Pe Sforii, lumina reflectata. Reflexii in oglinda

Strada Sforii din Brașov este a treia cea mai îngustă stradă din Europa, după Spreuerhofstraße din Reutlingen, Germania (cea mai îngustă stradă din lume, în Cartea Recordurilor) și Strada Parlamentului din Exeter, Anglia.

Ghidul Michelin i-a acordat o stea, iar azi e recomandată de ghidurile turistice ca una dintre cele mai înguste străzi din lume.

Pentru jocul Reflexii în oglindă, găzduit acum de Carmen pe blogul Între vis și realitate, inițiat de SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/), am ales poze în care lumina se reflectă pe ziduri (mai mult sau mai puțin).

Lățimea străzii variază între circa 1,10 – 1,35 metri; lungimea este de 80 de metri.

La origine delimita spațiul între două grupuri de câte zece case – specific sistemului urbanistic medieval implementat în interiorul cetății.

E atestată documentar în secolul al XVII-lea, dar ar fi fost construită în secolul al XV-lea ca o cale de acces pentru pompieri – între Poarta Șchei și strada Cerbului. Nu prea departe se află Biserica Neagră și Piața Sfatului.

A fost restaurată major în anul 2003, pentru a arăta cât mai fidel ca-n evul mediu – e pavată cu piatră cubică și felinarele arată ca cele de acum o sută de ani (construite după modelul celor existente la muzeu – doar că nu funcționează cu gaz). Au fost zugrăvite și zidurile – nu doar o dată – dar „artiști” fără talent își exersează mâna pe zidurile imobilelor care „străjuiesc” această stradă.

Practic, e un gang pe lângă care pot trece ușor cei care nu citesc indicativele turistice de pe clădiri... De ceva timp, în dreptul gangului, pe strada Cerbului, e (era?) plasată o statuie ce reprezintă o femeie înfășurată în sfoară, care arată spre străduță. Nu am mai văzut-o de curând, dar ultima dată când am văzut-o era vandalizată: brațul care arăta spre strada Sforii lipsea.

Prezența polițiștilor locali (absolut inexistentă, aparent) prin oraș le permite vandalilor să distrugă.

Legenda străzii Sforii

Există și o legendă legată de strada Sforii din Brașov, dar am sentimentul că este o invenție recentă.

Se spune că în epoca medievală se ascundeau aici cuplurile, să se sărute, pentru a avea intimitate; tot aici se întâlneau tinerii îndrăgostiți ai căror părinți nu erau de acord cu relația lor. Legenda mai spune că tinerii îndrăgostiți care se sărutau pe strada Sforii rămâneau pentru totdeauna împreună.

Autor foto: Dan F. (august 2023); clic pe foto pentru marire.

Vila cavalerului în armură. Vila Beer din Brașov

Vila nu se numește cum am numit-o în titlu dar am ales să-i spun (și) așa pentru că are pe acoperiș un cavaler medieval în armură - fotografia cavalerului am publicat-o la Miercurea fără cuvinte și n-am putut s-o las fără explicații, pentru că - în opinia mea - merită unele explicații.

Casa pe care se află acest cavaler este pe str. Mihai Eminescu (Șirul Cetățuii pe atunci) și este una dintre multele clădiri interesante din Brașov. Pe str. Mihai Eminescu a locuit și Sextil Pușcariu, în Vila Tusculum (azi ruină), reședința de vară a familiei până atunci, unde s-a mutat cu părinții în 1888.

