Crizele nu sunt utile

Cu ceva ani în urmă am citit într-o revistă cu pagini lucioase și multe reclame la te miri ce că sunt utile ceva crize din când în când. Nu crizele de bilă, de nervi sau stomac - unii zic că-s bune și-alea - ci crize de genul: pierderea locului de muncă, pierderea locuinței, moartea sau boala unei persoane dragi (exceptând exemplul cu locuința celelalte apăreau în revistă; pierderea locuinței e o criză, totuși). 

Mi-am amintit chestiunea citind despre schimbare pe blogul Suzanei, Floare de colț.

Crizele sunt utile. Afirmația e absurdă, din punctul meu de vedere, pentru că sunt crize fel de fel; unele crize pot fi utile, da - ceea ce înseamnă că și afirmația-titlu e la fel de absurdă. Cu mult mai multe cuvinte, în revista cu pricina scrie că o criză e cel mai bun catalizator al schimbării. Cei mai puternici catalizatori ai schimbării sunt crizele personale sau profesionale: moartea unei persoane dragi, o boală, un eșec în afaceri, pierderea jobului (textul pare a fi scris în romgleză). Sigur că nimeni nu-și dorește o criză (scria și-n revistă), dar atunci când are loc e momentul potrivit, cică, pentru o reevaluare a angajamentelor, a vieții etc.. Adică, o criză le poate schimba oamenilor viața. Sigur că da! Uneori în foarte rău - așa de rău că nu-și mai revin, unii. Și, culmea! Unora - poate celor mai mulți - le e bine așa cum sunt și nu vor schimbări, sau dacă vor schimbări nu vor să le facă având parte de o criză - nu vor crize care să-i oblige la schimbări. Scrie în revistă că nimeni nu-și dorește o criză dar dacă tot a dat peste tine e momentul să reevaluezi ce e cu adevărat important pentru tine, să reevaluezi angajamentele etc.. Depinde de criză, aș zice. Dacă-ți moare copilul sau se îmbolnăvește, ce reevaluezi? Satisfacția locului de muncă? O criză îi face pe oameni să își dea seama ce contează cu adevărat - scria pe foaia lucioasă. Cum îți dai seama ce contează cu adevărat când tocmai a murit persoana care conta cu adevărat: copilul, să zicem? Ce contează cu adevărat când copilul ți se îmbolnăvește și nu există tratament pentru boala lui sau e așa de scump încât numai un miliardar și l-ar putea permite? Cine are nevoie de-o astfel de criză pentru a-și da seama ce contează cu adevărat?

Ce-au scris ei, ca un fel de concluzie: În cele din urmă, crizele sunt re-amintiri că nu suntem omnipotenți sau nemuritori și că nu putem să ignorăm lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru noi. Obiectivele sunt importante fără îndoială dar ce te împiedică să miroși florile de pe marginea drumului?

Nu știu alții, dar sigur nu mi-ar arde să miros floricelele de pe marginea drumului când tocmai mi-am pierdut copilul (e o criză; nu?). Altfel spus, au amintit moartea și boala dar s-au „legat” doar de-o pierdere a locului de muncă sau altceva de gen și mă întreabă ce mă oprește să miros floricele. Apoi... fiecare reacționează în alt fel, la cea mai mică criză. Unii se sinucid că au picat un examen... Un text „motivațional” nu-l ajută pe potențialul sinucigaș - oamenii de lângă el îl pot ajuta în cazul în care contează cu adevărat pentru aceia; dacă nu... cei care rămân vor realiza cât de important a fost acel om pentru ei. Mare scofală.

O criză forțează oamenii să ia decizii - scriau acei oameni în revista lor: În timp ce unii oameni nu vor să își ia angajamente datorită (?!) sentimentului de captivitate pe care un angajament li-l imprimă, alții evită complet să își ia angajamente. O criză de cele mai multe ori va demola strategia de evitare a angajamentelor. Pierderea jobului sau un refuz de a fi promovat pot fi catalizatorul pentru a explora ce vrem să facem cu adevărat în viețile noastre. Poate că omul făcea la muncă exact ce-i plăcea!

O fi bine să ia cineva decizii doar pentru că e forțat de împrejurări?! Cine garantează că-s decizii bune? Sună de parcă ar fi obligatoriu să luăm decizii. Unii iau decizia de a nu lua nicio decizie - unde-i problema, în cazul că le e bine așa cum sunt?!

Și căsătoria e un angajament, și aducerea pe lume a unui copil... Altfel spus, dacă cineva își pierde locul de muncă va avea curaj să-și ia angajamentul unei căsătorii, nu va mai avea impresia de „captivitate”? (e doar un exemplu).

Crizele pot anula angajamente învechite: O criză în viața unei persoane este asemănătoare unei clauze de forță majoră într-un contract - toate prevederile inițiale sunt anulate datorită (?!) unor evenimente incontrolabile și neprevăzute. Este situația în care poți “re-negocia” relații sau angajamente având înțelegerea (?!) celeilalte părți.

Ups! Un „angajament învechit” ar putea fi o căsătorie: cineva își pierde locul de muncă, nu mai poate contribui la întreținerea familiei și hotărăște să plece, să nu fie o "povară"; celălalt suferă și, în „logica” textului la care mă refer, cel părăsit va fi forțat să-și reevalueze dorințele pentru propria viață - nu mai contează nici chiar faptul că acea căsătorie poate că era pentru cel părăsit ceea ce considera că îi e aproape la fel de necesar ca aerul. De moartea unei persoane dragi nu mai zic (că-i copilul acea persoană... uf, sigur scapă cei implicați de mai toate angajamentele învechite pentru că unii simt nevoia să fie singuri în astfel de momente). Ce se poate „re-negocia” în situații dramatice?

