4 apr. 2012

Privirea unui inger



Ziua mistuie noaptea.        
Mistuie marginea sufletului meu. 

Si noaptea o incep cu picaturi de versuri. 

Si ma transform in flacari si in cenusa de oase.

Noapte de noapte, respiratia mea se innabusa in limba. 

Se intoarce, contrar, merge inapoi… 

In noapte vad adevarata lumina a zilei ascunsa… 

Ochii inchisi, zambetul dintilor albi… 

Somnul merge si vorbeste si se hraneste, marcand timpul… 
(Ezra Pound, Intoarcerea)
**
Se spune ca timpul vindeca toate ranile, dar ce se intampla daca boala e chiar timpul? Ranita de timp se simtea de cand el a parasit-o. Cine – sau ce - o poate vindeca de boala numita timp, boala de care sufera de cand el nu mai este? Prea mult timp! Isi tot spune ca are prea mult timp pentru viata… Dar nu traieste, exista doar, ca o planta in ghiveci, uitata de proprietar in spatele unui geam, in razele arzatoare ale soarelui. Parca ar trebui sa se aplece intr-o parte pentru a putea trai… Pentru a trai… o privire e de ajuns. Ca si cum durerea nu are trecut.
Totul se terminase cand abia incepuse sa fie prea bun pentru a fi adevarat… O clipa, doar, cat o eternitate… Dar care om poate concepe eternitatea intr-o clipa…? Pasul catre eternitate dureaza o clipa, dar eternitatea nu poate fi concentrata intr-o clipa! A asteptat… o eternitate pentru ca cineva sa ii spuna un cuvant de dragoste… Si dupa ce l-a spus a plecat… Nu mai era decat o femeie singura, glorios de singura! Ca un animalut ratacit prin padure se simtea – totul o speria… Totul parea gol, incompatibil… Nu mai stia cine este, n-o mai interesa… Nu mai vrea sa planga; nu mai trebuie sa planga; nu are rost… Lacrimile nu spala, neaparat, sufletul, il pot si seca… E constienta ca nu intotdeauna se intampla cum isi doresc oamenii... Dar ce pustietate! Atata pustietate…
In copilarie nu isi putea imagina neantul, astazi acest gand o face sa tremure, dar nu de teama, de dorinta... Se juca atunci cu entuziasm, dar azi poate doar sa simuleze entuziasmul, pentru a nu frange inima celor care o iubesc. Azi se entuziasmeaza cu adevarat numai la gandul ca viata s-ar putea sfarsi in clipa urmatoare, dupa urmatoarea clipire a pleoapelor…Poate dimineata nu se va mai trezi si totul se va pierde in neant – inclusiv durerea… 
Noaptea… E momentul cel mai frumos… E momentul in care adoarme si – cateva ore – uita ca e o frunza in vant, un fir de nisip in desert. Noaptea constientizeaza ca viata nu se reduce la un om – oricat de mult ar fi iubit acest om… Ar vrea sa doarma ziua si sa traiasca noaptea, cand intunericul pare sa estompeze chiar si durerea sufletului… Noaptea e liniste; nimeni nu-i vorbeste si buzele se pot strange sa innabuse strigatul iar pleoapele ii pot strange ochii sa elibereze siroiul de apa sarata. Sa mearga in nestire, pe strazi pustii si intunecate, sa caute neantul, sa caute eternitatea… 

Incet, sa n-o auda nimeni, s-a imbracat si a iesit din casa. Pasii o purtau spre marginea orasului, unde era un santier… Muncitorii demolasera niste case pentru a construi o sosea dar constructia intarzia si plantele salbatice cucerisera locul… Acolo, pe un stalp de gard a gasit o moneda, in chiar ziua cand fiinta cea mai iubita a plecat… Era mult de atunci… asa i se parea… Poate chiar trecuse mult timp – nu mai stia… Santierul era acolo, stalpul solitar era cazut. S-a intins peste buruieni, lipita de pamantul cald, pe pat de spini si frunze aspre… Cerul se deschidea intunecat deasupra si privirea ii alerga printre stelele reci si stralucitoare… Din cand in cand, cate una sclipea – ca si cum un inger i-ar fi facut semn cu ochiul ca poate fi din nou vie. Zambi gandului, pe care nu-l credea si il alunga ori de cate ori se contura in mintea ei… Ar fi vrut sa fie printre stele… Se lasa in voia noptii, zambind. Avea numai de castigat daca noaptea ar dori sa si-o faca prietena… Ar fi minunat…

Un zgomot vag razbatea pana la ea – un zgomot al diminetii care ii era strain… Ridica pleoapele… Cerul albastru se deschidea deasupra ei. Si-a lasat privirea cuprinsa in albastrul infinit… Lumea ii aparu in fatza ochilor si ii umplu inima. Copilul ei face parte din lumea aceasta, in eternitate… Nu trebuia sa il mai planga… “Am cunoscut dragostea” – isi spuse. “De acum voi lua toate asa cum vin. Inima e larga precum cerul imens. Viata are intotdeauna dreptate”. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu