Vila cavalerului în armură. Vila Beer din Brașov

Vila nu se numește cum am numit-o în titlu dar am ales să-i spun (și) așa pentru că are pe acoperiș un cavaler medieval în armură - fotografia cavalerului am publicat-o la Miercurea fără cuvinte și n-am putut s-o las fără explicații, pentru că - în opinia mea - merită unele explicații.

Casa pe care se află acest cavaler este pe str. Mihai Eminescu (Șirul Cetățuii pe atunci) și este una dintre multele clădiri interesante din Brașov. Pe str. Mihai Eminescu a locuit și Sextil Pușcariu, în Vila Tusculum (azi ruină), reședința de vară a familiei până atunci, unde s-a mutat cu părinții în 1888.

Pe Dealul Cetății a început să se construiască în secolul XIX, latura dinspre sud devenind curând un „cartier” de vile pentru cei bogați, reședințe care arată ca niște mici castele, fiind construcții mult mai vechi decât cele de pe str. Nicolae Iorga. Aici, în 1904 a început construcția vilei bancherului Ignaz Beer, după planurile făcute, în 1901, de arhitectul Andreas Frank - acestuia i-au fost încredințate și lucrările (finalizate in 1905). Proprietarul a cerut în mod repetat modificarea construcției pe parcursul lucrărilor, ceea ce a dus, probabil, la stilul eclectic al vilei. El a avut și ideea statuii metalice de pe acoperiș (un cavaler în armură, mărime naturală), pe care a comandat-o la Budapesta - steagul de pe lancea acestuia indica direcția vântului. Structura (statuia) metalică poate fi zărită și din parcul Nicolae Titulescu. Sub statuie se mai poate distinge stema familiei. La marginea balconului (în partea estică a clădirii) a fost plasată statuia unui urs, din piatră (i-a fost distrus capul, între timp, și azi arată ca un bolovan). E posibil ca ursul să fie o referire la numele de familie despre care unii etimologi susțin că ar proveni din cuvântul german Bär, care înseamnă urs (alții susțin că nu e așa). Casa are mai multe ornamente exterioare (care trebuie să fi arătat superb cândva): două capete de lei, efigii cu figuri de cavaleri. Un alt element mai altfel este și turla, care pare destul de fantezistă. În curte, în partea din spate, e o galerie sprijinită de zid, cu balustradă de piatră, la baza căreia se deschide gura (acum închisă) a unui tunel care corespunde cu d deealul Straja (Dealul Cetății de azi). Cu privire la tunel părerile sunt împărțite, dar ar putea foarte bine să fie real pentru că există destule tuneluri subterane prin Brașov. Tot în curte, zidul din stânga are o arcadă străjuită, de o parte și de cealaltă de două capete de lei (din Străzi, case, oameni din Brașov, de Steluța Pestrea Suciu, Editura Foton, Brașov, 2011) În cartea sa, autoarea scrie: Casa a fost proprietatea unui Beer, apoi a lui Sora Gheorghe (n-am găsit informații despre Sora Gheorghe).

Ignaz Beer a murit în anul 1923, casa moștenind-o fiul său, Hugo Beer, fost președinte al Băncii Naționale Săsești, care după pensionare a scris cărți despre vechiul Brașov (singura referință online despre Hugo Beer am găsit-o într-o lucrare despre concertele de orgă din Brașov, unde se face referire la el ca fiind „istoriograf” - și n-am idee dacă este același; poate că într-o zi voi reuși să lămuresc cât mai multe întrebări despre Brașov și oamenii lui și să completez informațiile, să corectez eventualele erori).

Se spune că familia lui Hugo Beer a fugit în Germania în anul 1945, dar el a rămas în Brașov. Bunurile i-au fost naționalizate în 1948, casa fiind împărțită în mai multe apartamente care au fost închiriate. Se povestește că, un timp, a fost văzut cerșind prin oraș; în 1952 s-ar fi mutat în Sighișoara unde, în 1957, a decedat. Astăzi, vila arată cam ca in poza de mai jos:

Cam la doi metri în dreapta - când privești spre poarta de la curtea vilei Beer - încep niște trepte care duc spre Cetățuie (locul e marcat de autorități cu o tăbliță indicatoare).

Într-o cameră cu acces la dependințe a stat cândva cu chirie și familia Petala: George și Elena. Autoarea cărții Străzi, case, oameni din Brașov scrie că a discutat cu doamna Elena Petala despre soțul ei. George Petala s-a născut în 1901, la Bârlad. Tatăl lui, Iorgu Petala, era căpitan de cavalerie, iar mama, Aristia, descendentă dintr-o bogată familie moldavă. George Petala a urmat Liceul Militar de la "Mănăstirea Dealu", dar spre finalul studiilor s-a îmbolnăvit de tbc și a fost internat. În timpul spitalizării a scos „foi literare” (care s-au pierdut) ai căror colaboratori au fost bolnavii. Când s-a înzdrăvenit a urmat Dreptul și Literele la București, iar după susținerea licenței în Drept avea două posibilități: avocatura sau administrația de stat. A ales administrația și, după un anumit periplu, să-i zic așa, a ajuns la Brașov unde a devenit subprefect (era cândva după 1934). În această calitate a reușit să înființeze o școală pentru copiii romilor din Gârcini. Deși s-au făcut presiuni asupra sa, de reprezentanții diferitelor partide, a refuzat implicarea politică. În perioada comunistă a fost anchetat deseori de securitate și în final i s-a luat pensia, acuzația reținută pentru acest om: „a slujit statul burghezo-moșieresc”. A murit la 1 decembrie 1975, după multe necazuri de care a avut parte, și este înhumat în cimitirul de pe str. Bisericii Române. Preocupările lui în ale scrisului s-au materializat, în primul rând, în articole de specialitate, tipărite în diverse articole, în care și-a expus experiența în administrația de stat.