Crizele împing oamenii să-și golească agendele: Întâlniri de afaceri, deplasări în țară și străinătate, testări de produse, planuri de marketing, toate devin mult mai puțin importante când tu sau o persoană dragă ție suferă de o boală care necesită atenție.

Oh, da! Aici au ceva dreptate, dar sunt și oameni care nu renunță la „agende” pentru că există riscul să nu mai aibă cu ce plăti îngrijirea necesară, tratamente etc., așa că vor merge înainte și vor plăti pe cineva să aibă grijă de persoana dragă bolnavă și ei să câștige banii necesari tratamentului. Apoi, când ești bolnav, agenda se golește „de la sine”, de regulă - mai repede sau mai târziu (și când tu ești cel care câștiga cei mai mulți bani e nasol). 

Crizele te pot ajuta să ieși din capcana succesului. Aici se referă mai mult la pierderea locului de muncă: Foarte mulți oameni se simt captivi propriului succes. Un eșec la locul de muncă, deși fără îndoială dureros, poate fi și eliberator. Sunt tot mai multe persoane în domeniile financiar sau vânzări, care au succes deosebit și venituri generoase. Dar toate astea vin cu un preț: un consum de energie foarte mare, timp îndelungat petrecut pe drum sau departe de familie, boli profesionale, etc. Iar pentru faptul că miza “de pierdut” este atât de mare o renunțare voluntară este puțin probabilă.

De pe culmile succesului un om poate cădea rău de tot - își pierde locul de muncă din cauza unui accident în urma căruia rămâne paralizat de la brâu în jos. Eliberator eșec; ce să zic?! Unii și-au pierdut locurile de muncă în pandalie; dintre aceștia, unii s-au sinucis, alții sunt în depresie și unii la un pas de depresie - eliberator eșec, mai ales pentru cei care abia începuseră să aibă succes profesional sau în afaceri.

Crizele schimbă viețile oamenilor, dar nu toți au șansa - sau puterea - de a reevalua ce contează cu adevărat. De ce nu ar conta cu adevărat succesul în afaceri? Unii nu mai au nici timp suficient să „reevalueze”. Criza îi obligă pe oameni să facă alegeri - chiar și pe cei cărora le era bine.

În reviste prea se generalizează - părerea mea. E adevărat, când își pierd locul de muncă oamenii trebuie să aleagă: plătesc întreținerea sau mâncarea pentru copii? E clar: copiii contează cu adevărat (dar nu era nevoie de criză pentru a înțelege așa ceva). Le era bine cum erau dar, deh, a venit o criză, crizele sunt utile și oamenii trebuie să reevalueze.

Mie nu mi se par utile crizele. Prefer să aleg eu momentul schimbării, dacă cred că e necesară. O criză ar putea schimba în bine viața unui om, e adevărat, dar dacă are o astfel de criză un om care se simte bine în pielea lui, în viața lui, și criza îl copleșește?

**

Mandala e desenată în programul de pe site-ul:

https://mandala.mandalagaba.com/#DUw1Vi

Pentru cei interesați: după descărcarea imaginii mandala apare ușor diferită (detaliile nu se mai văd la fel de clar ca pe site-ul unde e realizată).

Nu sunt fermecată!

Fermecaţi li se spune (şi) celor cărora, chipurile, li s-au făcut “farmece”, “vrăji”.

Bântuind pe FB – din care nu înţeleg mare lucru şi care-a dat-o pe messenger, deşi eu am dezinstalat, cândva, asta pentru că-mi era neplăcut, dar nu asta-i tema – dau de un text distribuit de cineva, un text despre “semne că eşti fermecat” – sau ceva de genu’… – un text care apare într-o revistă “pentru femei”. Mă uit in calendar: anul 2017, mileniul trei, dar încep să citesc despre cum să scap de farmece şi cum aflu dacă am fost blestemată.

Paranteză: farmecele şi blestemele nu sunt acelaşi lucru. Farmec, in acest context, e un procedeu folosit de oamenii superstiţioşi in credinţa că pot influenţa desfăşurarea normală a lucrurilor cu ajutorul unor pretinse forţe supranaturale. Blestemul este o formulă prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra cuiva (scrie prin dicţionare).

Cică, atunci când ţi s-au făcut farmece ai (între altele) dureri cumplite de cap (la ceafă, la frunte, între ochi), amorţeală in extremităţi (mâini, picioare), neputinţe trupeşti, stare de leneveală, bubiţe pe corp sau pe faţă, mâncărimi de piele, mănânci normal şi slăbeşti etc. ş.a.m.d. Nu am astfel de simpotme deci nu sunt fermecată!

Am o dilemă… Bine, am mai multe, dar mă refer la aceasta: in Biblie zice să nu meargă omul la vrăjitoare, la ghicitoare… Adică, există vrăjitoare, înteleg… Altfel de ce să fie sfătuţi oamenii să nu apeleze la ele? Să nu fie păcăliţi, bănuiesc… ‘că de nu există, oamenii, de fapt, nu păcătuiesc şi naivitatea nu e un păcat. Azi, oamenii sunt trimişi la popă… Să-i descânte?! Păi asta nu-i “magie albă”? Şi de ce ar trebui descântaţi dacă nu sunt fermecaţi? Na, că m-am încurcat!

