4 apr. 2012

Desertul care sunt (fragment)

(adaptarea versurilor scrise de un prieten)


Ca un pendul, sub nelinistea care-l aduce din totdeauna inapoi. Ar fi fost doar o parte din mine, ce-a crescut in umbra morilor de vant. Sa te poti regasi cand ratacirea iti ingaduie sa te cauti numai prin singuratate. Depasind starea de nimic ce doare deodata cu trecutul poticnit anormalitatii, la capatul insomniilor fluturandu-si netraitele vise. Legatura cu neantul, fara vreo delimitare existentei.

Ratacind se pleaca voia uneori, atunci cand se desprinde fara zbor, intorcandu-se continuu la-ntaiul cauzei. 

Desertaciuni intredeschise printre ganduri.

Panzele de ceata dincoace de lumina diminetii care curge-ntarziata risispindu-se unui fulger, neterminat hotar de flacari, caruia sunt sortit sa-i obladuiesc ascunzisul. Din putinatatea tainelor lumesti.
Cat ma intorc sa-ndrept uitarea dinspre moarte evidentele se vor prabusi. Si o pot lua de la capat stapanit de aceeasi foame de iluzii. Randul meu indreptatit la dezordine. Printre falangele unui tinut napadit de pribegie. Sa-mi rascumpar diferenta dintre gand si inaltare, stau cu zborul treaz in minte si refac calea greselii printre ochiurile contrastelor ce stau la panda. Orbitoare in pragul nimicniciei, ce-ar fi putut bantui fara identitate, fara ecouri linistii nepasatoare la urmari. Ma aplec apoi peste rabdare.

Ma infurii vinovat statorniciei de-a razbi printre ramasitele din mine suspendat intre valvataile ce taie trecutul si ranile dezgolite inaintea revelatiei divine.
Cand nu mai am de ales sa-ncerc salvarea in neant, cine ma poate retine in zona disimularii crepusculare?!
Acelei vieti care nu va trece spre cele care nu pot veni. Sa arda incontinuu. Pe altarul indoielii, cumpenelor ce n-au astampar, legamantului cu tacerea care se sparge. Si raman sa-mi zac nedumerirea, sfarsitul unui mit ce-si prada cerului legatura cu destinul. Pustiu dislocat in coasta lui Dumnezeu. Cu graba raului de pacat din suflet sarind peste nadirul ce se varsa intruna. Aproape gata sa ma sfarme, naluca prinsa in ocol. Nevoia unui mal intrerupt ce-ar inghiti vederii mai departe. Sa alunec labirint descumpanit, sa-mi pierd cu mine deodata raspandirea. Chiar intorcandu-ma treptat, de-ncerc altei carari amenintarea primitiva. A gropii dinainte de potop. Zvonului ca nu-mi ajung din urma revenirii. Supus inchis, ca o spartura-n mine, in umbra unui ochi nesavarsit ce-si intuieste doar vederea printre gene. Vid de putregaiul ce incolteste, macinat pustiu de-nchinaciune pentru inceputul meu sfarsit prin ce n-a fost. Pentru ca nu-i initiere lepadarea de pribeag. Nealegand ecoul pravalnic ca alternativa veghilor iscoditoare.

Motivatia obsesivelor intoarceri dincolo de aparenta inaintarii in care ne cufundam. Obisnuintei pe care nu o recunoastem.

Nesfarsita ura mocnita in dosul trambelor de pulberi imi pregateste dezrobirea. Printre diguri incomode, izbavite de lancezeala. Si suie cum nestinsul foc ingaduintei isi arde prin credinta rostul firii. Ascuns dupa cioturile rugului sorocit, rastimpului cand dezamagesc iluziile pustiei, catranindu-se spectrului mortii.

Respinse, pe rand, tacerile-n cuvinte se aud cum picura durerea de prisos. Tristetile refuzate ca protest sa-mi sprijin marginasei fagaduinte. Inselatoarei cautari sa ma razbat un alt simbol, arhetip printre semenii impacati la fel. Mai cuvios in veghea suferinda si gol privirilor de gheata. Inchegandu-ma de-o parte a ispitei ce ma taraste printre intermitente. Cu sensul meu potential erorii, toate urmele sfielnice trebuie desprihanite. Si eu de-aceeasi umbra stanjenitoare ce se-apleaca. Cand inapoi se strang boltile cerului si se inchid puntile cetatii parasite. Cand incerc sa nu mai fiu desertului pereche…

Se imblanzesc / durerile / uitarii / adancul / unui ochi / tarziu / parut / desertul / dinapoia / cautarii / - ragazul / stapanirii-n / orbitor / urmand / dupa potop / eliberarii / de cerul / dimpotriva / naruit… 

Niciun comentariu: