expus experiența în administrația de stat.

Mircea Petala, alt fiu al căpitanului de cavalerie Iorgu și al Aristiei (n. Mancaș), s-a născut la Galați, în 1899. Urmează Școala Militară „Mănăstirea Dealu” și se dedică unei cariere militare, ca tatăl său și frații acestuia. A fost atașat militar în Polonia - și a scris un studiu despre situația acestei țări în timpul războiului. Ajuns la Brașov, e numit șeful militar al Regionalei CFR Brașov (zonele: Făgăraș, Târnava Mare, Harghita și Regiunea Trei Scaune: Târgu Secuiesc, Covasna, Sfântul Gheorghe). După 1944, cu mari sacrificii, punându-și viața în pericol, a susținut mișcarea de rezistență din munții Făgăraș. Și el are înclinații artistice; între altele, a scris „Frica în război” (Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1937), cu un cuvânt introductiv de Nicolae Iorga. Producțiile literare, poezie, proză, epigrame le-a semnat cu pseudonimul Mircea R. Rareș, și au fost publicate în diferite reviste. În Brașov, colonelul scriitor a locuit într-o garsonieră cu balcon la etajul doi al unei clădiri peste drum de biserica Sfântul Ioan, pe strada cu același nume: Sfântul Ioan. Mircea Petala a murit în 1945 și e înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Notă. Datele biografice despre familia Beer - așa puține câte sunt - le-am aflat aici:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Beer-villa

(de unde e și poza clădirii în 2017). Nu știu cât de exacte sunt informațiile, mai ales că în cazul lui George Petala scrie că a locuit în vilă din 1901 până în 1975, dar el s-a născut la Bârlad, in 1901, și mult mai târziu a ajuns în Brașov.

și pe https://orasulmemorabil.com/vila-beer/ de unde e și poza-carte poștală postată de Molnar Csaba.

Informațiile despre familia Petala sunt din cartea amintită in text.

Un portal verde. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte!  Un joc iniţiat de Carmen; găzduit şi de Călin Hera doi ani.

HAPPY WW!

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Publicată joi, de fapt. Am trişat: am setat postarea pentru ieri deoarece am văzut că tabelul este încă deschis. Nu vă supăraţi prea tare pe mine. ☺

Zile de toamnă ca iarna. Miercurea fără cuvinte!

 Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Un jocul iniţiat şi găzduit de Carmen; joc găzduit şi de Călin Hera doi ani. Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

HAPPY WW!

De ce se numeşte un bulevard 15 Noiembrie

Cinsprezece noiembrie 1987 este o zi pe care cu greu o pot uita, şi mă uimeşte cum tinerii - mai ales - nu au idee despre ce s-a întâmplat in Braşov in 15 noiembrie 1987. Pe la începutul filmului, un student întreabă, la întâmplare, oamenii de pe stradă - de pe Bulevardul 15 Noiembrie: “Ştiţi de ce se numeşte 15 Noiembrie”? “Habar n-am”, dau unii din umeri, indiferenţi; “Nu, nu ştiu”; “De unde să ştiu?” Tinerii nu prea ştiu despre acea revoltă. Cei mai in vârstă ştiu - aceştia nu pot uita ce s-a întâmplat acolo.

Am urmârit un film al carui link l-a postat @daurel: “Doi ani prea devreme”, despre revolta de la Braşov. Şaizeci şi unu de oameni au fost efectiv, “judecaţi” şi condamnaţi (sute, însă, au fost anchetaţi), fiind deportaţi care pe unde. In sala de judecată improvizată au fost colegi ai acestor oameni - numiţi acum huligani, pentru că Ceauşescu nu avea opoziţie politică - care s-au ridicat şi au cerut… pedeapsa cu moartea pentru ceea ce au făcut. Să-ţi împarţi nenorocirea, foamea, cu cineva, să-i spui prieten şi apoi să-l auzi că cere moartea pentru tine?! Poate au fost obligaţi să facă asta - ştiu şi eu? Au fost zile tulburi atunci, celor mai mulţi oameni le era frică - le este şi acum, celor mai mulţi (de nu le-ar fi situaţia din România ar fi cu totul alta).

Un gând fugar se conturează din când in când, dar îl alung repede: au distrus marile fabrici pentru a nu mai fi sub acelaşi acoperiş mii şi mii de oameni care s-ar putea mobiliza in câteva minute pentru a-şi cere drepturile. Azi, cu angajaţi mai mulţi sau mai puţin împrăştiaţi printr-o mulţime de firme şi firmuliţe se mobilizează mai greu sau deloc. Probabil că hoţii revoluţiei din decembrie 1989 ştiau exact ce va urma şi nu voiau să rişte o altă revoltă ca in 1987 şi 1989, la nivel naţional.