Mircea Petala, alt fiu al căpitanului de cavalerie Iorgu și al Aristiei (n. Mancaș), s-a născut la Galați, în 1899. Urmează Școala Militară „Mănăstirea Dealu” și se dedică unei cariere militare, ca tatăl său și frații acestuia. A fost atașat militar în Polonia - și a scris un studiu despre situația acestei țări în timpul războiului. Ajuns la Brașov, e numit șeful militar al Regionalei CFR Brașov (zonele: Făgăraș, Târnava Mare, Harghita și Regiunea Trei Scaune: Târgu Secuiesc, Covasna, Sfântul Gheorghe). După 1944, cu mari sacrificii, punându-și viața în pericol, a susținut mișcarea de rezistență din munții Făgăraș. Și el are înclinații artistice; între altele, a scris „Frica în război” (Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1937), cu un cuvânt introductiv de Nicolae Iorga. Producțiile literare, poezie, proză, epigrame le-a semnat cu pseudonimul Mircea R. Rareș, și au fost publicate în diferite reviste. În Brașov, colonelul scriitor a locuit într-o garsonieră cu balcon la etajul doi al unei clădiri peste drum de biserica Sfântul Ioan, pe strada cu același nume: Sfântul Ioan. Mircea Petala a murit în 1945 și e înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Notă. Datele biografice despre familia Beer - așa puține câte sunt - le-am aflat aici:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Beer-villa

(de unde e și poza clădirii în 2017). Nu știu cât de exacte sunt informațiile, mai ales că în cazul lui George Petala scrie că a locuit în vilă din 1901 până în 1975, dar el s-a născut la Bârlad, in 1901, și mult mai târziu a ajuns în Brașov.

și pe https://orasulmemorabil.com/vila-beer/ de unde e și poza-carte poștală postată de Molnar Csaba.

Informațiile despre familia Petala sunt din cartea amintită in text.

Restaurantul Bethlen din Peștera Călugăriței

Corect este: fostul restaurant Bethlen de pe Tâmpa, numit așa după ministrul maghiar al agriculturii și președinte de onoare al Asociației Carpatine din Transilvania, fost prefect - András Bethlen - care a vizitat Brașovul în 1891. Localul (restaurant și berărie) a fost amenajat prin anii 1890 în Peștera Călugăriței – la început era mai mult un fel de chișoc în peșteră, un punct de popas pentru turiști, apoi s-a dezvoltat. 

Cota UD: BV-F-00690-101

sursa foto: http://cautare-bv.arhivelenationale.ro/cautare-Bv/detail.aspx?ID=100473

Terasa care se întinde deasupra hăului a fost construită în 1905, ca o prelungire a localului (aceasta a rămas – de aici se poate vedea o mare parte din oraș). Între 1920 și 1928 Rafail Mihail a ținut restaurantul Bethlen.

foto: https://orasulmemorabil.com/rafail-si-restaurantul-bethlen/

După 1948 localul s-a numit „Cabana-restaurant Tâmpa”. 

Din martie 1977... a devenit fosta cabană de pe Tâmpa: a fost distrusă de un incendiu izbucnit de la o butelie cu gaz lichefiat. A mai rămas din ea doar terasa și urme ale căzilor din piatră în care erau ținute la răcit sticlele.

Îmi amintesc vag acest restaurant... Cea mai vie amintire sunt crengile de brad care erau așternute, pe zăpada, la intrarea în local. În negura amintirilor mai e forfota oamenilor...

sursa foto terasa restaurant „Tâmpa” în anii 1970: http://sanuuitam.blogspot.com/ via Brașov, orașul sufletului meu

Restaurantul era aprovizionat cu telecabina când eu am fost pe acolo dar până când să fie pusă în funcțiune aceasta aprovizionarea se făcea cu ajutorul unui măgăruș, pe traseul cel mai ușor (și cel mai cunoscut), cu 25 de serpentine tăiate în 1837 de cei de la "Ocolul Silvic" al Brașovului. Traseele (mai sunt trei – unul fiind Treptele lui Gabony) ar fi fost amenajate în jurul anului 1870 de cluburile de turism montan și gândite pentru promenadă deasupra orașului. Din punctul unde se termină serpentinele se poate ajunge fie la stația telecabinei (și restaurantul „Panoramic”) fie la terasa care a mai rămas din cabana Bethlen (în zona literelor care formează numele orașului) - Belvedere. Traseul acestor serpentine e marcat și pe Planul orașului din 1886 (am citit pe metropolabrasov.ro); pe același document sunt marcate și ruinele Cetății Brassovia, sub denumirea „Burg Ruinen”.

Telecabina a fost construită datorită festivalului Cerbul de Aur, evenimentul care reunea artiști din toată lumea. Conducerea județeană din perioada respectivă a decis că orașul are nevoie de teleferic. Ar fi trebuit să fie gata în anul 1967 (prima ediție a festivalului internațional având loc în 1968), dar a fost dată în folosință abia în 1971. Stația de sus a telecabinei este sub releu. Pentru amenajările legate de construcția telefericului și a restaurantului „Panoramic”, s-a făcut un nou drum de acces și a fost demolată o parte din Bastionul Porții principale a legendarei Cetăți Brassovia. (metropolabrasov.ro)

Incendiul ar fi fost un accident provocat de angajați neatenți, dar „gurile rele” spuneau - la vremea când nu mai eram copil – că ar fi fost distrusă intenționat pentru că în 1971 se montase releul de pe Tâmpa și se construise restaurantul „Panoramic”, o realizare socialistă, iar cabana era... reminiscență a burgheziei. Mde, „vorbe”!

Peștera Călugăriței are, evident, câteva legende – trei, cel puțin, sunt legate de balaur. Despre una am amintit în postarea despre legendele Bisericii Negre, legată de statuia calfei. Probabil că versiunile legendei despre balaur sunt date și de forma muntelui care, privit de la distanță, seamănă (oarecum) cu un dragon adormit. Acest balaur, se spune, ar fi terorizat orașul medieval pentru că atunci când îi era foame zbura în cetate și vâna animale și oameni.

Într-o versiune este vorba despre o călugăriță care ar fi trăit pe vârful muntelui într-o peșteră. Într-o zi a găsit prin pădure un pui de balaur pe care l-a luat cu ea și l-a crescut. Dragonul s-a făcut tot mai mare și... a mâncat-o pe călugăriță. Peștera unde a crescut dragonul – și își avea sălașul - a fost numită Peștera Călugăriței.

Altă versiune amintește despre un balaur care se hrănea cu copii mici. Un măcelar curajos a luat o piele de vițel și a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului. Balaurul a înghițit pielea plină cu var apoi a băut apă și a explodat.

În a treia versiune pe care am citit-o se spune că fiul unui jude s-a așezat într-o zi lângă zidul cetății pentru a avea liniște când își învăța o predică. Balaurul i-a auzit glasul, a coborât de pe munte și l-a înghițit. Un viteaz a văzut scena și repede a umplut o piele de vițel cu var stins, momindu-l pe balaur imitând sunetele vițeilor. Fiara s-a repezit și a înhățat capcana, apoi s-a dus să-și potolească setea la izvor. Varul a început să se încingă și balaurul a fost învins. Tânărul fiu al judelui încă mai trăia și a fost salvat.