Pe Dealul Cetății a început să se construiască în secolul XIX, latura dinspre sud devenind curând un „cartier” de vile pentru cei bogați, reședințe care arată ca niște mici castele, fiind construcții mult mai vechi decât cele de pe str. Nicolae Iorga. Aici, în 1904 a început construcția vilei bancherului Ignaz Beer, după planurile făcute, în 1901, de arhitectul Andreas Frank - acestuia i-au fost încredințate și lucrările (finalizate in 1905). Proprietarul a cerut în mod repetat modificarea construcției pe parcursul lucrărilor, ceea ce a dus, probabil, la stilul eclectic al vilei. El a avut și ideea statuii metalice de pe acoperiș (un cavaler în armură, mărime naturală), pe care a comandat-o la Budapesta - steagul de pe lancea acestuia indica direcția vântului. Structura (statuia) metalică poate fi zărită și din parcul Nicolae Titulescu. Sub statuie se mai poate distinge stema familiei. La marginea balconului (în partea estică a clădirii) a fost plasată statuia unui urs, din piatră (i-a fost distrus capul, între timp, și azi arată ca un bolovan). E posibil ca ursul să fie o referire la numele de familie despre care unii etimologi susțin că ar proveni din cuvântul german Bär, care înseamnă urs (alții susțin că nu e așa). Casa are mai multe ornamente exterioare (care trebuie să fi arătat superb cândva): două capete de lei, efigii cu figuri de cavaleri. Un alt element mai altfel este și turla, care pare destul de fantezistă. În curte, în partea din spate, e o galerie sprijinită de zid, cu balustradă de piatră, la baza căreia se deschide gura (acum închisă) a unui tunel care corespunde cu d deealul Straja (Dealul Cetății de azi). Cu privire la tunel părerile sunt împărțite, dar ar putea foarte bine să fie real pentru că există destule tuneluri subterane prin Brașov. Tot în curte, zidul din stânga are o arcadă străjuită, de o parte și de cealaltă de două capete de lei (din Străzi, case, oameni din Brașov, de Steluța Pestrea Suciu, Editura Foton, Brașov, 2011) În cartea sa, autoarea scrie: Casa a fost proprietatea unui Beer, apoi a lui Sora Gheorghe (n-am găsit informații despre Sora Gheorghe).

Ignaz Beer a murit în anul 1923, casa moștenind-o fiul său, Hugo Beer, fost președinte al Băncii Naționale Săsești, care după pensionare a scris cărți despre vechiul Brașov (singura referință online despre Hugo Beer am găsit-o într-o lucrare despre concertele de orgă din Brașov, unde se face referire la el ca fiind „istoriograf” - și n-am idee dacă este același; poate că într-o zi voi reuși să lămuresc cât mai multe întrebări despre Brașov și oamenii lui și să completez informațiile, să corectez eventualele erori).

Se spune că familia lui Hugo Beer a fugit în Germania în anul 1945, dar el a rămas în Brașov. Bunurile i-au fost naționalizate în 1948, casa fiind împărțită în mai multe apartamente care au fost închiriate. Se povestește că, un timp, a fost văzut cerșind prin oraș; în 1952 s-ar fi mutat în Sighișoara unde, în 1957, a decedat. Astăzi, vila arată cam ca in poza de mai jos:

Cam la doi metri în dreapta - când privești spre poarta de la curtea vilei Beer - încep niște trepte care duc spre Cetățuie (locul e marcat de autorități cu o tăbliță indicatoare).

Într-o cameră cu acces la dependințe a stat cândva cu chirie și familia Petala: George și Elena. Autoarea cărții Străzi, case, oameni din Brașov scrie că a discutat cu doamna Elena Petala despre soțul ei. George Petala s-a născut în 1901, la Bârlad. Tatăl lui, Iorgu Petala, era căpitan de cavalerie, iar mama, Aristia, descendentă dintr-o bogată familie moldavă. George Petala a urmat Liceul Militar de la "Mănăstirea Dealu", dar spre finalul studiilor s-a îmbolnăvit de tbc și a fost internat. În timpul spitalizării a scos „foi literare” (care s-au pierdut) ai căror colaboratori au fost bolnavii. Când s-a înzdrăvenit a urmat Dreptul și Literele la București, iar după susținerea licenței în Drept avea două posibilități: avocatura sau administrația de stat. A ales administrația și, după un anumit periplu, să-i zic așa, a ajuns la Brașov unde a devenit subprefect (era cândva după 1934). În această calitate a reușit să înființeze o școală pentru copiii romilor din Gârcini. Deși s-au făcut presiuni asupra sa, de reprezentanții diferitelor partide, a refuzat implicarea politică. În perioada comunistă a fost anchetat deseori de securitate și în final i s-a luat pensia, acuzația reținută pentru acest om: „a slujit statul burghezo-moșieresc”. A murit la 1 decembrie 1975, după multe necazuri de care a avut parte, și este înhumat în cimitirul de pe str. Bisericii Române. Preocupările lui în ale scrisului s-au materializat, în primul rând, în articole de specialitate, tipărite în diverse articole, în care și-a expus experiența în administrația de stat.