Aveam vreo 20 de ani când o femeie de prin vecini, prezentă la biserică la toate slujbele din săptămână, îmi zice să-i dau o bluză, s-o ducă la popă pentru a-mi găsi “un băiat bun”. Hello, femeie! Eşti razna?! Asta am zis in gând; tare am spus: “Mulţumesc, nu”. Acum, de curând, îmi zice una, cunoscută într-o comună din apropiere: “Ai o făcătură pe reuşită, de-aia nu ţi-ai împlinit visul” - o fi ghicit in lacul de pe unghii. Fac ochii mari-mari-mari! Nu-mi venea niciun cuvânt! “Ah” – e tot ce-mi vine-n minte şi îmi caut de lucru departe de ea.

De-a lungul timpului am tot auzit de-astea, dar încă din adolescenţă le-am considerat aiureli – aşa le consider şi acum.

***

Eram la liceu când am fost - la initiativa unei amice - la o femeie care “ghicea” in cafea. Uau! Se potriveşte! Cineva cu H nu ştiu ce; o călătorie scurtă nu ştiu unde… Ai farmece făcute… Ok. A fost amuzant. O amică îmi zice să merg neapărat la o femeie dintr-un bloc vecin care ghiceşte foarte bine in cărţi şi desface farmece. Oooo! Am şi eu câteva pachete de cărţi pentru ghicit. “Nu merg” – îi zic amicei. “N-am bani”. “Ghiceşte gratis!” insistă fata. Dacă-i gratis hai să ne distrăm, îmi zic in gând. Mergem. Ghicitoarea era o femeie cam la vreo 40 de ani; ne-a deschis in capot, cu părul acoperit cu un prosop. Amica îi spune ce vrem şi femeia începe să-mi zică să-i aduc nişte bibelouri ce am prin casă sau prosoape de baie şi de bucătărie sau veselă, pahare etc. Zâmbesc; îi spun bine. Plecăm şi… dusă am fost.

Prin anii 1980 am avut, între altele, un pachet de cărţi “Lenormand” şi mă jucam “de-a ghicitul in cărţi”. E un sistem simplu şi e hazliu. Ghiceam celor din anturaj. Nu credeam o iotă din ceea ce ziceam dar dacă lor le plăcea de ce să-i dezamăgesc? “Citeam” in cărţi conform “manualului” dar legam totul într-o poveste – mai din ce ştiam despre ei, mai din reacţiile şi mimica lor şi ajunseseră să-mi spună… “ai avut dreptate cu…” (atunci când le ziceam “din viitor”) sau “chiar aşa e” – când le ziceam de trecut sau prezent. Nu luam bani, nu luam obiecte – totul era, cu adevarat, gratis! Aşa se şi zice: să nu profiţi dacă ai unele abilităţi pentru ca pierzi darul. Nu aveam un dar, însă nu voiam să profit de pe urma naivităţii unora şi, in plus, era doar un joc, şi nu unul de noroc (la poker am luat bani).

A fost amuzantă perioada! Am renunţat repede, şi pentru că mă plictisisem dar şi pentru că ceea ce era pentru mine doar un joc pentru unii era serios. Le-am spus cât se poate de răspicat că e doar un joc, să pierdem timpul şi să ne amuzăm!

***

Sunt voci care susţin că blestemul este, de fapt, gândul rău al unor oameni şi că nu e necesar să faci fel şi fel de ritualuri pentru a fermeca sau blestema pe cineva, ci trebuie să te gândeşti “cu rău” la o persoană sau alta. Aşa ceva reuşesc, in general, oamenii cu mintea odihnită, al căror creier nu e preocupat de altceva. Asta mi-e mai uşor s-o cred: puterea gândului (bun sau rău). Altfel spus: crezi sau nu in blesteme sau farmece, gândul rău al unora te poate afecta; in acest sens si gandul bun "atinge" pe cel vizat. Blestemele sunt ca un bumerang, se zice, şi se întorc cu putere şi mai mare la cei care blestemă Hm.

Un fel de concluzie: nimic nu e imposibil dar poate fi improbabil. 

Aberaţie de revistă cu pagini lucioase

Uneori inima vede ceea ce este invizibil pentru ochi (a scris si H. Jackson Brown, Jr, pe langa multi altii)

In revistele cu pagini lucioase, in special, apar fel si fel de sfaturi dar si fel si fel de… filosofii. De fapt, revistele cu pagini lucioase au aparut pentru ca diversi producatori sa-si vanda marfa, fie ca e vorba despre alifii, parfumuri, obiecte de vestimentatie, accesorii diverse si multe altele – aproape orice se poate vinde isi are reclama intr-o revista cu pagini lucioase, inclusiv diverse panacee... (in revistele de fiţe, scumpe, scrie, de regula, panaceu universal!!)

In una dintre aceste reviste cu pagini lucioase am gasit, cu ceva ani inainte – si am decupat bazaconia pentru ca am “despicat-o” intr-o lucrare – o lista cu “16 motive ca sa crezi in dragoste”. Le amintesc aici pe cele care tind mai… profund spre aberatie (din punctul meu de vedere, desigur).

Din text se deduce ca e clar vorba despre dragostea intre “parteneri de viata”, nu de dragostea intre parinti si copii, intre frati, intre oameni etc.

In dictionar, motiv e definit astfel: s. n. I. Cauza, ratiunea, temeiul subiectiv al unei actiuni; imboldul care impinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. […] Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... […]

Zice in revista “pentru femei” (citatetele sunt scrise cu albastru):

Toate cantecele de dragoste au avut un enorm succes.

Generalizarea mi se pare o gluma slaba. Sunt o multime de cantece de dragoste care n-au avut deloc succes – desigur, nu-mi vine in minte un titlu de cantec, dar stiu ca nu toate au avut succes enorm.

Daca barbatul a fost in stare sa ajunga pe Luna, cu siguranta ca e capabil sa ajunga si in inima ei.

Pe langa faptul ca aselenizarea n-are cum sa fie motiv ca sa creada cineva in dragoste, ma intreb daca autorul bazaconiei se refera la inima Lunii sau a unei femei? Deduc, desigur, ca e vorba despre inima unei femei. Ca fraza-i sexista amintesc doar in treacat – e ca si cum daca femeia n-a ajuns pe Luna n-ar putea ajunge la inima... lui (la un barbat ma refer, nu la astru).

Toate filmele cu happy-end au la baza o poveste de dragoste.

Dincolo de faptul ca afirmatia e falsa, cred ca cine a scos-o pe asta n-a vazut decat filme din genul “romantic”, pentru ca sunt si filme in care ideea centrala (deci “baza”) nu e o poveste de iubire – numai daca ma gandesc la unele filme cu lupte intre pamanteni si extraterestri, la unele western-uri sau filme “de actiune” (politiste sau de alt gen) unde putem intalni (sau nu) ceva povesti de amor, dar filmul nu are la baza o poveste de iubire.

Dragostea e principalul motiv pentru care s-au inventat anticonceptionalele si prezervativul.

Afirmatia e de-a dreptul hilara! Inteleg ca un scribăreţ prin reviste cu pagini lucioase poate gandi atat de limitat, dar redactorul ce pazeste? Cum sa reduca cineva dragostea numai la sex? Cum sa dea negru pe alb lucios o astfel de bazaconie?!

Cine n-a iubit niciodata n-a fost niciodata, cu adevarat, fericit.

Stie cineva care e ratiunea pentru care aceasta afirmatie (ignorati sintaxa) si-a gasit locul in lista “motive ca sa crezi in dragoste”?

Faptul ca stii ca intr-o zi vei gasi sufletul-pereche te ajuta sa treci peste multe.

Oh! Auzi: ştii! Cum ar putea sti cineva ca-si va gasi sufletul pereche? Lasand la o parte faptul ca multi nu cred in sufletul pereche, persoana care a scris afirmatia habar nu are care e teoria sufletelor pereche. Conform teoriei, intre altele, acest suflet pereche poate sta toata viata sau numai cateva ore, si nu se refera strict la “jumatatea compatibila”. Ah! O fi vorba despre faptul ca trebuie sa saruti multe broaste până dai de print / printesa? :))

Romeo si Julieta au murit pentru a-si apara dragostea.

Chiar au murit pentru a-si apăra dragostea?! Pffuuu…

Dragostea e buna pentru ten, pentru moral, pentru silueta si nu are niciun efect secundar.

Dada… motiv ca sa te intragostesti: face bine la ten (am vazut oameni indragostiti cu acnee si nu prin iubire au scapat de afectiune). Deci, imi propun sa ma indragostesc pentru a avea o silueta de invidiat. Si daca, totusi, cine se indragosteste va avea probleme cu moralul, cu tenul, cu silueta? Barbati! Aveti grija! Indragostiti-va, sa nu aveti probleme cu silueta sau cu tenul sau cu moralul.

Hm. In ideea asta, cand privesc in jur si vad cupluri “cu probleme de silueta sau de ten” sa inteleg ca nu sunt legate printr-o dragoste adevarata?

Cand esti o optimista incorigibila sau o visatoare cu capul in nori (spune-i cum vrei), de fapt, esti indragostita.

Daca vrei sa fii optimist sau visator indragosteste-te! Uau! Toti exploratorii lumii, toti cei care au fost optimisti / visatori si si-au spus la un moment dat: “e posibil”, sa fi fost indragostiti? Ma indoiesc, dar ce stiu eu?!

Ne contrazicem cu oricine afirma ca nu exista dragoste.

Un motiv ca sa credem in dragoste este… faptul ca ne contrazicem cu cei care afirma ca nu exista dragoste?! E neuronul meu aiurit sau e ceva in neregula cu afirmatia?

La 5 ani ai stiut, pentru prima data, ca o vei concura pe printesa din poveste, care se casatoreste cu Fat-Frumos.

Daca n-ar fi de râs ar fi de plâns!

Un fel de concluzie: ce fel de om e acela care cauta / vrea motive pentru a crede in dragoste?!

Avantajele celor singuri

Se zice ca cei care n-au partener stau si plang, mai ales in zile de sarbatoare precum Ziua indragostitilor, Craciun, cu ocazia unor sindrofii sau nuntilor… Iar daca nu plang vorbesc cu pisica sau cainele! Poate vorbesc doar cu peretii, daca n-au animale in casa. Stereotipii absurde, ramase de pe vremea cand femeile erau considerate fete batrane daca la varsta de 20 de ani nu erau casatorite si deja mame.

Imi amintesc ca circula, candva, o… nu stiu cum sa-i zic asa ca doar o scriu: barbatii casatoriti sunt mai longevivi decat cei necasatoriti; femeile necasatorite sunt mai longevive decat cele casatorite. Hm. Toata lumea vrea sa ajunga-n Rai dar nimeni nu vrea sa moara – cum ar zice cineva.

Cercetatorii afirma ca au facut studii si au constat ca, desi casatoria si alte forme de coabitare au beneficiile lor si solitudinea are avantaje. Habar n-am ce si cum, dar ma amuza (oarecum) sa citesc astfel de studii, statistici si ma minunez pe ce cheltuiesc unii banii! Ceva o fi adevarat, dar nu cred ca exista o regula in toate acestea pentru ca sondajele se fac, in general, pe un numar “reprezentativ” de persoane… Pe Terra suntem 7 miliarde – niciun studiu nu se poate lauda cu “numere reprezentative”, nici chiar la nivel de un singur stat (din punctul meu de vedere, mai ales cand e vorba despre psihicul uman).