Aş zice că e revoltător că elevii nu învaţă la şcoală despre acest “prolog” al Revoluţiei (furate) din decembrie 1989 (şi nici părinţii sau bunicii nu le spun). Dar nu zic că e revoltător - deşi este. Cui să spun aşa ceva?! Ăstora care se ceartă la nivel înalt pentru a-şi proteja interesele personale sau ale grupurilor in care sunt înhăitaţi?

Concluzie. Bulevardul din zona centrală a oraşului Braşov se numeşte astfel in cinstea, in memoria, muncitorilor care şi-au riscat viitorul / viaţa in dorinţa de a avea o viaţă mai bună, in care copiii să nu le moară de foame şi de frig. Şi pe acolo au trecut muncitorii in 15 Noiembrie 1987 in drumul lor spre sediul central al partidului comunist român de tristă amintire. Li s-au alăturat in marşul lor mulţi braşoveni care se săturaseră de regimul totalitar; li s-au alăturat muncitori din uzinele Tractorul şi Hidromecanica. Alţii aplaudau de la balcon, alţii de pe trotuar - unii plângeau, pentru ca emoţiiile îi copleşeau.

Străzi, flori, culori. Fleur and color.

Strada Maior Ion Cranţa, o străduţă liniştită, cu clădiri îngrijite, care, între altele, duce spre Cetăţuie, poartă numele unui ofiţer care a făcut parte din divizia Tudor Vladimirescu, o divizie înfiinţată de Stalin in 1943 şi care era formată din voluntari români (prizonieri de război), divizie considerată mai apoi unealtă de propagandă şi de pregătire a instaurării comunismului în România. Divizia făcea parte din sistemul sovietic militar şi doar după instaurarea deplină a comunismului în România devine parte a sistemului militar românesc, aducându-şi din plin contribuţia (negativă, zic unii) la modificarea sistemului militar românesc. Dacă România nu ar fi întors armele la un anumit moment aceşti soldaţi ar fi luptat împotriva foştilor camarazi? Am înţeles că azi, acei oameni, sunt consideraţi trădători de neam. Poate că sunt, poate că am găsi circumstanţe atenuante alegerii făcute de acei prizonieri, poate că ar fi refuzat să ridice armele împotriva foştilor camarazi - n-am idee şi nu ştiu cât contează azi.

Fotografia e preluată de pe fb: Braşov, oraşul sufletului meu.

Mi-am amintit de stradă datorită unui comunicat de presă dat de proaspăt-înfiinţatul “Grup de Iniţiativă pentru Sărbătorirea la Braşov a Centenarului Marii Uniri”. Grupul cere primăriei, între altele, schimbarea unor denumiri de străzi / revenirea la denumirile iniţiale - inclusiv pentru str. Maior Cranţa, care s-a numit cândva str. Gen. Averescu. Schimbarea denumirii unei străzi nu e tocmai uşoară pentru cei care locuiesc acolo de ani şi ani şi care vor fi nevoiţi să-şi schimbe unele documente… Poate că merită efortul, dacă chiar locuiesc pe o stradă cu numele unui trădător de neam dar… chiar or fi fost trădători in adevăratul sens al termenului?

In continuare postez câteva fotografii cu străzi şi flori din alţi ani, de pe la alţii. Nu mă întrebaţi care-s denumirile pentru că nu ştiu. Sunt fotografii făcute pe stradă sau de pe stradă.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

Ce oraş frumos! Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Provocările lunii octombrie.

HAPPY WW!

Grupa mică. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea de azi: Noul an şcolar.

Provocările lunii septembrie.

HAPPY WW!

Obiective culturale in apropiere de Piaţa Sfatului (IV)

Zona Centrului Vechi este un izvor de istorie - cred că nu există clădire veche care să nu aibă ceva interesant de spus despre oamenii care au locuit acolo sau au trecut acele praguri, despre vremurile apuse…

E fascinant să ştiu că Mihai Viteazu a păşit in Casa Sfatului din Braşov, că Vlad Ţepes s-a îndrăgostit de o săsoaică şi a poposit într-o casa de pe… ş.a.m.d.