Mircea Petala, alt fiu al căpitanului de cavalerie Iorgu și al Aristiei (n. Mancaș), s-a născut la Galați, în 1899. Urmează Școala Militară „Mănăstirea Dealu” și se dedică unei cariere militare, ca tatăl său și frații acestuia. A fost atașat militar în Polonia - și a scris un studiu despre situația acestei țări în timpul războiului. Ajuns la Brașov, e numit șeful militar al Regionalei CFR Brașov (zonele: Făgăraș, Târnava Mare, Harghita și Regiunea Trei Scaune: Târgu Secuiesc, Covasna, Sfântul Gheorghe). După 1944, cu mari sacrificii, punându-și viața în pericol, a susținut mișcarea de rezistență din munții Făgăraș. Și el are înclinații artistice; între altele, a scris „Frica în război” (Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1937), cu un cuvânt introductiv de Nicolae Iorga. Producțiile literare, poezie, proză, epigrame le-a semnat cu pseudonimul Mircea R. Rareș, și au fost publicate în diferite reviste. În Brașov, colonelul scriitor a locuit într-o garsonieră cu balcon la etajul doi al unei clădiri peste drum de biserica Sfântul Ioan, pe strada cu același nume: Sfântul Ioan. Mircea Petala a murit în 1945 și e înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Notă. Datele biografice despre familia Beer - așa puține câte sunt - le-am aflat aici:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Beer-villa

(de unde e și poza clădirii în 2017). Nu știu cât de exacte sunt informațiile, mai ales că în cazul lui George Petala scrie că a locuit în vilă din 1901 până în 1975, dar el s-a născut la Bârlad, in 1901, și mult mai târziu a ajuns în Brașov.

și pe https://orasulmemorabil.com/vila-beer/ de unde e și poza-carte poștală postată de Molnar Csaba.

Informațiile despre familia Petala sunt din cartea amintită in text.

Străzi, flori, culori. Fleur and color.

Strada Maior Ion Cranţa, o străduţă liniştită, cu clădiri îngrijite, care, între altele, duce spre Cetăţuie, poartă numele unui ofiţer care a făcut parte din divizia Tudor Vladimirescu, o divizie înfiinţată de Stalin in 1943 şi care era formată din voluntari români (prizonieri de război), divizie considerată mai apoi unealtă de propagandă şi de pregătire a instaurării comunismului în România. Divizia făcea parte din sistemul sovietic militar şi doar după instaurarea deplină a comunismului în România devine parte a sistemului militar românesc, aducându-şi din plin contribuţia (negativă, zic unii) la modificarea sistemului militar românesc. Dacă România nu ar fi întors armele la un anumit moment aceşti soldaţi ar fi luptat împotriva foştilor camarazi? Am înţeles că azi, acei oameni, sunt consideraţi trădători de neam. Poate că sunt, poate că am găsi circumstanţe atenuante alegerii făcute de acei prizonieri, poate că ar fi refuzat să ridice armele împotriva foştilor camarazi - n-am idee şi nu ştiu cât contează azi.

Fotografia e preluată de pe fb: Braşov, oraşul sufletului meu.

Mi-am amintit de stradă datorită unui comunicat de presă dat de proaspăt-înfiinţatul “Grup de Iniţiativă pentru Sărbătorirea la Braşov a Centenarului Marii Uniri”. Grupul cere primăriei, între altele, schimbarea unor denumiri de străzi / revenirea la denumirile iniţiale - inclusiv pentru str. Maior Cranţa, care s-a numit cândva str. Gen. Averescu. Schimbarea denumirii unei străzi nu e tocmai uşoară pentru cei care locuiesc acolo de ani şi ani şi care vor fi nevoiţi să-şi schimbe unele documente… Poate că merită efortul, dacă chiar locuiesc pe o stradă cu numele unui trădător de neam dar… chiar or fi fost trădători in adevăratul sens al termenului?

In continuare postez câteva fotografii cu străzi şi flori din alţi ani, de pe la alţii. Nu mă întrebaţi care-s denumirile pentru că nu ştiu. Sunt fotografii făcute pe stradă sau de pe stradă.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

Bulevardul Gării, Braşov

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

De aici in jos e despre... tot bulevardul. :)
Bulevardul Gării e de data relativ recenta – probabil cam de când e “gara noua” (construita intre 1960-1961 si inaugurata in 1962).

In adolescenta nu prea aveam drum pe acolo, asa ca imi amintesc, mai mult sau mai puţin, cum arata portiunea dintre gara si sala sporturilor – era urâţel bulevardul, dar fara aglomerari de cladiri si masini. Pe str Prahova, unde acum e si piata agroalimentara “Dacia” erau case candva, case rase cu buldozerele si ridicate blocuri cu 4 etaje. Dincolo de case, spre Bd. Garii erau deja ridicate blocuri in anii 1970 – unele cu opt etaje. Acolo, cred, a fost teren viran – zic asa de la mine, nu pentru ca as sti sigur, dar ma gandesc ca a fost asa pentru ca zona verde dintre blocuri si bulevard este foarte lata (poate ca doar au daramat case si au plantat pomi si iarba, desi nu cred ca la acea data orasul sa se fi extins chiar atat de mult dincolo de casele de pe str. Prahova.