Legenda spune că atunci când balaurul a murit au apărut o mulțime de șopârle (care pot fi întâlnite și azi în rezervația care e muntele Tâmpa): șopârla de munte, salamandra sau tritonul carpatic. Cine vede o șopârlă va avea noroc timp de un an, dar cine face rău vreuneia va avea ghinion trei ani.

**

În restaurantul „Panoramic” am intrat o singură dată, pe la sfârșitul anilor 1980 – am avut sentimentul că intru într-o cantină cu ferestre de unde se putea vedea orașul (era singura parte bună a acelui local, din punctul meu de vedere). Mai apoi a funcționat, și-l mai dichisiseră (n-am mai intrat), apoi l-au închis de tot și de prin 2014-2015 vor să-l vândă, dar nu se înțeleg la preț și prețul tot scade, construcția deteriorându-se.

La începutul anului trecut – prin februarie – se gândeau să reabiliteze restaurantul. Probabil că, în final, îl va „netezi” vremea.

Muzeul Prima Şcoală Românească. Expoziţii permanente.

La Muzeul Prima Şcoală Românească din Piaţa Unirii nr. 2-3, in Şcheii Braşovului, de luni până duminică, între orele 9:00 şi 17:00, sunt deschise expoziţiile (permanente): Anton Pann, Diaconul Coresi, Cartea şi Cărturarii braşoveni, Cartea, factor de unitate naţională, Tudor Ciortea.

La început a fost biserica amintită in cronicile din 1292, şi care poartă azi hramul Sfântului Nicolae. Construcţia şcolii a început in anul 1495 (reclădită in 1760) şi păstrează elemente ale stilului baroc. Cu siguranță, însă, şcoala exista încă din 1399, pentru că în acel an, Papa Bonifaciu vorbeşte despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului, care învățau şcoală de la pseudodascăli.

 […] Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajun­seseră să străbată Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii lăcaşul de cultură şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul muzeal Şcheii Braşovului. Cele aproximativ 4.000 cărţi vechi şi peste 30.000 documente precum şi numeroase obiecte muzeale stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tuturor posibilitatea de cunoaştere a adevărului care se derula istoric pe aceste meleaguri. (Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean) (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

₪₪₪

Anton Pann (Antonie Pantoleon-Petroveanu) s-a născut cândva între 1796-1798, la Silven, Imperiul Otoman (azi Bulgaria) şi a murit la Bucureşti in 2 noiembrie 1854. A fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat şi publicist român, compozitor al muzicii imnului naţional al României. In poemul “Epigonii” Mihai Eminescu îl supranumeşte “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”. Între multe altele, el a scris “Povestea vorbei” (1847). In anul 1821 se refugiază la Braşov, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cânta la strană. Aici îl va cunoaşte pe Ion Barac, scriitor, poet, traducător, dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, tipograf de cărţi populare din oraşul de sub Tâmpa, cel care a editat in anul 1937 primul periodic românesc din Trasilvania: Foaia Duminicii. Cei doi vor lega o strânsă prietenie. După înăbuşirea Zaverei (Răscoala de la 1821), Anton Pann revine în Bucureşti în primăvara anului 1822.

Anton Pann a pus pe muzica versurile poeziei “Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşianu prin 1842, devenită imnul României: Deşteaptă-te române! Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, relatează cum în casa poetului Andrei Mureşianu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia “Un răsunet”, cel care a găsit melodia “veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă peste timp, a fost Anton Pann. Melodia era romanţa “Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Vorbind despre poetul Andrei Mureşianu şi despre poezia ”Un răsunet”, George Călinescu numeşte această poezie “Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră ”acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), ofiţerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluţiei franceze de la 1789.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann

Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) s-a născut la Cucuteni, Dâmboviţa şi a murit la Braşov, in anul 1583. A fost un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf român. Este editorul primelor cărţi tipărite în limba română.

Sursa info: https://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi

Diaconul Coresi a ucenicit in oraşul Târgovişte, in oficina condusă de maestrul său Oprea, unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Liubavici. O vreme chiar a condus tipografia domnească de la Târgovişte, unde a tipărit un Molitfelnic (1545), un Apostol (1547) şi un Triod - Penticostar (1558). Alege însă să îşi întemeieze o tipografie proprie, sub streaşina bisericii “Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, unde formează o adevărată şcoală tipografică, după 1559.

Sursa info si  foto: http://www.calauza.edj.ro/?p=10475

: 

Intre anii 1556-1588 Coresi şi colaboratorii săi au tipărit  40 titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţind astfel unitatea spirituală a acestui popor. (http://www.primascoalaromaneasca.ro/)

Compozitorul Tudor Ciortea s-a născut in 28 noiembrie 1903, la Braşov şi a murit la Bucureşti, in 3 octombrie 1982. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă ”pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.

Sursa info si foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Ciortea

Spaţiul destinat compozitorului în complexul muzeal  Prima Şcoală Românească este o încăpere de mari dimensiuni compartimentată în trei alveole. Într-unul din compartimentele laterale, atrage atenţia un obiect foarte rar, o pinolă – se pare că nu mai sunt decât zece în lume. Tot aici, o litografie a operei Oedip, unul dintre cele cinci exemplare originale rămase. Acestor piese rare li se adaugă o colecţie de manuscrise donate muzeului de Vera Proca Ciortea şi câteva portrete în ulei realizate de Ion Sibianu. Nu lipsesc nici cărţile, risipite pe rafturi în întreaga încăpere, şi nici icoanele pe sticlă din secolul al XVIII-lea, specifice Şcheiului.

Sursa info: http://www.primascoalaromaneasca.ro/complexul-muzeal/muzeul-tudor-ciortea/

Liceul Vocaţional de Muzică din Braşov a fost numit cu numele compozitorului.

₪₪₪

Între multe altele, mai pot fi văzute aici partitura primei operete româneşti, Crai Nou, compusă de Ciprian Porumbescu

o Biblie din anul 1688

Sursa foto despre Prima Şcoală Românească: Braşov, oraşul sufletului meu.

Îmi place şi soba, aşa că am ales-o din albumul amintit mai sus ca sursă foto. 

Aşa a fost cândva. Miercurea fără cuvinte

Vila Kertsch (construita in 1887) – in locul ei e ”Modarom”.

Biserica Reformată - demolată in 1963 pentru a se construi noua aripă a hotelului ”Aro” - acolo e azi o fântână arteziană.