Primul Palat Czell (stânga-jos)

Mai aproape sau mai departe de Piaţa Sfatului, între multe altele:

La intersecţia Bulevardului Ferdinand (bd. Eroilor azi) cu Şirul Inului (str. Mureşenilor azi), pe locul vechii Porţi a Vămii  (peste drum de Rectorat), se află primul palat Czell, construit in 1901 (e cunoscut ca locul unde a fost “Groapa cu bere”, la subsolul fostului restaurant “Ursu” – proprietar a fost Nicolae Cătănoiu, tatăl poetului Nicholas Catanoy, stabilit in Germania). Palatul are două etaje, turnuri şi basoreliefuri cu îngeri şi sori. I se spunea chiar ”Palatul Soarelui“. Azi, clădirea e destinată locuinţelor şi spaţiilor comerciale. Practic, fraţii Czell nu au ridicat aceste palate pentru a locui in ele, ci pentru a le închiria celor cu dare de mână, ca locuinţe sau ca spaţii de lucru sau comerciale.

Al treilea palat Czell, ceva mai modest, se află pe str. Mureşenilor, a doua clădire după Biserica Romano-Catolică – e usor de recunoscut dupa ornamentele dantelate. Al doilea palat Czell construit este astăzi sediul Băncii Naţionale Braşov.

Primul Palat Czell (stanga; sec. XIX)

Alte clădiri cu istorie, personală sau de interes general:

Biserica Sf. Petru şi Pavel; Palatul Spitz (cum i s-a spus in primele decenii ale secolului trecut), pe Mureşenilor nr. 5, edificiu ridicat in anul 1912 de Albert Spitz, unde a locuit poetul Ştefan Baciu după ce familia a părăsit locuinţa de pe str. Michael Weiss. In fundul curţii acestei clădiri se afla o locuinţă stilată, unde a locuit Valeriu Negrilă, unul dintre medicii ginecologi apreciaţi de urbe. La nr. 7 se află clădirea care adăpostea hotelul Europa, nu cel mai luxos, dar apreciat de negustorii care veneau la târg pe Poarta Vămii – clădirea va fi transformată in cinematograful Corso (numit după 1950, Popular). Tot înainte de naţionalizare, la nr. 8 era deschisă Casa de mode “Samuel” (pentru femei, in special), iar la nr. 9 era croitoria pentru domni a lui Aron Zsigmond. La capătul străzii Mureşenilor (spre Livada Poştei) se află un edificiu fastuos, construit între 1881-1884, in stil neorenascentist, după proiectul arhitectului Peter Bartesch – iniţial a fost Palatul Institutului General de Pensii, acum e sediul Rectoratului Universităţii “Transilvania”; in perioada interbelică fiinţa la parter elegantul restaurant cu terasă “Transilvania” al cărui proprietar era Moise Popa. La etaj a functionat Prefectura.

Palatul Spitz (sursa) 

Casa memorială Gheorghe Dima, pe Şirul Gheorghe Dima nr. 3, inaugurată in anul 1960 in fosta locuinţă a lui Gheorghe Dima. Incinta adăposteşte documente originale, afişe de concert, partituri, mobilier vechi, pianul şi alte obiecte personale ale artistului. Prima cameră expune fotografii ale compozitorului împreună cu colegii de studio din Germania şi diploma de absolvire a Conservatorului din Leipzig (28 iulie 1880).

Gheorghe Dima (28 septembrie 1847 – 4 iunie 1925) s-a născut in Şcheii Braşovului şi a murit la Cluj; a fost compozitor, dirijor şi pedagog român. In tinereţe a cântat la operele din Klagenfurt şi Zurich, ulterior s-a întors in ţară şi a practicat ca profesor de muzică şi dirijor, fiind director al Şcolii de Gimnastică şi Cântări (1875–1879; 1899–1914) – dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov a fost un timp Ciprian Porumbescu (n. 2/14 octombrie 1853 – d. 6 iunie 1883, care a locuit in oraşul de la poalele Tâmpei între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882).

sursa fotografii: 

Dumitru Agachi (Palatul Spitz)

Brasov, orasul sufletului meu (Palatul Czell)

Bibliografie

"Brasov: scurta istorie ilustrata a evolutiei urbane", Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
“Brasovul de altadata”, Sextil Puscariu;

“Strazi, case, oameni din Brasov”, de Steluta Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro/mobil/?stiri&p=mozaic&sID=132897; 

Zebre prin oraş. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.
Provocarea pentru azi: Trecere de pietoni

HAPPY WW!

Piaţa Sfatului din Braşov (I)

Cel mai vizitat loc din municipiul Braşov este, probabil, Piaţa Sfatului.