Portiunea de bulevard dintre Bd. Victoriei si str. 13 Decembrie a fost realizata prin 1962 unde, mai tarziu, au aparut si cateva blocuri destul de nereusite ca arhitectura (si in cel puţin unul dintre blocurile acelea aerisirea de la baia minuscula dă - sau dădea - spre bucatarie!!!). La intersectia cu str. 13 Decembrie, la parterul unui bloc inalt, este si un complex care, initial, a fost unul de alimentatie publica, numit “Făget”: restaurant, cofetarie, berarie, alimentara – acum sunt diverse magazine (cred ca mai e carciuma, dar nu sunt sigura).

Teritoriul din jurul garii, cateva hectare, apartinea C.F.R. si zona a fost gandita de arhitectii din timpul lui Gheorghiu Dej (care a permis influentele occidentale la un moment dat) sa fie una armonioasa, care sa puna in valoare cladirea in stil avantgardist (arhitecti fiind Florin Ionescu si Teonicu Săvulescu, al doilea fiind si arhitectul garii din Constanta) si cartierul ce se ridica atunci, cu blocuri armonioase, construite urmand cele mai noi “cuceriri ale stiintei” la acea data.

Peste drum de Gara, aproape in intersectia Bd.Garii cu Bd. Victoriei (alt bulevard nou care a fost candva foarte lung si “aerisit”, dar pe care l-au aranjat ulterior), a fost ridicat un bloc de 13 etaje (arhitect Ion Giuroiu), despre care se zice ca ar fi fost proiectat ca hotel (poate e adevarat, pentru ca sunt camere tare mici si amplasarea lor se potriveste unui hotel, plus cladirea ridicata “la cinci minute” de gara) dar a functionat (si functioneaza) ca bloc de garsoniere. La parter, intre altele, erau amenajate o cofetarie (mare) si o cafenea iar pe bloc a existat (pentru foarte scurt timp) o terasa la care legatura se facea cu un lift rapid.

Intre aceasta cladire si un complex alimentar numit candva “Rapid”, a fost amenajata o fantana arteziana cu un bazin mare, care exista si azi si functioneaza. Acest aparent “complex” pare sa sustina ideea ca blocul ar fi trebuit (sau ar fi putut) sa fie hotel.

autor Alex:D (wikipedia)

Peste ani (intre 1978-1989, in special), totul a luat-o razna, tinerii arhitecti au urmat orbeşte ordinele venite “de sus” si blocuri si bloculeţe au inceput sa fie inghesuite oriunde parea ca ar avea loc unul, fara interes pentru “dreptul la intimitate” al locuitorilor. Era nevoie de locuinte cat mai multe, pentru muncitorii adusi sa lucreze in fabrici.

Cladirea care se vede in spatele monumentului (Acul, despre care am scris cateva randuri aici) era situata pe locul actualei parcari a benzinariei si era una dintre cele doua cladiri, aproape la fel, ale fostei gari vechi Brasov-Triaj (devenita mai apoi “Timis-Marfuri” si desfiintata in 1960-1962). A fost construita in anii ‘930 si demolata in 1982, cand s-a construit oficiul postal aflat acum acolo. Cladirea cealalta, de care era legata printr-un corp mai scund, a fost distrusa in  bombardamentele din 1944.

Sculptura in piatra (figura umana numita “Sfinxul”) a fost mutata dupa 1990 – acum e amplasata la intersectia Calea Bucuresti cu str. Carpatilor (in zona spitalului judetean), aproape de giratoriul de acolo.

Dupa 1990, un timp, zona Garii n-a devenit mai frumoasa! S-au concesionat bucati-bucati de teren… Domina un bazar de chioscuri de unde se putea cumpara aproape orice: de la alcool in pahar la costum de baie. Acum si-a mai revenit, dar chioscurile din faţa Garii tot nu prea se incadreaza, iar cladirea… deh! Nu sunt bani pentru renovare, dar am vazut ca se misca ceva pe acolo – ceva ce pare renovare. Despre hoti, prostituate sau taximetristi “la negru”… poate scriu pe larg cu alta ocazie. Desi sunt multe camere de supraveghere in zona nu prea pare ca cineva se deranjeaza in mod deosebit sa mentina ”ordinea”. Ei! Nu-i ca-n codru.

