L-a văzut prima dată pe aleile unui parc, toamna. Copacii începuseră să cearnă covor de frunze arămii pe iarba încă verde. Erau pretutindeni frunze: pe alei, pe iarbă, pe bănci, pe ghizdul fântânii arteziene adormite; foșneau frunzele sub pașii ei, un foșnet ca un oftat greu.
Vântul sufla încetișor aerul și alerga frunzele prin parc. Fata le privea amuzată. Soarele în amurg învăluia decorul cu lumină roșiatică, de crepuscul, și parcul avea culoarea roșu-portocaliu întretăiată de verde, arămiu, galben și maro. Se lăsa o seară umedă, arămie, cu liniștea frântă doar de șoaptele frunzelor agitate în vânt. Câteva fire de praf ridicate tulburau cristalul aerului cu parfum de pământ care așteaptă ploaia – parfumul fânului ud.
Se plimba pe aleile pustii privind vârful pantofilor care loveau încetișor frunzele căzute în drum – se juca și iși zâmbea sieși, zâmbea frunzelor, zâmbea ploii care avea să vină. Se putea gândi numai la dragoste! Oamenii – indiferent de vârsta – se gândesc numai la dragoste! Orice ar recunoaște ei, orice ar zice, ființa lor dragoste tânjește! Dar ea nu cunoscuse dragostea decât observând-o la alții, citind despre ea, simțind-o învăluind actorii, în filme.
Cine ar putea spune ce și cum a fost? Când primele picături de apă ale cerului, mari și grele, au atins pământul, parcă din neant venită, în fața ei s-a oprit o siluetă. O clipă, inima a tresărit de spaimă – de spaima că șirul acelor clipe atemporale a fost brutal întrerupt. A ridicat privirea și a… pierdut-o în ochii aproape negri, umbriți de gene lungi. O privire de lumină și scântei îi străpungea ochii ale căror pleoape uitaseră că trebuie să clipească. Necunoscutul îi zâmbea – și când zâmbea în ochii lui clipeau luminițe ușor ironice, ca o umbră în lumina scânteietoare. Cu buze fine, rozii și nu prea groase dar frumos conturate a rostit ceva, apoi s-au apropiat și s-au unit cu ale ei… Un litru de vin de-ar fi băut și așa amețeală n-ar fi simțit. Pleoapele s-au lăsat grele peste ochi și trupul plutea ca în vid; fiori necunoscuți îl străbăteau… și creierul ei incerca să rupă vraja care se țesea…
- Eu sunt Shady - i-a spus el, șoptit.
Și ea nu mai știa cine este… Încerca să se desprindă din vraja aromei de ambră în care o învăluia; încerca să-și desprindă privirea din ochii negri ca o apă adâncă. Momentul în care, după zile și zile în care s-au văzut, neștiind cine pe cine urmează, dar căutându-se din priviri s-au întâlnit.
S-au plimbat, ținându-se de mână, prin ploaia care țesea perdea de argint împrejurul lor și îi uda până la piele. Se sărutau, din când în când, fericiți că Natura le este aliat împotriva privirilor curioase. Parcul era numai al lor. Lumea era numai a lor! Și curcubeul a fost al lor în acea zi spre amurg.
S-au plimbat seară de seară timp de aproape un an. Fiecare sărutare era la fel de intensă și nu domolea flăcările ce-i mistuiau; le întețea mai mult și mai mult dar nu puteau înabusi acest foc pentru că ea nu mai cunoscuse dragostea până atunci iar lui îi era interzis să atingă neatinsul în afara căsătoriei, iar căsătoria…
Când el a plecat a rămas căutând aceeași intensitate în sărutări, în ființă și pentru că nu o găsea pleca mereu și mereu, căutând și căutând… Știa ce caută dar unde să afle? Și cum? Firea iși urma cursul… dar acel foc nu l-a mai găsit.
În fiecare an, la data întâlnirii, se plimba în parc, pe aceleași alei… An după an trăia aceeași stare, în același parc, plimbându-se privind vârful pantofilor… Și după mai mult de douazeci de ani s-a întâmplat: când a ridicat privirea a întâlnit acei ochi negri și adânci, a simțit acceași esență a trupului, a simțit aceeași dulceață a buzelor și aceeași intensitate a focului care se aprindea în ea. Acum în poveste se puteau întoarce! În amurg, ființă lângă ființă.