Numită cândva Târgul Grâului (denumire atestată din 1520 - numită în documente Markplatz), Piaţa Libertăţii (in primele decenii ale secolului XX), Piaţa Sfatului din 1922, Piaţa “23 August” (din 1981) şi din nou Piaţa Sfatului a rămas “punctul zero” al oraşului.

Zonă comercială

In Evul Mediu Braşovul a fost un oraş comercial renumit, in care se adunau negustorii români, greci, armeni, turci, italieni, polonezi şi nemţi. Este momentul in care încep să se dezvolte hanurile, a căror construcţie o imită pe cea a unei fortificaţii: ziduri inalte, curte interioară şi o singură poartă de acces.

Marele incendiu din 21 aprilie 1689 aproape că a distrus oraşul - a fost momentul in care, un timp, negoţul a mers mai greu.

Din cauza vântului puternic, in câteva ore, arde aproape tot oraşul. Pe lângă locuinţe (care in cea mai mare parte erau dn lemn), limbile de foc mistuie magazinele şi atelierele breslelor, Turnul Casei Sfatului se năruie, fiind afectate chiar şi clădiri izolate precum Turnul Alb şi Turnul Negru (numit astfel după acest incendiu). Biserica evanghelică Sfânta Maria a suferit pierderi imense; a ars întâi acoperişul, care din cauza greutăţii s-a prăbuşit, focul s-a extins apoi în interiorul bisericii, unde au ars mobilierul şi toate materialele perisabile - dupa acest incendiu a fost numită “Biserica Neagra”.

Oraşul, însă, renaşte din cenuşă, de data aceasta clădirile fiind ridicate numai din piatră sau alte materiale rezistente la foc.

Din 1364 era organizat târgul anual cu participare largă; aici erau organizate şi târguri periodice sau săptămânale (vineri) unde veneau negustori din toată ţara şi chiar de peste graniţe, Piaţa Sfatului fiind arondată mai multor străzi amenajate special pentru negoţ.

Mărfurile erau vămuite lângă poarta care se afla in capătul străzii Vămii (str. Mureşenilor astăzi), pe unde se ajungea direct in piaţă. In 1550 era deja atestată existenţa unui jude al pieţii care, împreună cu subalternii săi, veghea la bunul mers al activităţii.

Magistratul şi funcţionarii oraşului vegheau la respectarea ordinii din piaţă, in sensul că fiecare comerciant trebuia să-şi aşeze marfa in locul stabilit de Consiliul Orăşenesc.

Existau mai multe târguri (şiruri) in piaţă şi in vecinătatea acesteia: Târgul Boilor (str. Diaconu Coresi), Târgul Cailor, Târgul de Peşte, Târgul Florilor (pe latura unde este azi “Cerbul Carpatin”) continuat, până la Biserica Neagră, cu Târgul Fructelor; Târgul Putinarilor, Târgul Grâului (în faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului) şi Sirul Inului (în faţa sediului Băncii Naţionale de azi, care funcţionează in unul dintre cele trei palate Czell). Pe partea unde era Banca Albina, paralel cu Casa Sfatului, spre Poarta Schei, era Şirul Botelor. Şirul Inului se afla în prelungirea Târgului Cailor (str.George Bariţiu de azi) şi se continua cu Zollstrasse, numită apoi Strada Vămii, apoi Voievodul Mihai, apoi 7 Noiembrie, azi Mureşenilor.

In cartea sa, Braşovul de altădată, Sextil Puşcariu ne spune că negustorii aveau şi melci, pentru amatori – îi vindeau “Sub Bucium”, o piaţă mică, accesibilă şi din Piaţa Sfatului, numită mai apoi “Prundul Rozelor” (după nemţescul Rosenanger) şi azi numită Piaţa “George Enescu”.

Numele nemţesc e vechi şi s-a dat când aici era într-adevăr un prund pe care creşteau tufe de trandafiri sãlbatici. Din Şchei venea valea în dreptul Sfatului, unde era “Podul Minciunilor”, se despărţea in două braţe, unul curgând pe Strada Vãmii, spre Braşovul vechi, iar al doilea spre Blumăna, având albia prin locul Uliţei Căldărarilor. Între cele două ape era un prundiş cu tufişuri de mărăcini, greu de străbătut. Pe când eram in clasele din urmă ale liceului, săpându-se temeliile bisericii din Târgul Grâului şi ale casei din colţul Străzii Căldărarilor cu Strada Coresi, oamenii au dat de piatră de râu din prundişul ce era pe aici.

