Cu trenuleţul prin Braşov

In seara de 12 ianuarie 2018 am fost la vernisajul unei expoziţii foto in care au fost ilustrate scene din oraşul Cernobîl, la 30 de ani de la dezastru… Când s-a terminat, am rămas in faţa clădirii de pe strada Prundului, să fumez o ţigară. Şi cum fumam eu aşa, in frig - şi tocmai începuse un fel de ploaie - pe şosea văd că trece un trenuleţ alb-albastru (nu galben, ca cel din vechime) împodobit cu luminiţe multicolore. Fac ochii mari: ce-o mai fi şi asta?! Zâmbesc, şi-mi văd de ţigară, iar primul lucru pe care-l fac când ajung acasă este să caut pe net despre ce e vorba cu trenuleţul, pentru că-mi intrase-n cap să mă dau şi eu cu el.

Am găsit, pe scurt, câteva rânduri scrise pe ici-colo in decembrie - trenuleţul circula

din 15 decembrie 2017! Avea licenţă de transport până in martie, anul acesta, cu posibilitate de  prelungire dacă se va dovedi că are succes. Când l-am văzut eu prima dată erau doar două persoane in primul vagon (are două vagoane) - e de înţeles, aş zice, pentru că era tare frig, era deja seară, pe la ora 20 şi copertinele din plastic care ţin loc de ferestre nu prea cred că ţin de cald - copertinele se ridică, aşa ca jaluzelele orizontale.

L-am mai văzut prin oraş, dar când aveam mai mult timp nu nimeream in Livada Poştei la timp.

Trenuleţul turistic circulă (zilnic, între orele 10:00 - 22:00) cu viteză mică, prin Centrul Vechi al oraşului şi e timp să priveşti cu atenţie clădirile vechi (aproape toate cu statut de monument istoric - unele renovate, dar cele mai multe aproape in ruină deşi locuite. Poţi urca in trenuleţ din Livada Poştei, din Piaţa Sfatului sau din Piaţa Unirii (Şcheii Braşovului) - o cursă completă e, pentru fiecare, in funcţie de locul in care urcă, şi biletul costă 10 lei. Circuitul exact: Casa Baiulescu (Livada Poştei) - str. Mureşenilor - Piaţa Sfatului - str. George Bariţiu - Şirul Gheorghe Dima - str. Constantin Brâncoveanu - Piaţa Unirii - str. Prundului - Şirul Beethoven - str. G. Baritiu - Piaţa Sfatului - str. Mureşenilor - Casa Baiulescu.

Joi, in 7 iunie, am reuşit, in sfârşit, să urc in trenuleţ (înţeleg că are succes dacă a fost prelungită licenţa) - mi-am “cărat” special o prietenă pentru asta! Am ajuns in Livada Poştei când trenuleţul tocmai pleca, aşa că… am ajuns aproape in faţa locomotivei şi i-am făcut conducătorului semnul autostopiştilor. A râs, a oprit şi am urcat in primul vagon, unde mai era liberă doar o banchetă pe care încap vreo patru persoane (mai multe, dacă-s copii sau adulţi subţirei). Era acolo un grup gălăgios de vârstnici argentinieni. Era un vacarm de nedescris, dar a fost amuzant! Oamenii se distrau, făceau cu mâna trecătorilor şi aceştia le răspundeau zâmbind. Grupul a coborât in Piaţa Sfatului şi au urcat alţi călători - e şi motivul pentru care vagonul nu e complet in foto (nu am vrut să îi imortalizez pentru că trebuia să le “blurez” chipurile). S-a terminat repede cursa dar mi-a plăcut! Cu prima ocazie voi repeta plimbarea. Conducătorul a fost extra amabil! Între altele ne-a spus că putem urca in locomotivă, dacă vrem să facem poze. Prietena mea a urcat, eu nu, pentru că nu-mi place să apar in fotografii - fie ele chiar şi cu trenuleţul la care m-am gândit atâtea luni până să reuşesc să mă plimb.  

Bebeluşul. Fleur and Color

Întâlniri cu bebeluşi am avut multe de-a lungul timpului, dar de la distanţă - adică, priveam, îi lăsam să se joace cu zdrăngănelele mele (ce tare trag micuţii mai ales de cercei!) dar nu-i legănam, nu-i ţineam in braţe mai mult de câteva minute (când deja aveau cel puţin o lună-două, nu câteva zile!!) şi cu atât mai puţin îi schimbam! Îmi era… frică!