Şirul Hoţilor – zona verde e azi parte si din Parcul ”Nicolae Titulescu” 

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea de azi: Oraşul vechi.

Provocările lunii septembrie.

HAPPY WW!

Obiective culturale in apropiere de Piaţa Sfatului (IV)

Zona Centrului Vechi este un izvor de istorie - cred că nu există clădire veche care să nu aibă ceva interesant de spus despre oamenii care au locuit acolo sau au trecut acele praguri, despre vremurile apuse…

E fascinant să ştiu că Mihai Viteazu a păşit in Casa Sfatului din Braşov, că Vlad Ţepes s-a îndrăgostit de o săsoaică şi a poposit într-o casa de pe… ş.a.m.d.

Primul Palat Czell (stânga-jos)

Mai aproape sau mai departe de Piaţa Sfatului, între multe altele:

La intersecţia Bulevardului Ferdinand (bd. Eroilor azi) cu Şirul Inului (str. Mureşenilor azi), pe locul vechii Porţi a Vămii  (peste drum de Rectorat), se află primul palat Czell, construit in 1901 (e cunoscut ca locul unde a fost “Groapa cu bere”, la subsolul fostului restaurant “Ursu” – proprietar a fost Nicolae Cătănoiu, tatăl poetului Nicholas Catanoy, stabilit in Germania). Palatul are două etaje, turnuri şi basoreliefuri cu îngeri şi sori. I se spunea chiar ”Palatul Soarelui“. Azi, clădirea e destinată locuinţelor şi spaţiilor comerciale. Practic, fraţii Czell nu au ridicat aceste palate pentru a locui in ele, ci pentru a le închiria celor cu dare de mână, ca locuinţe sau ca spaţii de lucru sau comerciale.

Al treilea palat Czell, ceva mai modest, se află pe str. Mureşenilor, a doua clădire după Biserica Romano-Catolică – e usor de recunoscut dupa ornamentele dantelate. Al doilea palat Czell construit este astăzi sediul Băncii Naţionale Braşov.

Primul Palat Czell (stanga; sec. XIX)

Alte clădiri cu istorie, personală sau de interes general:

Biserica Sf. Petru şi Pavel; Palatul Spitz (cum i s-a spus in primele decenii ale secolului trecut), pe Mureşenilor nr. 5, edificiu ridicat in anul 1912 de Albert Spitz, unde a locuit poetul Ştefan Baciu după ce familia a părăsit locuinţa de pe str. Michael Weiss. In fundul curţii acestei clădiri se afla o locuinţă stilată, unde a locuit Valeriu Negrilă, unul dintre medicii ginecologi apreciaţi de urbe. La nr. 7 se află clădirea care adăpostea hotelul Europa, nu cel mai luxos, dar apreciat de negustorii care veneau la târg pe Poarta Vămii – clădirea va fi transformată in cinematograful Corso (numit după 1950, Popular). Tot înainte de naţionalizare, la nr. 8 era deschisă Casa de mode “Samuel” (pentru femei, in special), iar la nr. 9 era croitoria pentru domni a lui Aron Zsigmond. La capătul străzii Mureşenilor (spre Livada Poştei) se află un edificiu fastuos, construit între 1881-1884, in stil neorenascentist, după proiectul arhitectului Peter Bartesch – iniţial a fost Palatul Institutului General de Pensii, acum e sediul Rectoratului Universităţii “Transilvania”; in perioada interbelică fiinţa la parter elegantul restaurant cu terasă “Transilvania” al cărui proprietar era Moise Popa. La etaj a functionat Prefectura.

Palatul Spitz (sursa) 

Casa memorială Gheorghe Dima, pe Şirul Gheorghe Dima nr. 3, inaugurată in anul 1960 in fosta locuinţă a lui Gheorghe Dima. Incinta adăposteşte documente originale, afişe de concert, partituri, mobilier vechi, pianul şi alte obiecte personale ale artistului. Prima cameră expune fotografii ale compozitorului împreună cu colegii de studio din Germania şi diploma de absolvire a Conservatorului din Leipzig (28 iulie 1880).

Gheorghe Dima (28 septembrie 1847 – 4 iunie 1925) s-a născut in Şcheii Braşovului şi a murit la Cluj; a fost compozitor, dirijor şi pedagog român. In tinereţe a cântat la operele din Klagenfurt şi Zurich, ulterior s-a întors in ţară şi a practicat ca profesor de muzică şi dirijor, fiind director al Şcolii de Gimnastică şi Cântări (1875–1879; 1899–1914) – dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov a fost un timp Ciprian Porumbescu (n. 2/14 octombrie 1853 – d. 6 iunie 1883, care a locuit in oraşul de la poalele Tâmpei între 15 noiembrie 1881 - 15 noiembrie 1882).

sursa fotografii: 

Dumitru Agachi (Palatul Spitz)

Brasov, orasul sufletului meu (Palatul Czell)

Bibliografie

"Brasov: scurta istorie ilustrata a evolutiei urbane", Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
“Brasovul de altadata”, Sextil Puscariu;

“Strazi, case, oameni din Brasov”, de Steluta Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro/mobil/?stiri&p=mozaic&sID=132897; 

Obiective culturale in Piaţa Sfatului Braşov (III)

Piaţa Sfatului s-a numit Târgul Grâului cândva şi era plină de tonete cu zarzavat şi alte produse la care vindeau in special ţărănci. Pavajul era din pietre de râu. Pe Şirul Grâului (latura dintre actualele strazi Muresenilor si Republicii), era Corso, unul dintre locurile preferate de plimbare.

In Piaţa Sfatului sunt concentrate multe obiective culturale, clădiri de patrimoniu cu istorie interesantă. Dintre obiectivele pe care le consider de interes si care se afla in zonă amintesc:

Biserica Neagră, Curtea Honterus nr. 2, punct de atracţie al Braşovului, unul dintre cele mai importante monumente in stil gotic din Transilvania.

Casa Negustorilor construită de Apollonia Hirscher (azi restaurantul “Cerbul Carpatin”), Piaţa Sfatului nr. 14-15. Casa Negustorilor a fost ridicată între anii 1541-1547. Clădirea are stâlpi de piatră, amintind stilul Renaşterii, şi arcade la parter şi etaj. In urma incendiilor din 1689 şi 1699, clădirea este avariată şi reconstruită. De-a lungul timpului, deoarece aici a fost un mare centru de vânzare a produselor, mai ales a celor realizate de pantofari (numiti “bătuşi”) şi cojocari, clădirea a fost denumită şi "Podul Bătuşilor". 

Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, Piaţa Sfatului nr. 3.

Iniţiativa înfiinţării acestei Biserici în Cetatea Braşovului se naşte în condiţiile conflictului dintre greci şi români pentru Biserica Sf. Treime de pe actuala str. Bariţiu, pe care grecii, prin intervenţiile la autorităţile din Braşov şi Viena o obţin, alungând din biserică pe preotul român Gheorghe Haines şi interzicând  românilor să  participe la slujba religioasă, mai ales după hotărârea impusă de magistratul braşovean, emisă în 30 septembrie 1791, care certifica Biserica Sf. Teime ca "biserică grecească naţională" şi ca urmare averile ei intră în administraţia companiei greceşti.

In 1833, negustorii braşoveni cumpără o casă in mijlocul Cetăţii, unde se va deschide atât capela, cât şi o şcoală al cărei scop era ca elevii să înveţe “limba nemţească, grecească şi românească, scrisoarea (scrierea) şi socoteala”. Pentru a da prestigiu şcolii apelează la tânărul profesor de la Blaj, George Bariţiu, care semnează, in 1836, un contract pentru 3 ani. In 9 iulie 1895, in urma efortului depus de protopopul-cărturar Bartolomeu Baiulescu (1831-1909), se pune piatra fundamentală a bisericii, sfinţită de mitropolitul Ion Meţianu in iunie 1899. 

Casa Sfatului, Piaţa Sfatului nr. 30 - o veche clădire a breslei cojocarilor care, in 1420, a fost înălţată cu un etaj pentru şedinţe şi procese. Clădirea găzduieste astăzi Muzeul de Istorie. In perioada medievală a fost Primăria oraşului. Aici se dădeau toate sentinţele capitale, dar acestea se duceau la îndeplinire în Piaţa Sfatului în locul unde acum este fântâna arteziană. 

In Casa Sfatului s-au luat, veacuri de-a rândul, hotărâri legate de evenimente importante pentru Braşov, Ţara Bârsei, sau chiar pentru întreaga Transilvanie. Aici se decide opoziţia impotriva predării oraşului Habsburgilor. Aici ţine Mihai Viteazul una din dietele Transilvaniei. 

Casa Sfatului adăpostea odinioară, în pivniţă, o vinotecă extrem de apreciată. Modelul a fost preluat din Austria, unde erau vestite aceste Rathauskeller.

Casa Mureşenilor s-a deschis în Piaţa Sfatului nr. 25, în anul 1968, ca urmare a donaţiei făcute de urmaşii familiei Mureşianu. Ei puneau astfel în operă testamentul cultural al lui Iacob Mureşianu, oferind statului român, în vederea organizării unui muzeu, spaţiul necesar, o foarte valoroasă colecţie de mobilier, pictură, sculptură şi mai ales o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, numărând peste 25.000 de documente. Muzeul este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii cu mari merite în viaţa culturală şi politică a vremii lor.

Până in 31 martie 2017 mai e deschisă expoziţia ”Patrimoniul tehnic. Măiestrie. Creativitate. Diversitate” - conţine 178 bunuri culturale de patrimoniu aparţinând Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, şi contribuie la o mai bună cunoaştere a moştenirii naţionale cu privire la apariţia şi evoluţia meteorologiei, telefoniei, radiocomunicaţiei, aviaţiei, înregistrarea şi redarea sunetului, fotografie, mineralogie. La acestea se adaugă valoroase mărturii memoriale despre savanţii Petru Poni, Radu Cernătescu şi Ştefan Procopiu. Dintre numeroasele obiecte prezente în cadrul expoziţiei atrage atenţia o vioară electromagnetică fără cutie de rezonanţă, inventată de Gabriel Dimitriu.

Program: Luni – Sâmbătă, 9.00-17.00.

Banca Naţionala a României, Piaţa Sfatului nr. 26, îşi are sediul in unul dintre cele trei palate construite de fraţii Frederich şi Wilhelm Czell (industriaşi saşi, cei care au înfiinţat fabrica de bere din Braşov, in 1892). Palatul e cel de-al doilea, construit în 1903 de Frederich Czell, pe locul unde industriaşul avea deja trei case. Le-a demolat şi a ridicat un palat impresionant, cu balconaşe sculptate şi basoreliefuri cu figuri umane.

Palatul Safrano poate fi văzut in Piaţa Sfatului la nr. 23, construit la sfîrşitul secolului XIX de familia de comercianţi greci Safrano. De acest nume e legată o frumoasă poveste de dragoste între politicianul transilvănean Alexandru Vaida Voevod şi braşoveanca Elena Safrano, fiica omului de afaceri Anastasie Safrano.

Prima farmacie. În clădirea din Piaţa Sfatului nr.16 a funcţionat prima farmacie a oraşului (a doua din România, după Sibiu).  Prima menţiune documentară a imobilului aflat in Piaţa Sfatului colţ cu str. Apollonia Hirscher datează din anul 1511 (unii zic 1512 sau 1514), dovada existenţei farmaciei fiind şi o chitanţă prin care se plătea onorariul farmacistului. Oficina era organizată după modelul celor care existau, in evul mediu, pe lângă mănăstiri şi curţi nobiliare unde, cu instrumentar rudimentar se preparau diferite medicamente, uleiuri, esenţe parfumate, elixire ş.a.

In spatele clădirii se afla o curte interioară, cu grădină. unde se cultivau plantele medicinale pentru farmacie.

Muzeul Civilizaţiei Urbane, in Piaţa Sfatului nr. 15, un muzeu care ilustrează modul de viaţă al locuitorilor într-un spaţiu urban şi relaţiile comerciale ale Braşovului cu Orientul şi Occidentul, între sec. al XVII-lea şi al XIX-lea.

Clădirea, atestată arheologic din sec. XIII-XIV, are ferestre şi uşi cu ancadramente de piatră şi bolţi cu penetraţii specifice Renaşterii, fiind refăcută in anul 1566, cum s-a constatat cu ocazia recentelor cercetări. A suferit multe modificări de-a lungul timpului.

Faţada spre piaţă avea arcade sprijinite pe stâlpi de piatră, pentru spaţiile de vânzare ale negustorilor şi meşteşugarilor; pe la 1800 a fost înlocuit porticul şi azi, la parter, una dintre camere (lungă şi îngustă) e fostul gang.