Casatoria/coabitarea imbunatatesc sanatatea mintala, sanatatea fizica sau ofera alte astfel de beneficii? intreaba Bella DePaulo, un psiholog de la Universitatea din California, Santa Barbara. Si raspunde: nu.

Revenind la avantajele solitudinii. Zice acolo ca avantajele ar fi multe-multe, dar sunt enumerate doar cinci, considerate cele mai importante:

1. Inima mai sanatoasa. Intr-un studiu la care au participat, timp de opt ani, noua mii de adulti de varsta mijlocie, de boli de inima au suferit mai putini intre cei necasatoriti. Diferenta dintre cei care au fost casatoriti tot timpul studiului si cei care au fost singuri tot timpul n-a fost semnificativa, dar diferenta a crescut semnificativ – faţa de cei necasatoriti sau care au avut o relatie constanta - in cazul celor recasatoriti, divortati sau vaduvi – evenimentele din viata le-au afectat sanatatea inimii.

2. Fizic “in forma”. In urma unui studiu realizat pe 13 mii de barbati si femei cu varste cuprinse intre 18 si 64 de ani s-a constatat ca cei care nu erau casatoriti au facut mai multe exercitii decat cei care erau casatoriti sau au divortat. Se poate argumenta ca cei fara partener au mai mult timp liber, “sunt pe piata” si au un interes mai mare sa arate bine – e adevarat, dar faptul nu schimba rezultatul studiului: cei singuri arata mai bine, fizic (mie nu mi se pare o regula).

Intr-un studiu efectuat in Australia au fost chestionate mii de femei cu privire la nivelul lor de activitate fizica; patru ani mai tarziu, multe dintre cele care s-au casatorit intre timp s-au ingrasat, devenind “inactive” din punct de vedere al intretinerii fizice.

3. Relatii sociale mai puternice. Ti se pare ca atunci cand ai intrat intr-un cuplu prietenii se cam distanteaza de tine? E adevarat. Preocuparile tale devin altele. Cei casatoriti (sau aflati intr-o forma de coabitare) nu mai sunt disponibili pentru ajutor dat prietenilor oricand, pentru vizite, petreceri, cum sunt cei singuri. Studiul a relevat faptul ca cei aflati in cuplu, mai ales cei casatoriti, au contacte mai rare nu doar cu prietenii, ci uneori chiar cu familia, in general. Casatoria, coabitarea inseamna mai multa iubire pentru o singura persoana si atentia intreaga se concentreaza asupra acelei persoane. Cei singuri au mai multa energie emotionala pe care o pot impartasi cu prietenii, cu fratii, cu parintii – si cu ei.

4. Fara compromisuri. Mai toate studiile arata ca cei care se simt bine in solitudine sunt mai putin susceptibili de a incheia parteneriate nepotrivite, nefericite in care, ulterior, sa se simta blocati si neimpliniti. Intr-un studiu s-a constatat ca teama unora de a fi singuri i-a determinat sa se multumeasca cu putin, primand nevoia de a avea o relatie si mai deloc fericirea personala. Faptul ca societatea (inca) face presiune asupra oamenilor (femeilor, mai ales) sa se casatoreasca, sa aiba parteneri, sa fie mame si “stigmatizeaza” pe cele care nu aleg compromisul cu orice pret, conduce la nesansa ca aceste persoane  sa ajunga in relatii nefericite. Un studiu efectuat pe 1649 de persoane cu varste de 64 de ani si mai mult si care s-au simtit tratate inechitabil in cuplu au fost mai stresate decat persoanele care au fost mereu singure.

5. Solitudine. Solitudinea, in contrast cu singuratatea, este mai mult o stare pozitiva decat negativa, una care mai degraba e de dorit decat de evitat (cel putin din cand in cand). Psihologii de la Univeristatea din Massachusetts afirma ca statutului de “solo” ii sunt atribuite notiuni precum libertate, creativitate, intimitate, spiritualitate. “Singur” e un termen care defineste, in general, pe cel care locuieste singur si care are mai mult timp pentru sine, mai multa liniste si multe alte beneficii psihologice de care stiu sa profite numai cei care nu se simt “impliniti” doar daca sunt “intr-o relatie” si/sau au copii. Unele cercetari arata ca e mult mai probabil ca oamenii sa se simta mai mult bine decat rau atunci cand e vorba despre timpul petrecut in solitudine si ca au amintiri mai frumoase atunci cand sunt singuri.

Cei care sufera pentru ca nu au un partener (si vor cu orice pret pe cineva langa ei) intr-un anumit moment al vietii (o perioada mai lunga sau mai scurta) sunt cei care… vor sa fie cu cineva numai pentru a nu fi singuri, sunt cei care nu prea se suporta pe ei, cei care se plictisesc fiind doar in… propria companie, cei care vor ca altul sa mai preia din sarcinile (de regula casnice) pe care le are de indeplinit…

Se intampla sa mai fim si de capul nostru cate o perioada, mai lunga sau mai scurta. Si nu-i capat de viata!

*

Sursa de inspiratie, unde sunt amintite toate sursele in baza carora a fost scris articolul care m-a inspirat, surse de prin care am mai spicuit:

http://www.businessinsider.com/why-its-better-to-be-single-2014-2?utm_content=buffere3307&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer

&

O femeie aflata la prima sarcina merge la obstetrician, pentru un control. Dupa examinare intreaba timid:

- Stiti, sotul meu ar vrea sa-mi raspundeti la o intrebare…

- Stiu, stiu! Intrebarea asta mi se pune frecvent. Da, e-n regula sa faceti sex mai ales in primul trimestru.