Bebeluşul roboţel despre care a scris Ella mi-a amintit ziua in care am fost să iau de la maternitate o bună prietenă. Primul copil l-a avut la vârsta de 20 de ani. Era înainte de ora prânzului, părinţii ei erau la muncă şi nu se puteau învoi, soţul era plecat din ţară… Cine a mai rămas?! Am plecat spre maternitate cu un fir de trandafir alb… Nu-mi trecea prin minte ce urma să păţesc!

Nu ştiu cum se procedează azi dar atunci, până îi scria medicul externarea mamei, până se îmbrăca aceasta etc., bebeluşul trebuia “predat” dintr-un fel de… magazie (un cabinet, neh, dar arăta ca o magazie): copiii erau acolo, pe un fel de masă-dulap, li se striga numele, se prezenta unul dintre părinti sau cine se prezenta şi bebele era “înmânat” (pe semnătură) printr-o ferăstruică - un fel de ghişeu. Eeee! A strigat şi numele viitorului meu fin! Eu sperasem ca mama lui să ajungă la timp. - Cum să-l iau?! am întrebat cu voce tare, fără a mă adresa cuiva anume. Dacă-mi sare din braţe? - Cum să sară?! râde o doamnă care aştepta şi ea să preia un micuţ - s-a amuzat şi asistenta, care mi-a zis că “nici nu se rupe”. Doamna de lângă mine a preluat copilul şi mi l-a aşezat in braţe, spunându-mi cum să îi ţin capul. Micuţul dormea dus!

Vine şi prietena mea, chemâm un taxi prin bunăvoinţa unei asistente şi… hai acasă! Acolo mai erau câţiva amici şi sora ei. Bebele a fost aşezat in pătuţ şi… s-a trezit! Şi-a început să ţipe de numa’-numa’! Toţi ne-am dat seama că trebuie schimbat. Eram in jurul lui şi priveam cum i se schimonoşeste faţa de la plâns. Mamă-sa îl ia din pătuţ şi-l pune pe o canapea, îl desface din scutecele in care îl învelise - cu multă dexteritate - asistenta (pe care o privisem uimită cât de repede se mişcă). Acum, bebele zăcea gol pe scutece şi ţipa dând din picioare. Făcuse pipi… I-a adus scutece curate dar pas de a reuşi să-l înfeşe, pentru că dădea din picioare ca un gândăcel cu burta-n sus (in maternitate l-au schimbat de fiecare dată asistentele). Şi copilul urla şi toţi ne dădeam cu părerea şi prietena mea s-a aşezat pe marginea patului şi-a zis că aşteaptă să vină mama ei de la muncă! Mai erau câteva ore! Poate că micuţul ar fi obosit şi-ar fi adormit, de la atâta plâns….Dar cum să laşi copilul aşa?! Cu amintirea proaspată in minte i-am dat la o parte pe toţi, am prins - uşor - picioruşele micuţului, i-am pus scutecul (nu erau pamperşi pe atunci, in 1986), l-am prins, l-am înfăşat in scutecul mai mare şi l-am legat - de zici că asta făcusem toată viaţa! A tăcut bebele mâlc! J Nu, nu-i trebuia mâncare! Cum am reuşit? Nu ştiu! Eram pe pilot automat!

Patru ani, până au plecat din ţară, am tot avut “aventuri” cu micuţul! Următoarea a fost la botez când, cred, preotul ne-ar fi dat afară din biserică…

E un alt crâmpei de amintire, pentru Fleur and Color! Din punctul meu de vedere, amintirile frumoase sunt… Flori şi culori! 

Mai avem păduri. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa fotografii: Extreme Travel - Mountain Travel.

HAPPY WW!

Blogger nu mai acceptă OpenID. De ce?

Mă informează Blogger: “Blogger nu mai acceptă OpenID. E posibil ca setările și comentariile OpenID existente să se fi modificat”.