Nota: Uliţa (strada) Căldărarilor se numea astfel de la breasla care-şi avea aici atelierele; a fost numita şi str. Porţii cândva, Carol II pentru o scurtă perioada şi acum e str. Republicii, poarta fiind la capătul unde se află azi “Modarom” (locul unde era fosta poartă a oraşului e marcat azi cu piatră albă).

Azi, in Piaţa Sfatului se mai organizează târguri, cu diferite ocazii, şi majoritatea clădirilor au (cel puţin) la parter, spaţii comerciale sau birouri.

Loc de recreere

Piaţa Sfatului este locul unde se organizează diferite târguri, spectacole, diferite activităţi culturale - locul unde s-a desfăşurat Festivalul “Cerbul de Aur” când a fost reluat, in 1992 (întrerupt in 1997 şi reluat in 2001; ultima ediţie, după reluare, a fost in anul 2009).

Piaţa Sfatului nu a fost întodeauna pietonală. In 1892 a apărut tramvaiul (mai mult tren decât tramvai), care trecea şi prin Piaţa Sfatului şi pentru care a fost dărmată Poarta Vămii.

In faţa Casei Sfatului era o staţie pentru autobuzele care veneau din Piaţa Prundului (Şchei), până prin anii 1980. Şi era loc de parcare – un mare loc de parcare, unde mereu găseai loc (dar nici maşinile nu erau in număr aşa de mare ca azi).

Şi, cândva, până prin anii 1970, in Piaţa Sfatului erau pomi: castani, in principal, dar şi salcâmi - unii îşi amintesc că ar fi fost şi tei – cică într-o noapte ar fi tăiat toţi pomii, ca hoţii de lemn de azi. Gura târgului vorbeşte că se are in vedere plantarea de arbori - ceea ce mi se pare destul de firesc, mai ales că sunt multe bănci şi vara mai e nevoie şi de puţină umbră - nu doar sub umbrelele de pe terasele localurilor.

Fântâna arteziană a fost construită in anul 1987, anul din care Piaţa Sfatului este pietonală. Între timp s-a scos piatra cubică şi s-a înlocuit cu nişte… dale (piatra cubică, vorbeşte lumea) ar fi fost vândută străinilor care ştiu că oraşele cu istorie medievală ar trebui să păstreze pavajul cât mai aproape de cel original. Prea multe străzi istorice au fost asfaltate in Braşov… De fapt… nu ştiu care mai are piatră cubică.

Pe la începutul anilor 1990, pentru un timp, maşinile (cele de marfă, in special) au mai avut acces in zonă.

Băncile din lemn oferă un loc pentru odihnă sau pentru a pierde vremea într-un cadru frumos, înconjurat de oameni şi de istorie. Porumbeii încă mai apar şi in Piaţa Sfatului deşi cele mai multe locuri unde se adăposteau au fost blocate.

In Piaţa Sfatului e o forfotă zilnică (noaptea e linişte, e pustie Piaţa - câţiva întârziaţi mai întâlneşti). Ziua, vara, sunt ocupate terasele, băncile şi marginile fântânii arteziene. Porumbeii aproape că ţi se strecoară printre picioare şi zboară, uneori, razant deasupra capetelor.

Sunt aici (şi azi) o mulţime de magazine, restaurante şi cafenele - pentru toate gusturile. Copii au, şi ei, un loc al lor unde, uneori, se pot juca cu fel şi fel de maşinuţe; câţiva meşteri îi învaţă să confecţioneze diferite figurine din baloane.

Locul unde se află acum Restaurantul Chinezesc, era pe vremuri un loc select de întâlnire pentru elita Braşovului, restaurantul Luther. Era localul pe care-l frecventau intelectualii - medici, profesori şi, în special, avocaţi. Patronul restaurantului era renumitul comerciant Ioan Moşoiu, care era considerat un adevărat fiu al Braşovului, datorită donaţiilor pe care le făcea, în special pentru liceul Şaguna.

Legende urbane (sau nu)

Una dintre legende spune că sub caldarâmul Pieţei Sfatului ar fi fost îngropate cereale. In anii ’950, apoi în 1967 şi 1987, trei camioane s-au prăbuşit în Piaţa Sfatului, sub pavajul surpat. Atunci au ieşit la iveală gropi de alimente datând din Evul Mediu, de pe vremea când vechii braşoveni ascundeau provizii pentru vremuri de asediu. Locul exact al fiecărei gropi era cunoscut doar de trei oameni din oraş care identificau gropile cu nişte frânghii speciale. Întinzându-le perfect între colţurile pieţei, în dreptul nodului făcut de către cei ce ascunseseră alimentele trebuia să se afle o groapă.

Tuneluri secrete. Se spune ca Piaţa Sfatului ar fi brâzdată de mai multe tuneluri. Trei dintre ele ar duce la Biserică, iar unul ar ajunge chiar până sub Tâmpa. Cercetările istorice nu pot confirma exact harta tunelurilor, dar se pare că au existat. Există in centru mai multe guri de tunel, care au fost astupate in timp, dar arhitectura de acum a zonei nu permite efectuarea de cercetări. Se spune că aceste tuneluri erau folosite ca refugiu împotriva atacatorilor, pentru ascuns provizii, dar şi o parte din bogăţiile oraşului.

Sursa fotografii:

clic pe foto pentru mărire

Brasov, oraşul sufletului meu - cele vechi via:

http://www.landesarchiv-bw.de/; www.delcampe.net/; http://volganeagra.blogspot.ro/;

Mai multe fotografii cu Brasovul in alte timpuri aici:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.431323030329714.1073741866.194290324032987&type=1

Bibliografie

Braşov: scurtă istorie ilustrată a evoluţiei urbane, Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
Album monografic. Judetul Brasov, XXX;

Braşovul de altădată, Sextil Puşcariu;

Străzi, case, oameni din Braşov, de Steluţa Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro/mobil/?stiri&p=mozaic&sID=132897; 

Felinare, străzi, parcuri, pieţe şi oameni

Ideea felinarelor am preluat-o de la pandhora, si cand am gasit fotografiile nu m-am multumit doar sa le postez pentru ca prea se impleteau multe in mintea mea.

In 1804, prima solutie de iluminat public pentru Brasov a fost utilizarea felinarelor cu ulei.

Descoperirile care permiteau iluminatul public cu gaz de huila se datoreaza lui Philippe Lebon (1791) si lui William Murdoch (1792). Prima strada din lume iluminata cu gaz a fost Pall Mall din Londra, in 1807. Nu stiu cand a fost introdus iluminatul public cu gaz in Brasov, dar pe una dintre laturile Pietii Prundului din Brasov se afla un stalp din fier, ca dovada a iluminatului public cu gaz aerian; inscrisul de pe stalp informeaza curiosii ca a fost lucrat in atelierele fratilor Schiel in Kronstadt.

In octombrie 2015, Brasov devenea primul oras din sud-estul Europei acoperit integral de un sistem de iluminat public coordonat prin telegestiune*. Se pregateste pentru iluminatul cu LED.

Restaurantul Gaura Dulce e situat pe strada Piata Sfatului 12-14, in spatele restaurantului “Cerbul Carpatin”. Birtul, pe vremuri, era deschis dis-de-dimineata, pentru negustori, in special. Specialitatea brasoveana care se servea acolo: flechii. Carnea proaspata era fripta pe gratar, taiata in forma de taietei, peste care se presarau sare si piper, apoi se stropeau cu vin si borviz (in maghiara; pe româneşte: apa minerala). Gratarele sfaraiau non-stop la Gaura Dulce. Cine intreba pe atunci unde este Gaura Dulce i se spunea s-o caute in fundul Cerbului – dar nu pentru ca era in spatele acestui restaurant se numea asa, ci pentru ca acolo puteau fi intalnite “fetiţe” ieftine (până la venirea comunistilor prostitutia era legala si in Brasov) – pe langa multe restaurante functionau pe atunci case de toleranţă.

Strada Apollonia Hirscher se deschide dinspre Piata Sfatului – si pe aici se poate ajunge la restaurantul Gaura Dulce. Dinspre Piata, pe stanga, se afla Cerbul Carpatin (cladire din secolul al XVI-lea), iar in dreapta e Muzeul Civilizatiei Urbane a Brasovului (Casele Closius-Hiemesch-Giesel, 1566).

Apollonia Hirscher, cea care da numele strazii, a fost una dintre cele mai interesante figuri din istoria Brasovului. A trait in secolul al XVI-lea si a fost cea mai bogata femeie din Cetate, fapt remarcat mai ales dupa moartea sotului, Lucas Hirscher (1482-1541), negustor si jude al Brasovului, castelan al cetatii Branului. A facut parte din Patricianatul Sasesc al vremii – ceea ce nu era tocmai obisnuit pentru o femeie, asa cum nu era obisnuit nici faptul ca o femeie sa se ocupe cu negustoria, dar dovedindu-se comerciant abil si negociator desavarsit a reusit sa se impuna. Afacerile derulate de ea se intindeau pana in Austria si Turcia. A intemeiat multe fundatii si a donat o mare parte din averea ei brasovenilor – mai ales dupa moartea fiicei. Printre donatii se numara si “Casa Negustorilor” (numita si “Casa Hirscher”), actualul restaurant “Cerbul Carpatin” - partea dinspre actuala str. Apollonia Hirscher se numea “Podul Bătuşilor” (bătuş avea sens de cizma – prin extindere pantofar); podurile denumeau centrele de vanzare a produselor, deci Podul Bătuşilor era locul unde se comercializa incaltamintea mesterilor brasoveni (la etajul “Casei Negustorilor”, cea mai mare cladire din oras la acea vreme).

Pe aceasta strada este si Centrul Cultural “Reduta”.

Strada Sfântul Ioan, din str. Republicii (dinspre Modarom) e prima spre dreapta; s-a numit candva Johannis Gasse si Maiakovski. Pe aceasta strada, la nr. 7, se afla Biserica Franciscana, cu hramul Sf. Ioan Botezatorul, alaturi de manastirea pe care o deserveste. Monument din secolul al XVI-lea (stil gotic), refacut in secolul al XVIII-lea cu elemente in stil baroc – loc de inchinaciune si pentru ortodocsi, de Sf. Anton, considerat “mare facator de minuni”.

Manastirea franciscana a fost fondata in jurul anului 1507. In anul 1530 calugarii franciscani au fost alungati din Brasov, fiind suspectati de simpatii prohasburgice (ca o consecinta a Bataliei de la Feldioara). Biserica a fost secularizata de orasul Brasov, care a adoptat reforma luterana. Marele incendiu din 1689 a produs importante stricaciuni si acestui lacas. In anul 1724 franciscanii au revenit la Brasov.

Peste drum de biserica, la nr. 16, a locuit candva colonelul scriitor Mircea Petala, nascut la Galati in 1899, intr-o familie cu radacini istorice. Venit la Brasov, e numit seful militar al Regionalei CFR Brasov ce cuprindea zona Fagaras, Tarnava Mare, Trei Scaune si Harghita.. Dupa 1944, cu mari sacrificii, punandu-si viata in pericol, a sustinut miscarea de rezistenta din muntii Fagaras. Mircea Petala a semnat lucrarea “Frica in razboi” (1937), cu un cuvant introductiv de N. Iorga. A murit in 1945 si e inmormantat la Cimitirul Bellu din Bucuresti. (Strazi, case, oameni din Brasov, de Steluţa Pestrea Suciu, Ed. Foton, Brasov, 2011). Fratele lui, George Petala, a locuit in vila Beer.

La nr. 10 a locuit dr. Ioan Vintilă (1889-1973), care a fost medic intr-o circumscriptie care includea si Scheiul, iar scheienii – carora nu le intra usor cineva in gratii – aveau despre el numai cuvinte de lauda.

S-a nascut la Rasnov; tatal lui era oier. Invatatorul sau, intuindu-i calitatile intelectuale a sfatuit familia sa il trimita sa invete carte la Gimnaziul Romanesc din Brasov (a luat fiinta la 1 noiembrie 1850). In 1908 termina studiile liceale si se inscrie la Facultatea de Medicina din Cluj, unde face anul I, apoi continua la Budapesta, Viena si Innsbruck. In primul razboi mondial e mobilizat ca medic si merge in linia intai, ajungand pe frontul din Italia. E obligat de imprejurari sa faca chirurigie. Dupa 1918 ajunge medic la Sfantu Gheorghe, apoi la Codlea si la Brasov, unde cumpara cu bani partial imprumutati de la rude casa de pe str. Sf. Ioan, unde deschide si cabinetul. Usa lui era deschisa zi si noapte, la propriu si la figurat. Pe unde a trecut a lasat ceva din sufletul sau. In 1944 i se confera Ordinul Steaua României in grad de Ofiter. Desi era prieten cu Iuliu Maniu a stat departe de politica. (din Strazi, case, oameni din Brasov).

Pe locul unde azi e parcarea din spatele hotelului “Aro Palace” se intindea un sir de case, majoritatea cu parter si etaj, dar au fost demolate pentru sistematizarea zonei.  

Parcul “Nicolae Titulescu”, numit dupa marele diplomat român inmormantat in curtea bisericii Sfântul Nicolae din Şchei (biserica din anul 1292). Parcul dateaza de prin anul 1885; a fost loc viran candva, in apropierea Porţii Vămii (unde azi incepe str. Mureşenilor, dinspre Livada Poştei). Era locul unde opreau carele sătenilor care veneau cu marfa la târgul din cetate. In zona era candva si un lac, numit Lacul vrajitoarelor.

Parcul e situat intre Bd. Eroilor (hotel “Aro Palace”, hotel “Capitol”) si str. Nicolae Iorga (strada pe care se afla Biserica Buna Vestire, 1936); in apropiere sunt Cercul Militar (Casa Armatei), Rectoratul (in Livada Postei), Biblioteca Judeteana “George Baritiu”, primaria, Piata Tricolorului s.a.

Sunt in parc locuri special amenajate pentru copii, un spatiu special amenajat pentru jucatorii de sah, fantana arteziana cu bazin mare, statuia politicianului Nicolae Titulescu (ce si-a dorit sa fie inmormantat la Brasov), poetului Stefan Octavian Iosif (originar din Brasov), epigramistului, poetului s.a. Cincinat Pavelescu (a locuit, spre finalul vietii, in apropierea Bisericii Negre).

 

Parcul porumbeilor

Parcul Eroilor (unde sunt inmormantati cei ucisi in Decembrie 1989) sau Parcul porumbeilor, in apropierea primariei; si azi se aduna aici multi porumbei, dar parca nu asa de multi ca atunci cand eram copii si hraneam porumbeii, apoi ii alergam.

Piaţa Unirii din Şcheii Brasovului. Până la 1944 s-a numit Piata Prundului, nume dat de la prundisul adus de apele care curgeau de la Pietrele lui Solomon si formau prundis in piata, sediul central al fostului sat Şchei.

In Piaţa Unirii nr. 2-3 e situata “Prima Şcoală Românească”, intr-o cladire ridicata in anul 1495 si recladita in 1760. Inceputurile scolii ar putea fi undeva prin secolele XI-XII. O dovada este un manual, de 700 de pagini, numit ”Omiliar”, o carte despre virtuti, semn ca, inainte de toate, scoala te invata sa fii om. Cu siguranta, scoala exista la 1399, pentru ca in acel an, Papa Bonifaciu vorbeste “despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care invatau scoala de la pseudodascali”. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean).

Intre altele, aici se află o troiţă** ridicata (in 1738) de capitanul Ilie Birt, un personaj controversat al Brasovului, care a trait pe la 1700. A fost si contrabandist de alcool, avea si o carciuma, dar refuza sa plateasca taxe sasilor, tratandu-i cu bataie pe functionarii care-i bateau la usa sa-i ceara impozite. Românii l-au poreclit “Birt”. Pentru ca avea grad de capitan in armata austriaca sasilor nu le prea dadea mâna sa-l inchida la inchisoarea care era atunci la Casa Sfatului (unde se afla si o camera de tortura).

Cum castigau o victorie impotriva turcilor, cum ridica Ilie Birt o troiţă, pe care oamenii Magistratului veneau si-o daramau – asa ca a construit una in faţa casei sale.

Ilie Birt a luptat contra turcilor, dar si pentru drepturile şcheienilor, ale bisericii ortodoxe, a aparat scoala româneasca si a ridicat troiţe. In secolul XVIII s-a dus până la Imparat, la Viena, sa-i ceara separarea administrativa si juridica a Şcheiului de Cetatea Brasov – visa la Republica Şchei.

In Piata Unirii (Prundului) se mai afla si statuia soldatului român, in memoria eroilor din primul razboi mondial, monument ridicat in anul 1939 la initiativa “Reuniunii femeilor române”.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

* Telegestiunea – telemanagementul - defineste un concept ce grupeaza functiuni de monitorizare, comanda si transmisie de date, prin adaptarea iluminatului in functie de nevoile specifice ale beneficiarilor: reducere nivel de iluminare pe paliere orare functie de anotimp, de gradul de ocupare a zonei, trafic - pe diverse tipuri de zone urbane- nevoile mai mari de securitate duc la un necesar de iluminare mai mare etc.

** Troiţă - cruce mare de lemn sau de piatra (impodobita cu picturi, sculpturi, inscriptii si uneori incadrata de o constructie mica), asezata la raspântii, pe langa fantani sau in locuri legate de un eveniment.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Sursa fotografii: Brasov, orasul sufletului meu.

(clic pe foto pentru marire)