Restaurantul Luther. In clădirea (foarte frumoasă) din Piaţa Sfatului nr. 10 a fost cândva un restaurant de lux, Luther, al comerciantului bucureştean Ion Moşoiu, considerat “fiu al Brasovului” si pentru donatiile pe care le facea pentru oras si, in special, pentru liceul Andrei Saguna. Restaurantul era frecventat in special de intelectuali: medici, profesori dar mai ales avocaţi.

In februarie 2016 s-a deschis acolo…Braseria Luther.

Sursa foto “Turnul cu ceas”: Brasov, orasul sufletului meu.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Bibliografie:

http://www.protopopiatul-brasov.ro/index.php?p=cat&cat=CAT0000281;

http://muzeulmuresenilor.ro/about/; casasfatului.ro; http://monitorulexpres.ro; mcubrasov.ro (Muzeul Civilizatiei Urbane); http://www.brasovturism.ro;

“Străzi, case, oameni din Braşov”, de Steluţa Pestrea Suciu

“Braşovul de altădată”, Sextil Puşcariu; 

Piaţa Sfatului, loc de execuţie (II)

În turnul Casei Sfatului, la primul etaj, se afla camera de tortură şi închisoarea oraşului. Prima menţiune a închisorii din Casa Sfatului datează din anul 1521, temniţa oraşului Braşov rămânând în acest loc până la sfârşitul secolului al XVIII lea.

Registrele de plată ale oraşului atestă în anul 1547 o pedeapsă cu biciuirea în praetorio - Piaţa Sfatului. Aici a fost ridicat, în anul 1595, stâlpul infamiei inaugurat de îndată, după cum relatează cronicarul Simon Czack, prin decapitarea unui valon care îşi înjunghiase un camarad.

Stâlpul infamiei avea diferite forme; de acesta erau legaţi delincvenţii şi expuşi oprobiului public. In Evul Mediu, mai ales, acest stâlp reprezenta şi un drept seniorial - seniorul unei feude monta un stâlp în piaţa satului spre a înştiinţa prin aceasta populaţia că avea drept de judecată asupra localităţii.

Stâlpul din Piaţa Sfatului ar fi fost un stâlp gros de piatră “care însă nu urmărea scopuri artistice, ci avea menirea să-i pedepsească în văzul tuturor pe cei vinovaţi de fapte infame“ - scrie Sextil Puşcariu. Stâlpul Infamiei era situat între Podul Bătuşilor şi Casa Sfatului.

(poate ca cel din foto arata - aflat in faţa catedralei din Bonn din secolul XIII)

La stâlpul infamiei erau pedepsite şi femeile care se culcau cu soţii altor femei, prostituatele şi… vrăjitoarele, dar şi cele… care erau foarte frumoase şi erau considerate un pericol de către soţiile negustorilor. Femeile care erau puse la stâlpul infamiliei erau umilite, li se tăia părul, erau bătute, iar uneori chiar lovite cu pietre. Se spune că dacă o femeie ajungea la stâlpul infamiei era mare ruşine şi niciun bărbat nu o va mai dori vreodată de soţie.

Ucenicii neascultători din bresle, hoţii aflaţi la prima faptă, beţivanii şi alţi mici păcătoşi erau expuşi oprobriului public la stâlpul infamiei.

Tot aici erau executate femeile acuzate de pruncucidere şi erau pedepsiţi cei acuzaţi de adulter.

La 10 august 1718, stâlpul infamiei (vechi) a fost înlocuit cu unul nou, acesta din urmă fiind mutat în zilele de 28 şi 29 martie 1792 din Piaţa Sfatului în afara zidurilor cetăţii, în faţa Bastionului Aurarilor, între porţile Porzenthor şi Closterthor, cam pe unde este astăzi clădirea unde a funcţionat Palatul Telefoanelor*

La stâlpul infamiei mai erau arse cu ceremonial şi aşa numitele pasquille – scurte pamflete anonime, de obicei în versuri, în care erau criticaţi conducătorii oraşului, lipite pe zidurile Casei Sfatului în timpul nopţii, precauţie de înţeles din moment ce orice fel de critică publică la adresa Senatului braşovean era pedepsită cu moartea, de aici şi denumirea de ”moarte prin pălăvrăgeală".

Condamnaţii erau executaţi prin diferite metode în funcţie de statutul social: cei cu stare erau decapitaţi, hoţii de rând erau spânzuraţi, iar vrăjitoarele erau arse pe rug.

Tot în Piaţa Sfatului, în 1689, a fost decapitat Stefan Stenner, şeful breslei cizmarilor, unul dintre cei patru conducători ai răscoalei împotriva stăpânirii austriecilor. A fost dat ca exemplu pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să se răscoale  “In Casa Sfatului se împărţea dreptatea, aici se luau toate deciziile importante. Aici au judecaţi capii răscoalei împotriva austriecilor în 1689. Locul execuţiilor nu era în Casa Sfatului, ci unde este acum fântâna arteziană din Piaţa Sfatului“, spunea Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Istorie de la Muzeul de Istorie din Braşov. 

În vechime condamnaţii executaţi în Piaţa Sfatului erau înmormântaţi chiar pe locul execuţiei, in aşa numita ”grădiniţă a căpăţânilor", însă odată cu dezvoltarea oraşului cimitirul condamnaţilor a fost mutat pe Dealul Furcilor (deal aflat peste drum de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă de azi), unde s-au desfăşurat execuţiile serioase.

În 1754, cu prilejul decapitării unui bărbat care îşi ucisese nevasta, rolul educativ al eşafodului din Piaţa Sfatului este menţionat explicit: toţi bărbaţii din oraş au fost siliţi din ordinul Senatului braşovean să privească execuţia. In anul 1746 prostituatele aflate la închisoare au fost înhămate la o căruţă şi puse să care gunoaiele din piaţa oraşului.

Între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire de către călăii oraşului 120 de sentinţe: torturi, spanzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. 

Legenda urbana (sau nu)

Legenda spune că la stâlpul infamiei din Piaţa Sfatului a fost adusă şi Katharina, tânăra de care Vlad Ţepeş era îndrăgostit. Femeile vremii nu au văzut cu ochi buni relaţia dintre domnitor şi Katharina. Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la stâlpul infamiei din Piaţa Sfatului. Când a auzit de grozăvie Vlad Ţepeş a ameninţat că va da foc Braşovului. Până la urmă a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Fapt divers: Palatul Telefoanelor, o clădire ridicată (se zice că de americani) pe la sfârşitul anilor 1930, azi stă să cadă dar in 2018 va fi acolo un hotel de patru stele (cu locuri de parcare închiriate de la primărie - sunt curioasă cum le-or împărţi, având in vedere că mai sunt două hoteluri in zonă plus riveranii şi cei care lucrează pe-aproape), sub marca Radisson Blu a Grupului Razidor, Grup care se extinde in general in sistem franciză sau contract de management - ceea ce inseamnă că va trebui să găsească un investitor dispus să cheltuiasca vreo câteva milioane de euro (Compania Tresor Com - controlată de familia Neamţu din Braşov - se pare că a primit certificatul de urbanism pentru acest spaţiu pe data de 9 martie 2016).