N-a belea! Toţi cei care m-au băgat in seamă folosind un cont OpenID apar acum ca fiind… anonimi… :( Cică nu sunt prea mulţi utilizatori de OpenID şi de aceea…

Mi se pare super ca o persoană să poată folosi un identificator unic pentru a se autentifica pe (mai) toate site-urile… De ce or fi schimbat aceasta n-am idee, dar nu mi se pare un lucru tocmai bun. Într-un fel, pare că obligă alţi utilizatori să îşi facă un cont Google. Deh! Comerţul e comerţ…

N-am idee de ce; n-am găsit informaţii pe net (poate sunt, însă nu le-am găsit eu - n-ar fi de mirare) dar nu-mi place, pentru că cei care trec pe aici şi au bloguri pe alte platforme întâmpină dificultăţi dacă vor să “intervină” - exceptând cazul când au un cont (şi) pe Google.

Deşi nu-mi place să accept “comentatori” anonimi am setat pentru comentarii rubrica “oricine”, dar faptul nu e benefic unora dintre cei care trec pe aici - pe cei mai mulţi îi consider prieteni şi acum… e ca şi cum nu le-aş răspunde când sună la uşă.

Unele informaţii sunt aici - informaţii, dar nu explicaţii (eu, cel puţin, nu înţeleg de ce)

Categoric că nu-mi trece prin minte să abandonez platforma Blogger dar mi-ar plăcea să înţeleg care e problema cu OpenID.
Cu ocazia modificarilor nu mai primesc notificari pe blog cei care doresc aceasta. Mia de spune cum sa facem pentru a primi din nou notificari despre comentarii:
https://craftartista.blogspot.com/2018/06/email-notifications-for-comments-on.html

Rasa umană. Citate favorite

Să ne rugăm ca specia umană să nu scape de pe Pământ, să nu-şi răspândească nelegiuirile şi in alte locuri (C.S.Lewis)

*

Toţi aceia care doresc să facă bine rasei umane sfârşesc întotdeauna prin a fi universal ostracizaţi. (Aldous Huxley)

*

Politica, la urma urmei, e in mare parte legată de putere. Iar puterea e îndreptată spre nucleul problemelor noastre de control, de narcisism, de a avea dreptate, de tendinţa de a împărţi specia umană in “noi” versus “ei”. (John Ortberg - orator evanghelist)

*

Trebuie să ajungem la punctul in care realizăm că “rase” este un concept fals. Există o singură rasă: rasa umană. (Dan Aykroyd - actor canadian-american)

*

Nu veți avea niciodată o lume liniștită până când nu veți depăşi patriotismul rasei umane. (George Bernard Shaw)

*

Putem avea religii diferite, limbi diferite, obiceiuri diferite, culoarea pielii diferită dar toţi aparţinem rasei umane. (nu ştiu cine a zis-o) 

*

Țara Sfântă este pretutindeni (Black Elk = Heȟáka Sápa; n. decembrie 1863 - d. 19 august 1950; vraci şi “om sfânt” din tribul Lakota Oglala - Sioux).

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Bolt - I Thought I Lost You. Provocarea muzicală

Carmen ne invită, in fiecare vineri J, la “Provocarea muzicală”. Amănunte pe blogul Între vis şi realitate. Deşi pregătită postarea pentru vineri, 1 iunie, abia azi reuşesc să o public…(videoclipul la final, cu trimitere spre YT) :( 

₪₪

Bolt este un film de animaţie realizat in anul 2008. Desenele animate îmi plac foarte mult şi, văzând filmul acesta, am ascultat-o şi pe Miley Cyrus, care nu se număra deloc între preferatele mele când e vorba despre cântăreţe. Totuşi, numele ei îmi va aminti mereu de filmul Bolt, nu doar prin melodia I Thought I Lost You, ci şi prin vocea oferită unuia dintre personajele principale: Penny, fetiţa alături de care Bolt (ciobănesc american) juca in filme, filme in care avea puteri de supererou, puteri pe care le credea reale şi când s-a întâmplat să ajungă in “lumea reală” era convins că trebuie să-şi salveze prietena şi era convins că are superputeri - Mittens, o pisicuţă neagră, încearcă să-l convingă că nu e aşa şi îl învaţă cum să se descurce pe stradă, cum să fie un câine ca oricare.

John Travolta îi împrumută vocea lui Bolt, câinele care şi-a trăit întreaga viaţă pe studiourile de filmare.

Un alt personaj simpatic pe care-l întâlneşte Bolt in aventura lui este hamsterul Rhino, care nu iese din “mingea lui de plastic”, un hamster obsedat de TV.