- Nu, nu despre asta e vorba… Sotul meu ar vrea sa stie daca mai pot tunde gazonul din faţa casei.

De ce se tem bărbaţii cel mai mult?

Habar n-am de ce se tem bărbaţii cel mai mult aşa că îi cred pe cuvânt - sau poate nu - pe cei care afirmă ca au publicat studii îndelung… studiate. Părerea mea: a nu se citi ce scriu pisălogii psihologii prin reviste - ca indicaţii pentru cititori - pentru că generalizează nepermis de mult pentru un psiholog.

Cică, cel mai mult bărbaţii se tem de medic. La un congres european al medicilor a fost prezentat un studiu pe tema comportamentului bărbaţilor in sălile de aşteptare ale cabinetelor medicale. Ei sunt mai nervoşi decât femeile - nu-şi găsesc locul, se plimbă, tuşesc, îşi strâng degetele. Un medic francez, pe numele lui Pierre Joue, zice că bărbaţii au această stare pentru că nu îşi cunosc propriul corp.

Zic şi eu: cred că azi, după ore şi ore petrecute in saloane de înfrumuseţare, la solar, in sala de sport, la coafor (oh! Scuze: la hair stilist) au ajuns să-şi cunoască şi corpul, dar tot sunt agitaţi in sala de aşteptare şi nu neapărat pentru că le e teamă, ci pentru că răbdarea lor are limite mai mici decât a femeilor - nu?! De la Natură femeile sunt îndeluuuung răbdătoare! Sunt nişte bărbate! (hhhm… poate din acest motiv bărbaţii sunt tot mai efeminaţi: să echilibreze balanţa). Dar sunt mulţi care se tem când văd un ac de seringă… îi vezi cum devin brusc palizi.

Apoi, bărbaţii se tem de concurenţă. Automobilistul Ayrton Senna (21.03.1960-01.05.1994) a declarat după câştigarea unei curse: Mi-a fost teribil de frică de adversari, dar fără acest sentiment nu aş fi putut câştiga! Ei, zic eu (deşi n-am habar dacă pilotul meu favorit a zis ce se zice că a zis), dacă pe circuitul de Formula Unu e valabil, pentru bărbatul care vrea performanţe in pat e posibil ca filosofia aceasta să-l distrugă, pentru că - zic cercetătorii - duşmanul cel mai de temut al unui bărbat este fostul iubit al partenerei deoarece el îşi imaginează că trebuie să demonstreze că e mai bun decât predecesorul (poate de aceea visează destui bărbaţii la virgine). Ceea ce e o prostie, dar cum să le-o scoţi unora din cap? Un bărbat sigur de sexualitatea lui n-are asemenea complexe - dar unul sigur de el e bărbat 100% nu un efeminat cu muşchi la ceafă.

Se mai tem bărbaţii de eşec. Dar mulţi oameni se tem de eşec, deci nu-i apanajul bărbaţilor. Cei mai mulţi doresc să fie mai presus decât femeile, să câştige mai mult decât ele, să fie întreţinătorii familiei - de câştigat câştigă mai mult decât femeile care au exact acelaşi fel de post  job cu ei şi prestează acelaşi tip de activitate, acelaşi numâr de ore… In mintea lor (asta cu mintea e de la mine) ei trebuie să fie, in viaţa socială, un succes de răsunet.

Bărbaţii se tem de lacrimi! Ei plâng rar, convinşi că lacrimile le trădează slăbiciunea, suferinţa, neliniştea (când sunt beţi nu se mai tem de lacrimi!). Dacă se întâmplă să plângă devin nervoşi, convinşi că numai femeile, firi mai slabe, au permisiunea de a plânge (poate de aceea bat unii femeile: le vine să plângă de neputinţă şi devin nervoşi).

Când o femeie plânge şi-l imploră să mai stea când el tocmai a aflat că a fost înlocuit ocazional, el se înduplecă şi mai stă. Atât de tare se tem unii bărbaţi de lacrimi încât decât să vadă o femeie plângând că el n-o vrea de nevastă o duce la starea civilă.

Textele motivaţionale ne arată că bărbaţii puternici au curaj să plângă. Aşa ar trebui să fie doar că… durerile mari nu au lacrimi iar oamenilor puternici nu prea le vine să plângă. Da’ ce ştiu eu?!

Se tem şi de calviţie. Îşi consideră podoaba capilară un plus al bărbăţiei - de aceea pare că a dat calviţia in toţi şi se rad pe scăfârlie (poate imaginându-şi că fac parte din trupele SEAL). Sau îşi lasă barba să crească, in compensaţie. Zău! Nu cred că bărbaţii se tem ce calviţie - poate că nu le place, e firesc, dar să se teamă?!

Frica de apropiere. Bărbaţii ar fi cuprinşi de o timiditate inexplicabilă atunci când se apropie prea mult de o femeie, de parcă in calea lor ar apărea un zid invizibil. Psihologii explică această teamă prin relaţia prea puternică dintre mamă şi fiu. Adică… îşi iubesc / respectă mama atât de mult încât au sentimentul că sunt pe cale de a comite incest? Nefiind psiholog nu prea înţeleg ce vor să zică psihologii dar mă gândesc la acei bărbaţi care abordează femeia ca un urs… Acelora le-ar trebui un zid real între ei şi femei.

Frica de impotenţă. Abia aici încep să cred că tocilarii au ceva mai multă dreptate. Zic ei că bărbaţilor le place să-şi manifeste calităţile extraordinare in pat. Şi cam fiecare începe prin a face comparaţii între el şi fostul ei, între el şi vreun prieten care se laudă de zor (şi care, poate, e încă virgin); se demoralizează total dacă ratează la prima întâlnire pe orizontală c’nd dorinţa e prea mare - şi mai sunt tute care nu găsesc altceva de făcut decât să râdă. Dacă nu reuşeşte să-şi satisfacă partenera - de parcă şi-ar şi da seama dacă ea nu vrea ca el să-şi dea seama - se va simţi frustrat şi va dori să încerce din nou şi din nou, să fie bine să fie amândoi pe aceeaşi aripă de avion… Dar, vorba lui Pascal Bruckner: femeile sunt ca avioanele şi bărbaţii ca paraşutiştii; femeile continuă să zboare in timp ce paraşutiştii sunt in cădere liberă (citat aproximativ). Puţini sunt bărbaţii care pot diferenţia un orgasm mimat de unul real şi puţine sunt femeile care pot face acelaşi lucru in cazul bărbaţilor (dar şi mai puţini sunt bărbaţii care ştiu să mimeze un orgasm).

Impotenţa e dură şi se ştie azi despre aceasta mai mult ca la începutul secolului XX dar tot sunt multe necunoscute… Da, da… nu există bărbat impotent ci numai femei nepricepute (valabilă şi reciproca: nu există frigide ci numai bărbaţi nepricepuţi). Categoric astea-s legende urbane deoarece s-a dovedit că există o legătură între tulburările instinctului sexual şi hipertensiunea arterială, bolile de inimă, diabetul şi folosirea unor medicamente. Tutunul nu-i ajută şi nici alcoolul: alcoolul măreţte dorinţa şi scade potenţa (şi-i poate apuca plânsul şi dacă-i apucă plânsul devin nervoşi şi dacă devin nervoşi mai iau şi femeia la bătaie ‘că deh! ea e cu pricina).

Dacă vă uitaţi la unul care arată ca de pe planşa de la cursul de anatomie, capitolul muşchi, puteţi avea surpriza ca cel mai important muşchi să fie… cel mai puţin dezvoltat.

Impotenţa erectilă poate fi însoţită de tulburări de libido, de dereglări ale ejaculării sau de lipsa de orgasm - un necaz nu vine niciodată singur.

Se mai tem bărbaţii că le vor cădea dinţii, se tem că se îngraşă şi unii se tem de clovni... Sunt şi ei, bărbaţii, oameni, deci au temeri. Nimeni nu-i perfect.

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

Insulte la "case mari". Happy Weekend!

Publicația Daily Mail a realizat un top al insultelor pe care ei le numesc… amuzante. Clasamentul a fost realizat pe baza unui sondaj la care au participat peste 2.000 de britanici.

Iată care este topul celor de la Daily Mail:

1. Replica dată de premierul britanic Winston Churchill unui parlamentar socialist, după ce acesta l-a acuzat că a apărut beat în public. Draga mea, eşti urâtă. Mâine, eu voi fi treaz, dar tu tot urâtă vei fi - i-ar fi răspuns Churchill femeii politician.

2. Replica rostită de Barack Obama după ce Sarah Palin a încercat să facă o glumă spunând că singura diferenţă dintre un pitbull şi o mamă al cărei fiu joacă fotbal european este rujul de buze. În replică, preşedintele american a spus: Poţi să pui ruj de buze pe un porc. Dar el rămâne un porc.

3. Replica pianistului Liberace, ca răspuns la o cronică negativă făcută de un critic muzical: Vă mulţumesc pentru cronica dumneavoastră foarte amuzantă. După ce am citit-o, am râs tot drumul către bancă.

4. Noel Gallagher, vorbind despre Robbie Williams: Te referi la acel dansator gras din Take That?

5. Winston Churchill cand a fost deranjat, de lordul purtător al sigiliului regal, în timp ce era la toaletă: Spune-i că nu pot să mă ocup de două rahaturi în acelaşi timp.

6. Frank Sinatra, discutând despre Robert Redford: Ei bine, cel puţin şi-a găsit iubirea adevărată - ce păcat că nu se poate căsători cu el însuşi.

7. Elizabeth Taylor, despre bărbaţii alături de care a jucat în filme: Unii dintre cei mai buni actori alături de care am jucat au fost câini şi cai.

8. Groucho Marx: Moşteneşte frumuseţea de la tatăl ei. El este chirurg plastician.

9. Bette Midler, despre prinţesa Anne, care nu este o femeie foarte atrăgătoare: Iubeşte natura, în ciuda a tot ceea ce natura i-a făcut.

10. Liam Gallagher, vorbind despre Victoria Beckham: Ea nu poate nici măcar să mestece gumă şi să meargă în linie dreaptă în acelaşi timp, darămite să scrie o carte.

Postare pentru Happy Weekend! Editia 47 - tabel de înscriere la Elly W. (Blind Love)

Duminca, la povești despre femei

Pentru că deja magazinele au pus în vânzare decorațiuni pentru Crăciun și au început să-și orneze vitrinele - deși nu la fel de spectaculos ca în alți ani - m-am gândit să mai cumpăr câteva globuri și decorațiuni, dacă o fi ceva care să-mi placă. Plus că trebuie să mă orientez și pentru ceva cadouri.