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Bibliografie

Braşov: scurtă istorie ilustrată a evoluţiei urbane, Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
Album monografic. Judeţul Braşov,

Braşovul de altădată, Sextil Puşcariu;

Străzi, case, oameni din Braşov, de Steluţa Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro;

sursa foto stalpul infamiei

https://oneflaneuse.wordpress.com/
sursa foto fantana arteziana: Brasov, orasul sufletului meu.

Reflexia luminii pe caldarâm. Străzi din Braşov

Strada Postăvarului este formata, sa zic asa, din trei portiuni: prima (care nu e pietonala) incepe undeva in Bd. Eroilor si e intretaiata aproape imediat de str. Politehnicii; portiunea a doua e “delimitata” de str. Michael Weiss (care face legatura intre str. Muresenilor, str. Nicolae Balcescu spre Castelului), iar a treia portiune se opreste in strada Diaconu Coresi (in foto e zona “din mijloc”, cred).

Pe aceasta strada se afla opt case declarate “monument istoric”. Cred ca pentru fiecare strada din Brasovul Vechi, Schei, Cetate s-ar putea scrie cel puţin cat sa fie alcatuita o brosura. Strazile importante ar putea avea chiar “cartea” lor.

Candva s-a numit Uliţa Spitalului – la intersectia cu str. Politehnicii, spre hotel “Corona” (pe str. Republicii) ar fi fost un spital. Mai apoi s-a numit altfel (Bratianu, Molotov, in functie de “epoca istorica”), iar numele de azi i s-o trage de la breasla postavarilor, al caror bastion (Bastionul Postavarilor) a fost construit si aparat de breasla aurarilor intre 1450-1455; in 1640 punctul de aparare a fost preluat de postavari. Turnul bastionului e situat in zona magazinului “Star”, unde incepe una dintre aleile de promenada de sub Tâmpa si care nu e departe de acesta strada.

Cei care se pricep spun ca strada nu a avut pavaj, ci doar pietriş, până in anul 1975 cand s-a montat piatra cubica. Apoi a fost din nou “reabilitata”, fiind asfaltata si avand trotuare inguste pe ambele laturi, o inghesuiala urata. In 2006 o noua reabilitare si din 2010 (pietonala in cea mai mare parte) este ca acum, din nou cu piatra cubica, piatra care se potriveste mult mai bine cu stilul “orasului vechi” .

Din martie 2016 cele 20 de strazi principale din Centrul istoric au plăcuţe informative despre istoricul denumirii – am aflat abia ieri (o zi a noutatilor, as zice), asa ca urmeaza sa arunc o privire si sa iau notiţe.

 Str. Piaţa George Enescu, spre Piaţa George Enescu.

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

(clic pe foto pentru marire)

Dacă doresti să participi ,publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip ,pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta ",(poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la Reflexii in oglinda.

Seara pe strazi din Braşov

Mai ales in Centrul Vechi din Brasov calatorul paseste prin locuri incarcate de istorie si de legenda… Breslele puternice (croitori, aramari, fierari, armurieri, tabacari, postavari, tesatori, aurari) au transformat orasul intr-un mare centru mestesugaresc si comercial si fiecare avea o strada “dedicata”. Monumentele istorice si edificiile religioase intalnite pe strazile Brasovului ofera prilejul unei veritabile calatorii in timp; foarte multe cladiri au fost renovate si s-a pastrat aspectul original. Cel mai bine se observa ziua. Acum e seara, timpul pentru relaxare, cand strazile au un aer misterios. :)

Str. Republicii

Str. Republicii. E una dintre cele mai vechi strazi ale orasului. La capatul de est al strazii se afla Poarta Principala  a Cetatii (Poarta Caldararilor), demolata odata cu fortificatiile de nord-est ale ”Cetatii Brasovului”, in secolul al XIX-lea. Pana sa devina Republicii s-a numit Strada Portii si Ulita Caldararilor (o scurta perioada s-a numit si Carol II)..

Pe Republicii se afla si pravalia de ghete Peter, patiseria unui grec care facea baclavale, dar si cofetaria Bodendorfer, "cofetarul elevilor de liceu, cu prajituri mari si ieftine“ – aflam de la Sextil Puşcariu.

Str. Michael Weiss

Str. Michael Weiss. Strada e numita dupa un jude (echivalentul primarului de azi) al Brasovului: Michael Weiss (1569, Medias – 16.10.1612, Feldioara). In anul 1887 Ulita Calugaritelor (Nonnergasse) a primit denumirea de Michael Weiss in cinstea fostului primar care s-a opus guvernarii tiranice a principelui Gabriel Bathory. In memoria conducatorului lor, brasovenii au batut o moneda comemorativa din aur, cu inscriptia: Michael Weiss 1612. Si-a facut datoria faţă de patrie.

Str. Johann Gott

Str. Johann Gott. Strada poarta numele unuia dintre tipografii Brasovului. Johann Gott s-a nascut in Germania, dar in anul 1832 se stabileste la Brasov, unde preia tipografia infiintata cu trei secole in urma de umanistul sas Johannes Honterus. Pe langa ziare germane si maghiare aici s-a tiparit timp de 50 de ani primul ziar politic românesc, Gazeta de Transilvania.

Str. Apollonia Hirscher

Str. Apollonia Hirscher. Apollonia Hirscher e numele vaduvei unui jude al Brasovului, Lucas Hirscher, cea care a oferit 8000 de florini din care, in anul 1545, s-a construit un centru comercial, numit si bazar care asigura un loc de desfacere a produselor breslasilor brasoveni – Casa Negustorilor a fost la acea vreme cea mai mare cladire din oras (azi “Cerbul Carpatin”).

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

Reflexii in oglinda! Ploua in Brasov!

Ce mirare! Ploua! N-a mai plouat de… ieri!

Bd. Eroilor

Cand nu ploua, trotuarele – strazile, in general – arata netede. Cand ploua, avem mai mult decat reflexii! Privind in jur mai uitam de apa care ne uda picioarele.