Cântecul I Thought I Lost You este compus de Miley Cyrus şi Jeffrey Steel, şi interpretat de Miley Cyrus şi John Travolta. E un cântec nominalizat - in anul 2009 - pentru premiul Asociaţiei Criticilor de Film. In 2009 filmul Bolt a fost nominalizat (între altele) la premiile Oscar şi Globul de Aur.

Bolt e un superfilm pentru copii (şi nu numai) şi pot fi ascultate multe cântece frumoase.

₪₪

Din nu ştiu ce motiv, îmi este greu să încarc pe blog vieoclipuri (e şi motivul pentru care sunt atât de puţine pe blog), deci aleg să postez numai “legătura” către siteul YT unde, cine doreşte, îl poate asculta / vizualiza (legătură externă, altfel spus, care se deschide in pagină nouă)...

Bolt - I Thought I Lost You (Miley Cyrus şi John Travolta)

https://www.youtube.com/watch?v=jt1Uz0104fo&feature=related

Să ne revedem cu bine la Friendship Friday!

Prima lecţie de călărie. Fleur and Color

Florile de laur din prima fotografie n-au legatură cu “lecţia de călărie” dar n-am putut să nu mă laud cu florile lui albe. Că fotografia nu e tocmai reuşită… ata ete! Nu-i vina mea, ci a telefonului care nu-i in stare să facă poze bune. 

Revin la călărit…

Pe vremea când eram copii părinţii ne cărau cu ei peste tot, in vacanţe dar şi in fiecare duminică - aproape in fiecare duminică.

Într-o duminică - eram in clasa a III-a pe atunci - am urcat spre Poiana Braşov (alături de Tâmpa era locul cel mai căutat nu doar de turişti, ci şi de localnici). Ne-am oprit in Poiana Mică, unde, de la staţia de autobuz, pe dreapta când urci, se desfăşura o imensă păşune (un fel de a spune) unde oamenii îşi căutau un locşor pentru a-şi întinde păturile, pentru a face un foc să frigă ceva carne sau ciuperci sau ce-or mai fi fript oameni atunci pe grătar, in aer liber. Din luna mai 2017 e o ditamai parcarea acolo…

Noi ne-am dus “mai in spate”, să nu fie aşa aglomerat. Au aşezat părinţii pătura, mama pregătea nu-ştiu-ce pe pătura şi tata construia o “vatră” pentru foc. Eu şi sora mea adunam crenguţe uscate… apoi eu m-am instalat pe pătură, să alung furnicile care n-aveau ce face şi se dădeau la mine.

La câţiva metri distanţă, un cal sur (cu picăţele mai închise la culoare; poza e orientativă, pe pe olx) păştea liniştit. Şi cum păştea el aşa liniştit se tot apropia de pătură. Ceva mai departe erau şi alţi cai care-şi vedeau de ale lor. Mă gândeam că tare fain ar fi să urc pe spinarea lui. Îl aud pe tata:

- Nu vrei să urci pe cal?

- Mă aruncă - îi spun, parcă mirată că mi-a citit gândul.

- E blând. Hai aici!

Calul ne-a lăsat să ne apropiem, tata m-a luat in braţe - cu toate comentariile mamei - şi m-a aşezat pe spinarea calului. Nooo! Ţin-te, fată! Calul a luat-o la fugă şi eu mă ţineam de coama lui ca înecatul de firul de pai! Am început să ţip, ‘că tare mă mai zdruncina calul (dar nu era in goană nebună – mai apoi am aflat că era un batrânel). L-am auzit pe tata strigându-mi să nu mai ţip Am amuţit brusc, calul şi-a încetinit viteza şi s-a oprit la un moment dat. Am alunecat de pe el ca uleiul pe faianţă şi picioarele nu mă mai puteau ţine in poziţie verticală. Tata a apărut imediat, m-a luat in braţe şi m-a dus la pătura. Am băut apă şi mi-am revenit

Calul, deh! Şi-a amintit că in zona unde şedeam noi era iarba bună şi s-a apropiat din nou - mai cu tupeu de data aceasta. Tata m-a întrebat dacă mai vreau să incerc. Eu am zis da din tot sufletul, dar mama a zis nu tot din tot sufletul. Şi a fost cum a vrut ea.

Da, e vineri, dar postarea este pentru Fleur and Color on Wednesday, la Ella.