Micul Lord. Citate favorite

Atunci când valurile vieții cotidiene se zbat în furtună și am sentimentul că timpul zboară de nebun și nu mai reușesc să fac tot ceea ce ar fi de făcut mă întorc spre... cărțile pentru copii. S-or numi aceste cărți pentru copii, dar nu-s doar pentru copii.

De data aceasta am ales să recitesc Micul Lord, de Frances Hodgson Burnett; Editura Diana, 1991, traducerea: Rodica Dumitriu.

N-am prea știut ce fragmente să aleg pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana, pornit de Zina în colaborare cu Ella. Am copiat câteva fragmente din care consider că se deduce cum poate binele să influențeze răul.

Protagonistul romanului este Cedric Eroll, fiul unui conte englez cu o americancă. Bunicul lui Cedric este contele de Dorincourt. Copilului i s-a ascuns faptul că acest bunic și-a alungat fiul și i-a urât soția. Cedric a crescut în America până la vârsta de șapte ani, tatăl lui murind când el era prea mic ca să și-l amintească. Brusc, află că e Lordul Fauntleroy și va pleca în Anglia să-și întâlnească bunicul.

La prima întâlnire cu bunicul a fost întâmpinat de un dulău mare cât un leu, Dougal numit, dar nu s-a speriat – a luat câinele de zgardă și l-a dus lângă fotoliul în care ședea un bătrân impunător. Pe conte l-a tratat ca pe soția portarului de la castel, ca pe marinarii întâlniți pe vapor în drum spre Anglia.

Cedric trecu pragul încăperii (...) și veni destul de aproape de el.

- Sunteți contele? întrebă. Eu sunt nepotul dumneavoastră. (...)

Îi ntinse mâna pentru că așa socotea că trebuie să se poarte chiar și cu un conte.

- Sper că vă simțiți mai bine, continuă băiatul foarte prietenos. Îmi pare foarte bine de cunoștință.

Contele dădu mâna cu el și o licărire ciudată îi apăru în privire. Era atât de uimit, încât nu prea știa ce să spună. Se uită surprins la băiețel, pe sub sprâncenele lui stufoase, măsurându-l din cap până-n picioare.

- Chiar te bucuri de cunoștință? îl întrebă.

- Da, răspunse lordul Fauntleroy, foarte mult.

Băiețelul i-a povestit cât bine le-a făcut unor prieteni de-ai lui numai pentru că avea un bunic foarte bun – banii pe care contele i-a spus avocatului să-i cheltuiască pentru ce va dori Cedric au fost împărțiți de acesta prietenilor lui americani.

Ceea ce simțea înaltul conte de Dorincourt cu greu ar putea fi redat în cuvinte. De obicei nu se lăsa el prea ușor impresionat, fiindcă cunoștea bine viața. Iată însă că descoperea ceva atât de nou, încât trăia niște emoții ciudate. Niciodată nu-i plăcuseră copiii. Fusese atât de ocupat cu propriile-i plăceri, încât nu avusese vreodată timp să se ocupe de ei. Fiii lui nu-l interesaseră nici când erau foarte mici, deși uneori își amintea că tatăl lui Cedric era un puști frumușel și robust. El însuși fusese un egoist care nu se sinchisise de nimic și nu-i păsa de altruismul altora. Nu știuse cât de duioși și de sinceri puteau fi unii copii, cât de nevinovate și de generoase le erau pornirile. (...)

Când începu discuția, uimirea și emoția contelui sporiră. Mai întâi de toate, era atât de obișnuit să aibă în jur oameni înfricoșați, încât era sigur că nepotul său va fi speriat sau cel puțin sfios. Dar Cedric nu se simți mai intimidat de conte decât fusese de Dougal. Nu era îndrăzneț, era doar sociabil și nu vedea nici un motiv de spaimă sau de stângăcie. Contele își dădu seama că băiețelul îl consideră drept prieten și îl trata ca atare. Era cât se poate de limpede că nu îi trecuse vreodată prin minte că acest bătrân impunător și fioros ar fi putut fi și altfel decât amabil și mulțumit că îl vede acolo. (...)

Așa morocănos și egoist cum era, contele nu se putut abține să nu simtă o nouă și tainică plăcere la gândul că băiatul îi acordă atâta încredere. La urma urmelor, era bine să aibă pe cineva care să nu fugă de el și să observe numai partea bună a firii sale, pe cineva care să-l privească cu ochi limpezi și încrezători, chiar dacă acel cineva nu era decât un băiețel în costum de catifea neagră.

Pe măsura ce îl cunoștea pe Cedric, contele era tot mai încântat de nepotul său iar acesta, deși mic, alina suferințele oamenilor din sat cu banii bunicului, spunând tuturor cât de bun era bunicul lui oferind ajutor celor care aveau nevoie. Contele era tare mândru de acest nepot.

Uneori dorea, în taină, ca viața sa din trecut să fi fost mai curată, cu mai puține lucruri care să-l îndepărteze pe copilul acesta nevinovat, dacă le-a fi știut. Nu era plăcut să te gândești la reacția nepotului dacă, printr-o întâmplare, ar fi aflat că bunicul său fusese mulți ani supranumit ticălosul conte de Dorincourt. Până și gândul acesta îl făcea puțin nervos. Nu voia ca băiatul să descopere așa ceva. (...) I se părea aproape incredibil că el, care nu iubise niciodată pe nimeni cu adevărat, să descopere că ține atât de mult la acest băiețel (...)

- Sunt un bătrân ramolit care n-are la ce să se gândească, își spunea; și totuși știa că lucrurile nu stăteau chiar așa. În sinea lui trebuia să recunoască că se simțea atras tocmai de calitățile pe care băiatul le avea, iar lui îi lipsiseră cu desăvârșire: o fire deschisă, sinceră, afectuoasă, o încredere nețărmurită în cei din jur, care îl făcea să nu se gândească niciodată la ceva rău.