Zis și făcut: am dat o tură printr-un supermarket, aproape de ora închiderii pentru că detest aglomerația. Mai apoi am întâlnit un grup de amici. Din vorba în vorbă s-a ajuns la discuția despre comercializarea Sărbătorii. Sigur că (pare a) se pune accentul mai mult pe consum decât pe semnificația sărbătorii dar… numai de oameni (cumpărători) depinde cât vor caștiga unii în astfel de perioade, pentru că nimeni nu ne bagă mâna în buzunar să ne ia banii. Cineva a spus, la un moment dat, că prezența bradului împodobit îi face pe aceia care nu sărbătoresc Crăciunul să se simtă… nesiguri. Mi-am amintit că am citit cândva ceva de genu’, dar nu mai știam exact ce și de ce dar ajunsă acasă am căutat articolul (am găsit ceva). Oricum, mi se pare aiuristic să facă cineva astfel de afirmații. E ca și cum ar spune că un om s-ar putea simți nesigur dacă intra într-o casă pe ai cărei pereți există - sau nu există - icoane! Părerea mea.

Căutând articolul amintit mai sus am mai dat de ceva hazliu - în opinia mea, evident: un articol în care scrie că femeile încep să se simtă împlinite cu adevărat după vârsta de 53 de ani! Cică, atunci sunt mulțumite de cum arată chiar dacă semnele îmbătrânirii se văd! Normal! Cele mai multe devin indiferente! Apoi, de la acea vârstă - mai scrie în articol - copiii sunt pe la casele lor și femeia, rămasă numai cu soțul, e mai relaxată în pat (!!!???), e încă activă profesional și are timp să… călătorească și să-și împlinească visele! Chiar așa? Adică, cele care nu au împlinit vârsta de 53 de ani, chiar dacă se simt împlinite, de fapt nu sunt?! Adică, o juma’ de secol femeia nu și-a împlinit visele dar începe la vârsta de 53 de ani?! Mai are ea timp să devină chirurg neurolog, ca exemplu, dacă acesta a fost visul ei dar nu l-a putut îndeplini din anumite motive? Dacă are vreo 60 de ani, e de curând divorțată (sau nu) și visează să cunoască, în sens biblic, mai mulți bărbați?! Va fi foarte relaxată în pat, categoric (rânjește drăcușorul din mine).

Cea mai tare observație mi s-a părut cea pe care o copiez aici:

“În urmă cu zece ani de zile, un alt sondaj dezvăluia că viaţa pentru femei începe la 41 de ani. Aşadar, ce s-a schimbat între timp? Efectele crizei economice au jucat un rol important în schimbarea concepţiilor şi, prin urmare, a vârstei” - afirmă Regina A. Corso, cea care a realizat studiul.

Ca să vezi ce face criza economică din oameni!

Faptul că un om are mai mult timp - de la o anumită vârstă - să fie preocupat numai (sau mai mult) de nevoile lui nu înseamnă că viața lui începe abia în acel moment. Zic și eu…

Duminica, la povesti alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Vreau sa ma marit! (hw11)

I-am împărtășit bunului meu prieten gândul despre măritiș și el mi-a zis ce-a scris Shakespeare că Hamlet i-a zis Ofeliei: […] Mărită-te c-un nătărău; fiindcă bărbații înțelepți știu prea bine ce monștri faceți voi din ei.

N-o să-l ascult, mai caut. 

Am descoperit un anunț, și cred că mă încadrez în recerințele domnului: sunt și frumoapsă și cultă (copil fiind dormeam pe arătură, între culturi diverse; s-or fi prins de mine și altceva decât paiele și scaieții); viața nu mi-o fi chiar fără pată dar nu sunt sofistricată, și nici satisfăcutră; știu să învârt lingura în foc! Și cum încă! Roșie se face! O țin în foc până se topește! Am învățat să fierb apa, deci n-o fi așa greu să învârt lingura-n foc! Cu pianul e mai greu! Căsnesc eu pianul, dar mai mult de-un etaj nu-l pot urca! Cred că se încadrează la “cât de puțin”.

Pentru că vrea să-mi vadă fațada (de parcă frumusețea fizică ar sta la baza înțelegerii într-o uniune matrimonială; ha!!!) o să-i trimit poza aceasta (n-o să-și dea seama că în foto sunt cu un an mai tânără):

Mai citesc câteva anunțuri, în caz că nu ajunge scrisoarea la domnul cela gospodar la țară. Oferta e variată, dar nu prea mi se potrivește!

Un anunț sună așa: Sunt un tânăr de 40 de ani, stare materială bună, fără vicii, vreau să cunosc o
doamnă cu vârsta între 40-50 ani, să locuiască la mine. Rog seriozitate!

Nici chiar așa disperată nu-s! În primul rând nu definește “stare materială bună”. Apoi, cum să n-aibă - maică! - vicii?! Și se miră că-i neînsurat la vârsta asta! Scurt: să locuiască la mine! Aaaa! M-am prins! Are stare materială bună deci vrea o menajeră, bucătăreasă etc. pe care să n-o plătească. Noooo! Cred că omu’ a greșit rubrica - sau cei de la redacție au greșit! Mai departe, că balta-i plină cu sfârleze:

Am 78 de ani, nefumător, nealcolic, gospodar, cu o pensie acceptabilă, am cele necesare unei gospodării, doresc o femeie singură la casă în Brașov sau la țară.

Îmi scutur capul ca o mâță plouată! O pensie e acceptabilă și alta nu?! Are tot ce-i trebuie pentru o gospodărie dar înțeleg că nu are gospodaria!

Cu asemenea idealuri nu mă mai mir că din cinci căsătorii patru se distrug după primul an de conviețuire în comun. Gata! Renunț! Până sosește răspunsul de la domnu’ cu recerințe clare îmi văd de weekend și vă urez tuturor să aveți un minunat sfârșit de săptamână!

Postarea participa la Happy Weekend! Editia a 11-a