Prefectura - plan indepartat

Rectoratul (1881-1885)

 sursa fotografii: Brasov, orasul sufletului meu 

Postare pentru Reflexii in oglinda! la Sorin, unde sunt invitati sa participe toti cei care doresc.

Coroana – vechi local din Brasov

In Brasov, patronii de localuri o duceau bine; se zice ca exista, in perioada interbelica, un local la 200 de locuitori. In carciuma se incheiau afaceri, se discuta despre politica, se jucau carti, se aflau ultimele stiri.

Si azi sunt multe carciumi – vorba românului: buzunare goale, carciumi pline; se discuta si despre politica, dar cel mai adesea, se scriu mesaje text de pe fel si fel de scule; ospatarii nu prea mai par a intelege care e rolul lor, dar nici patronii de carciumi, care urmaresc un profit rapid si mare apoi… fie ce-o fi! Declara falimentul si pace buna. Daca inainte vreme gaseai acelasi local, in acelasi loc, si dupa o 10 ani, acum nu mai poti fi sigur nici dupa o luna… Dar prezentul e prezent, ma voi referi mai mult la el cand va deveni trecut.

Unul dintre cele mai vechi localuri de lux din Brasov este Coroana, care se afla pe strada Republicii, si a fost inaugurat in anul 1910, alaturi de hotelul cu acelasi nume. Cafeneaua si terasa erau celebre. A fost considerat cel mai luxos pana prin anul 1939, cand a aparut restaurantul Aro Palace.

In urma organizarii unui concurs, arhitectii Schuller si Goldsmidt au fost selectati de municipalitate pentru a proiecta noua cladire care se dorea reprezentativa pentru oras. Cu un design revolutionar, de inspiratie muncheneza, Coroana a fost construit in stilurile Baroque si Art Noveau, arhitectura pastrata pana azi atat in interior, cat si la exterior. Avea toate serviciile unui hotel modern. O reclama a vremii il descria astfel:

O casa de prim rang. 100 de camere cu confort modern. Lumina electrica proprie. Ascensor. Incalzire centrala. Băi in hotel. Garaj pentru automobile. Bucataria cea mai aleasa , vinurile si lichiorurile cele mai fine.

Krone, cum s-a numit la inceput, este considerat primul hotel modern din oras si reprezinta una dintre bijuteriile arhitecturale ale Brasovului

La Coroana clientii erau mereu multumiti de servicii, de comportamentul ospatarilor si bacsisurile ajungeau si pana la 10 la suta din valoarea consumatiei.

Pentru a raspunde cererii tot mai mare de locuri de cazare, in anul 1927, hotelul se extinde pana in strada Postavarului.

Turistii ajungeau aici, de la gara, cu trasura, cu masina de piata (varianta taxiului de azi) sau cu omnibuzul hotelului, care facea curse oras-gara si ziua si noaptea.

Coroana era un hotel de prima categorie, prevazut cu o curte interioara, cu restaurant, cu o faimoasa cafenea vieneza si un club frecventat de jurnalisti si literati. Camerele spatioase, privelistea deosebita, cu vedere spre Muntele Tampa si spre strada Republicii, principala artera pietonala a orasului au atras si atunci succesul hotelului.

Pe langa turistii obisnuiti, la Coroana se cazau scriitori sau pictori care isi petreceau la Brasov cateva luni de vacanta. Intelectualii brasoveni veneau la cafeneaua de la Hotelul Coroana ca sa auda replicile scanteietoare ale tanarului filozof certat cu universul, Emil Cioran. Tot aici puteau fi intalniti Petre Ţuţea, Octavian Goga, Lucian Blaga, George Cosbuc, Cincinat Pavelescu, Sextil Puscariu si multi altii.

In perioada cat a fost profesor la liceul Andrei Saguna, Emil Cioran (in varsta de 26 de ani) putea fi intalnit dupa orele de curs la o masa din clubul Coroana, loc istoric, precum cafenelele vieneze. In iarna anului 1937, Emil Cioran a scris volumul Lacrimi si sfinti in camera unde statea cu chirie, intr-o casa de pe Livada Postei.

Pentru scriitorul Mihail Sebastian, Brasovul apare pe fundal in romanul Accidentul, iar hotelul Coroana este un reper intre personajele Nora si Paul.

Prima sezatoare literara (primul cerc literar) a avut loc la Brasov, la Coroana, in anul 1923.

In perioada comunista Coroana a fost rebotezat in Postavarul, pentru ca vechea denumire aducea aminte de monarhie. Dupa anul 1990 si-a reluat denumirea care l-a facut candva celebru in tara, in primul rand. Cladirea este declarata monument istoric.

Hotel Coroana (azi)

Sursa foto cu imagini din trecut: brasovhoteluri.ro

Actualizare 15 iulie 2023

Hotelul Coroana - Postavarul a fost vândut către societatea Elevate Properties, pe care o dețin frații Iliescu, fondatorii platformei de învățare a limbilor străine, Mondly, aplicație pe care frații au vândut-o în anul 2022 grupului britanic Pearson, unul dintre cele mai puternice mărci din segmentul educațional.

Hotelul a fost vândut – prin licitație – de compania Aro Palace, ai cărei reprezentanți susțin că banii obținuți îi vor folosi pentru redeschiderea fostului hotel Capitol, sub marca Mercure (parte a grupului Accor) și pentru renovarea restaurantului de la ultimul etaj al hotelului Aro Palace.

Compania Aro Palace a deținut un timp Cetățuia Brașovului, pe care a pierdut-o după un proces de șapte ani, Cetățuia revenind ulterior Brașovului.

Sursa: https://www.bizbrasov.ro/2023/07/14/aro-palace-investeste-banii-obtinuti-in-urma-vanzarii-hotelului-coroana-postavarul-in-transformarea-capitol-in-mercure-azi-s-a-incheiat-procesul-de-vanzare-pretul-final-fiind-de-9376-milioane-de/

*

Compania din spatele Mondly, ATi Studios A.P.P.S. S.R.L., a fost înființată în Brașov la sfârșitul anului 2013, de frații Tudor și Alexandru Iliescu, absolventi ai Universității Transilvania din Brașov.

Pearson este fostul editor al cotidianului de afaceri Financial Times, pe care l-a vândut japonezilor de la Nikkei în anul 2015.

sursa: https://www.zf.ro/business-hi-tech/mondly-aplicatie-invatare-limbilor-straine-creata-2013-fratii-20796415