Intre 1987 si 2006 pe Bulevardul Garii a avut traseu si tramvaiul 101 - a fost menit sa care oamenii la munca.

Se doreste o noua reamenajare a zonei – parcare subterana in locul parcarii de acum, cu pasaje subterane pentru pietoni, pe sub bulevard; zicea primarul ca vor face si panta speciala pentru oamenii cu dizabilitati locomotorii – daca vor fi la fel de inguste si de abrupte cum sunt (parca in bătaie de joc) in celelalte pasaje subterane… Uf! Nici caruciorul de piata, incarcat, nu-l poti cobori sau urca pe acele pante.  Zona unde acum e parcarea va deveni parc, din nou. A fost parc dupa ridicarea garii, apoi a devenit teren viran unde poposea circul cand venea in oras; apoi s-a construit un mall si parcarea de azi, care a suferit mai multe transformari pâna sa ajunga la forma din prezent…

In vartejul “reabilitarilor” cele mai multe blocuri au fost captusite cu plastic si, unele, vopsite in culori “vii”. Sunt vesele blocurile?! Or fi, dar nu au stil – multe dintre cele imbracate azi erau chiar frumoase, avand, cateva, modele din mozaic mic, in culori pale sau pur si simplu imbracate in mozaic… Acum, culorile folosite sunt albastru, bleu, rosu, verde, galben, portocaliu si pâna la roz; cand vezi unul zugravit in alb parca nu-ti vine a crede ca mai sunt si oameni stilati, la fel cum s-au dovedit cei care au ales sa zugraveasca, dupa reabilitare, in culori cat mai apropiate de original. Mie mi se pare ca o sorcova orasul dar – vorba ‘ceea: gusturile si culorile nu se discuta (asta nu inseamna ca nu sunt discutabile).

Pe Bulevardul Garii (cand iesi din gara in stanga) se afla, intre altele, un complex comercial, un hotel, o benzinarie, terenuri de tenis cu zgura acoperite / neacoperite si dotate cu instalatie pentru nocturna (la mica distanta de benzinarie), sala sporturilor “Dumitru Popescu Colibasi” (cu teren de joc, sala de fitness, saune, vestiare si tot ce mai trebuie, plus vreo 500 de locuri de parcare) si bazinul olimpic (inclusiv un bazin mic, pentru incepatori), dar si (din anul 2015) noul sediu al parchetelor (procurorilor) de pe langa Judecatorie, Tribunal si Tribunalul pentru Minori si Familie.

In directia opusa (cand iesi din gara in dreapta) se afla mall-ul “Unirea”.

Nu-i “incarcat de istorie” bulevardul dar face parte din Brasov, asa ca am incercat sa-l descriu aici.

Pe scurt: e aglomerat, gălagios (desi camioanele cu gabarit mai mare de 3,5 tone sunt interzise pe acolo circulatia e foarte-foarte intensa), o multime de magazine si magazinaşe, cu blocuri divers colorate dar si cu blocuri inca cenusii, care poarta patina vremii si a vremurilor. Si, mai ales in zona garii, o multime de oameni!

₪ ₪ ₪

Cele mai multe informatii din anii trecuti le am (indirect) de la dl. Gruia Hilohi, Ordinul Arhitectilor din Romania, via orasulmemorabil.ro, de unde sunt si unele fotografii (scrie pe ele), si pagina de FB Brasov, orasul sufletului meu, de unde sunt cele mai multe poze.

Bulevardul Gării

(clic pe foto pentru mărire)

Reflexia luminii pe caldarâm. Străzi din Braşov

Strada Postăvarului este formata, sa zic asa, din trei portiuni: prima (care nu e pietonala) incepe undeva in Bd. Eroilor si e intretaiata aproape imediat de str. Politehnicii; portiunea a doua e “delimitata” de str. Michael Weiss (care face legatura intre str. Muresenilor, str. Nicolae Balcescu spre Castelului), iar a treia portiune se opreste in strada Diaconu Coresi (in foto e zona “din mijloc”, cred).

Pe aceasta strada se afla opt case declarate “monument istoric”. Cred ca pentru fiecare strada din Brasovul Vechi, Schei, Cetate s-ar putea scrie cel puţin cat sa fie alcatuita o brosura. Strazile importante ar putea avea chiar “cartea” lor.

