Saladin devine emir

An-Nasir Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, pe scurt: Salah-ad-Din (Ṣalāḥ ad-Dīn), și cunoscut ca Saladin, a devenit emir al Egiptului în 26 martie 1169 (vizir al Califatului Fatimid), funcție deținută până în 1171 - mai apoi a devenit primul sultan al Egiptului și Siriei, întemeind dinastia Ayyubizilor.

La apogeul domniei sale (secolul al XII-lea), Saladin a domnit peste Egipt, Siria, o parte din Palestina, unele părți din Arabia Saudită, nordul Nubiei, sudul Anatoliei... A fost principalul adversar al cruciaților, recucerind cetatea Ierusalimului - in 2 octombrie 1187 cruciații s-au predat, după un asediu care începuse in 20 septembrie - și apărând-o cu succes in timpul celei de a treia Cruciade, la care a participat alt lider emblematic, regele Angliei: Richard Inimă de Leu.

Vestea masacrelor și ororilor comise de creștini în prima Cruciadă devenise legendară - Saladin și-a dorit din tinerețe să îi alunge pe cruciați din zonă; numai în Cetatea Sfântă, soldații conduși de Godefroy de Bouillon au ucis zeci de mii de civili neînarmați, iar în alte locuri războinicii europeni s-au dedat la acte de violență extremă.

Cruzimea primilor cruciați nu rămăsese doar o amintire tristă - noul lider al Regatului Ierusalimului, Guy de Lusignan (și apropiații lui nemiloși: Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin), au continuat la scară mare persecuțiile și crimele împotriva musulmanilor, evreilor și, practic, împotriva oricui nu se închina Romei.

Chiar și în timpul unui armistițiu (o pace extrem de fragilă la acel moment), excesele cavalerilor cruciați se materializau in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane.

Forțele renăscute ale islamului aveau să aibă un nou lider, mai periculos decât Nur al-Din, mai viclean decât Shirkuh și nu mai puțin crud decât Zengi. El le va provoca francilor, in general, și templierilor, in particular, mai multe probleme decât întâmpinaseră în șapte decenii de existență. Pentru admiratorii săi, el era "unul dintre marii eroi, brav ca spirit, curajos și puternic, ferm, de nimic temător." Pentru cei care au simțit mânia sa, era numit "nuiaua furiei Domnului", trimis să "extermine și să își dezlănțuie furia asupra celor care îi stau împotrivă". Numele său era Saladin.

(din Templierii. Ascensiunea spectaculoasă și căderea dramatică a războinicilor Domnului, de Dan Jones, Editura Litera, București, 202, tradusă de Claudia Lupu)

A fost un soldat charismatic, agil politic, nemăsurat de ambițios și extraordinar de sigur pe sine, devenise liderul lumii islamice. Reformase armata - avea câteva mii de cavaleri profesioniști, între altele, și se putea baza aproape oricând pe voluntari.

Leul deșertului, cum mai era numit, își câștigase și respectul și admirația dușmanilor - inclusiv din partea regelui Richard Inimă de Leu. Practic învins, Richard Inimă de Leu încheie cu liderul musulman Saladin una dintre cele mai frumoase și durabile prietenii din istorie. Adversari pe câmpul de luptă, cei doi și-au purtat un puternic respect reciproc și un cavalerism fără echivoc în relațiile din afara conflictelor.

Saladin este mai mult decât un războinic cunoscut pentru cuceriri militare. A dat dovadă de generozitate și de milă inclusiv dușmanilor pe care i-a învins în luptă.

După 1186, Saladin a început să-i privească pe latinii din Orient nu doar ca pe niște rivali cu care se putea încaiera, ci ca pe un dușman existențial care trebuia să fie șters de pe fața pământului. Cu toate acestea, când a cucerit Ierusalimul, in 2 octombrie 1187, Saladin nu a repetat gestul europenilor: masacrarea civililor. A permis tuturor creștinilor să părăsească orașul luând cu ei toată averea pe care o puteau duce.

Foto Saladin: https://jewishvirtuallibrary.org/salah-al-din-al-ayubbi-quot-saladin-quot

Saladin - câteva date biografice

Saladin, cel care avea să devină simbolul rezistenței musulmane împotriva cruciaților (arătându-le și adevăratele virtuți ale unui războinic) s-a născut în 1137 la Tikrit (azi in Irak) intr-o familie kurdă.

Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăților musulmane din Orientul Apropiat, acestea căzând, una după alta, in fața armatelor formate din țărani, preoți, cavaleri și capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele numitului Regat al Ierusalimului.

Saladin a fost fiul guvernatorului din Baalbek. A învățat la cea mai vestită școală musulmană: Medressa din Damasc, unde a luat contact cu științele, dar și cu arta războiului și strategiile militare ale înaintașilor săi.

Instrucția pentru viitoarea cariera militară a inceput-o la vârsta de 14 ani, sub comanda unchiului său, Shirkuh, ofițer de rang înalt al lui Nur ad-Din, împăratul Damascului, și unul dintre cei mai temuți și respectați comandanți de oști ai vremii.

La vârsta de 23 de ani, Saladin pornește în prima sa campanie războinică alaturi de Shirkuh, împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria lor a fost răsunătoare. Saladin e numit sfetnic al califului Al-Adid, iar unchiul său devine vizir al Egiptului, funcție pe care o va prelua Saladin nouă ani mai târziu. Pe lângă aptitudinile de războinic, Saladin dovedește și calități de guvernator - revitalizează economia Egiptului, iar armata e schimbată radical, conform noilor cerințe ale vremurilor.

De victoria asupra cruciaților, Saladin nu s-a putut bucura prea mult. Cuprins de febră, sultanul cade la pat și in 4 martie 1193 se stinge din viață.

Una dintre legendele despre el spune că atunci când apropiații săi au deschis porțile visteriei in care se credea că se află comoara sultanului au găsit-o goală: Saladin împărțise toată averea săracilor.

Fapt divers

In 26 martie 1979, la Casa Albă (Washington), in prezența președintelui american Jimmy Carter, s-a semnat un acord de pace considerat istoric: între președintele Egiptului, Anwar el-Sadat, și premierul Israelului, Menachem Begin - ca urmare a Acordurilor de la Câmp David din 1978 (liderul arab și cel israelian, datorită semnării tratatului de pace au împărțit Premiul Nobel pentru Pace in 1978)