Candva s-a numit Uliţa Spitalului – la intersectia cu str. Politehnicii, spre hotel “Corona” (pe str. Republicii) ar fi fost un spital. Mai apoi s-a numit altfel (Bratianu, Molotov, in functie de “epoca istorica”), iar numele de azi i s-o trage de la breasla postavarilor, al caror bastion (Bastionul Postavarilor) a fost construit si aparat de breasla aurarilor intre 1450-1455; in 1640 punctul de aparare a fost preluat de postavari. Turnul bastionului e situat in zona magazinului “Star”, unde incepe una dintre aleile de promenada de sub Tâmpa si care nu e departe de acesta strada.

Cei care se pricep spun ca strada nu a avut pavaj, ci doar pietriş, până in anul 1975 cand s-a montat piatra cubica. Apoi a fost din nou “reabilitata”, fiind asfaltata si avand trotuare inguste pe ambele laturi, o inghesuiala urata. In 2006 o noua reabilitare si din 2010 (pietonala in cea mai mare parte) este ca acum, din nou cu piatra cubica, piatra care se potriveste mult mai bine cu stilul “orasului vechi” .

Din martie 2016 cele 20 de strazi principale din Centrul istoric au plăcuţe informative despre istoricul denumirii – am aflat abia ieri (o zi a noutatilor, as zice), asa ca urmeaza sa arunc o privire si sa iau notiţe.

 Str. Piaţa George Enescu, spre Piaţa George Enescu.

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

(clic pe foto pentru marire)

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

Seara pe strazi din Braşov

Mai ales in Centrul Vechi din Brasov calatorul paseste prin locuri incarcate de istorie si de legenda… Breslele puternice (croitori, aramari, fierari, armurieri, tabacari, postavari, tesatori, aurari) au transformat orasul intr-un mare centru mestesugaresc si comercial si fiecare avea o strada “dedicata”. Monumentele istorice si edificiile religioase intalnite pe strazile Brasovului ofera prilejul unei veritabile calatorii in timp; foarte multe cladiri au fost renovate si s-a pastrat aspectul original. Cel mai bine se observa ziua. Acum e seara, timpul pentru relaxare, cand strazile au un aer misterios. :)

Str. Republicii

Str. Republicii. E una dintre cele mai vechi strazi ale orasului. La capatul de est al strazii se afla Poarta Principala  a Cetatii (Poarta Caldararilor), demolata odata cu fortificatiile de nord-est ale ”Cetatii Brasovului”, in secolul al XIX-lea. Pana sa devina Republicii s-a numit Strada Portii si Ulita Caldararilor (o scurta perioada s-a numit si Carol II)..

Pe Republicii se afla si pravalia de ghete Peter, patiseria unui grec care facea baclavale, dar si cofetaria Bodendorfer, "cofetarul elevilor de liceu, cu prajituri mari si ieftine“ – aflam de la Sextil Puşcariu.

Str. Michael Weiss

Str. Michael Weiss. Strada e numita dupa un jude (echivalentul primarului de azi) al Brasovului: Michael Weiss (1569, Medias – 16.10.1612, Feldioara). In anul 1887 Ulita Calugaritelor (Nonnergasse) a primit denumirea de Michael Weiss in cinstea fostului primar care s-a opus guvernarii tiranice a principelui Gabriel Bathory. In memoria conducatorului lor, brasovenii au batut o moneda comemorativa din aur, cu inscriptia: Michael Weiss 1612. Si-a facut datoria faţă de patrie.

Str. Johann Gott

Str. Johann Gott. Strada poarta numele unuia dintre tipografii Brasovului. Johann Gott s-a nascut in Germania, dar in anul 1832 se stabileste la Brasov, unde preia tipografia infiintata cu trei secole in urma de umanistul sas Johannes Honterus. Pe langa ziare germane si maghiare aici s-a tiparit timp de 50 de ani primul ziar politic românesc, Gazeta de Transilvania.

Str. Apollonia Hirscher

Str. Apollonia Hirscher. Apollonia Hirscher e numele vaduvei unui jude al Brasovului, Lucas Hirscher, cea care a oferit 8000 de florini din care, in anul 1545, s-a construit un centru comercial, numit si bazar care asigura un loc de desfacere a produselor breslasilor brasoveni – Casa Negustorilor a fost la acea vreme cea mai mare cladire din oras (azi “Cerbul Carpatin”).

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu