Suport pentru umbrele din tuburi hartie

Prima săptămână din luna octombrie s-a încheiat acum 3 zile și am depășit termenul pentru prima temă din jocul Transformări creative – octombrie 2023.

Termenele pentru teme nu sunt obligatorii, dar mi-ar plăcea să mă pot încadra. În octombrie este despre refolosirea tuburilor din hârtie, astfel: 1. obiect decorativ/util din unul sau mai multe tuburi; 2. obiect decorativ/util din inele din tuburi; 3. decorațiuni pentru Halloween; 4. Fii creativ! Pentru fiecare tema e dedicată o săptămână din luna octombrie.

Obiectul meu util este un suport pentru umbrele realizat din tuburile de la role de șervețele.

Am mai folosit hârtie de ambalaj de la flori – pentru a înveli tuburile. Pentru că nu am avut suficientă hârtie pentru a avea toate tuburile aceeași culoare am ales vișiniu (bate spre magenta), mov deschis, cu dungi subțiri mov și mai deschis și pentru unul dintre tuburi am fost nevoită să folosesc altă hârtie, mov închis (mai mult celofan). În total sunt 15 tuburi, de diferite înălțimi și diametre.

După ce-am învelit toate tuburile în hârtie le-am lipit între ele și pe toate pe un rotund din carton învelit în hârtie de la buchet de flori (pe ici-colo se cam vede lipiciul). În mijloc e un cilindru confecționat dintr-o fâșie de carton – pentru a avea suportul echilibru dar și rezistență mai mare. Tuburile le-am legat și cu un fir de lână galben-auriu răsucit, tot pentru mai multă rezistență.

Capetele tuburilor lungi și vișinii le-am astupat cu nasturi (negri, vișinii, și unul mov pentru un cilindru scurt cu diametru mic plasat frontal); capetele celorlalte tuburi sunt astupate cu rotunduri din carton negru lucios.

În suport încap cel mult patru umbrele.

Din istoria umbrelei

Nimeni nu știe cine a inventat umbrela, dar există diferite dovezi că este cunoscută de vreo 4000 de ani, folosită fiind de civilizațiile antice din Egipt, Mesopotamia, China, India, Grecia și Roma.

Inițial au fost folosite că protecție împotriva soarelui. În China antică a apărut prima umbrelă de soare (din hârtie) ceruita/lăcuită pentru a fi impermeabilă și folosită pentru protecția împotriva ploii (cele mai multe umbrele de azi sunt fabricate în China; americanii au, și ei, mai multe fabrici de umbrele).

Oamenii au început să folosească umbrelele pentru a se feri de ploaie în secolul I d.Hr. Femeile din Roma își impregnau umbrelele cu ulei, dar apa se scurgea pe ele.

În Europa, umbrela a devenit accesoriu feminin începând cu secolul al XVI-lea. Primul bărbat care a purtat o umbrelă în Londra se spune că a fost filantropul englez, scriitor și călător, Jonas Hanway (12.08.1712 – 05.09.1786). Mai este amintit și scoțianul John MacDonald. Curând și alți bărbați au început să folosească umbrela.

Primele umbrele erau simple frunze de palmier (sau altele asemănătoare) și erau sinonime cu bogăția. Sinonime cu bogăția au fost mult timp mai apoi, fiind considerate un semn de distincție. Azi, umbrelă nu are cine nu vrea, și sunt fel și fel de modele, culori, forme, din diferite materiale – sunt și unele la care poți asculta muzica preferată, unele care te informează dacă va ploua și tot așa (umbrelele au intrat, și ele, în era înaltei tehnologii).

Frunzele se usucă și cad – plutind ușor spre pământ, foșnind în adieri de vânt - aerul e umed și răcoros, soarele încălzește domol, iar ploaia se poate declanșa din senin - dacă nu-ți place ploaia nu uita umbrela.

Citate despre ploaie si umbrelă

de la Mehmet Murat ildan citire:

• Dragul meu prieten, știi, nu există zece moduri diferite sau o sută de moduri de a iubi ploaia, există o singură cale: când plouă, fii cu aceasta, fără umbrelă.
• Umbrela este confort, ploaia este viață! De multe ori trebuie să lași confortul pentru a atinge viața.
• Nu cel care nu are umbrelă se udă cel mai mult sub ploaie, ci acela căruia nu-i place ploaia.
• Una dintre cele mai mari magii ale ploii este că face să apară de nicăieri mii de umbrele.

Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay

Chipul lucrurilor viitoare

În 1933, romancierul englez H.G.Wells publica romanul Chipul lucrurilor viitoare, o relatare fictivă având ca subiect relațiile internaționale din următorii cincizeci de ani ai secolului XX. Previziunea cea mai importantă din cartea lui Wells se referea la izbucnirea unui "război ultim" în Europa, în viitorul apropiat. Data pe care o alesese scriitorul era ianuarie 1940, iar cauza războiului – un incident minor în Danzig, în care e implicat un evreu polonez, comis-voiajor, împușcat mortal, în gară, de un tânăr nazist. Tânărul interpretase greșit efortul grotesc al polonezului de a-și îndrepta o coroană dentară ruptă, văzându-l ca pe un gest de batjocură față de un reprezentant al celui de-al Treilea Reich. În povestirea lui Wells, incidentul e doar scânteia care aprinde butoiul cu pulbere al rivalităților și suspiciunile din Europa. În două zile războiul cuprinde întreaga Europă. Tensiunea, spune Wells, crescuse atât de mult, încât un dezastru părea o ușurare, dându-i în același timp Europei libertatea de a se sfâșia în bucăți.

Ceva foarte asemănător s-a petrecut și în realitate, în toamna lui 1939, cu patru luni mai devreme decât prevestise Wells. Războiul european a izbucnit la trei zile după ocuparea Danzigului de către germani. Cererile ca fostul oraș german să fie returnat Germaniei au dus la un conflict care a început cu invadarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939 și a luat amploarea unei conflagrații în momentul când imperiile britanic și francez au declarat război Germaniei, două zile mai târziu. Cauza imediată a conflagrației a mascat realitatea faptului că, până în 1939, situația politică europeană fusese dominată de o extraordinară tensiune provocată de prăbușirea sistemului internațional stabilit la sfârșitul Primului Război Mondial. Conflictul din septembrie 1939, care a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost de fapt rezultatul unor cauze de o anvergură mult mai mare decât statutul orașului Danzig. (...) În timpul unei întruniri convocate pe 23 mai 1939 în vederea pregătirilor pentru atacul împotriva Poloniei Adolf Hitler le-a spus comandanților militari că miza nu era orașul Danzig: Noi vrem să ne extindem spațiul vital în est și ne luăm toate măsurile de precauție pentru siguranța proviziilor alimentare.

Războiul care a izbucnit în septembrie 1939 poate fi explicat corespunzător numai în contextul deteriorării ordinii europene din perioada anilor 1930, când combinarea mai multor factori precum criza economică, ascensiunea dictaturilor autoritare, dezacordurile ideologice profunde, rivalitățile naționaliste și eșecul eforturilor făcute de Liga Națiunilor pentru a păstra un climat de pace a făcut să crească considerabil probabilitatea unui conflict major. (...)

Motivul principal care a făcut din război o certitudine a fost refuzul intrasigent al Poloniei de a face concesii puternicului său vecin german. (...)

Statele vest-europene nu erau prea încântate de ideea unei alianțe cu Polonia însă adevăratul scop al politicilor vest-europene era de a descuraja sau de a restrânge orice acțiune militară germană în altă parte a Europei folosind Polonia ca zonă de rezistență. (...)

Fragmentele de mai sus sunt copiate din cartea publicată de Richard Overy: 1939 - Numărătoarea inversă. Europa înainte de al Doilea Război Mondial (Editura Litera, București, 2019).

Richard Overy (n. 23.12.1947) este profesor de istorie modernă și contemporană la Universitatea din Exeter (din 2004). A scris și a publicat mai bine de douăzeci de cărți despre cele două războaie mondiale și mai cu seamă despre perioada interbelică, lucrări care au fost primite bine atât de specialiști cât și de publicul larg.

Înscriu postarea în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Titlul postării am ales să fie titlul romanului lui H.G.Wells deoarece am sentimentul că sunt personaj într-o ficțiune, dar și pentru că am senzația a ceea ce se numește déjà vu.

Ziua mondiala a Profesorului

În anul 1994, UNESCO a stabilit ca Ziua Internațională a Profesorului să fie celebrată în fiecare an în data de 5 octombrie, profesorii fiind indispensabili într-un învățământ de calitate. Organizația Națiunilor Unite – prin reprezentanții săi – insistă ca toți profesorii care sunt angajați să fie remunerați suficient de bine și să beneficieze de formare profesională pentru a fi motivați și de resursele financiare și de cele educaționale.

Ziua Mondială a Profesorului e menită să sensibilizeze oamenii cu privire la importanța rolului jucat de profesorii din întreaga lume.

Te inspiră, te distrează și ajungi să înveți o mulțime de lucruri chiar și fără să știi, este de părere Nicholas Sparks.

Când nu sunt bine plătiți, când nu au material didactic, când trebuie să cumpere din banii lor anumite rechizite și altele de gen oamenii bine pregătiți nu aleg – de regulă – să rămână la catedră și locurile lăsate libere de profesioniști sunt ocupate de oameni slab pregătiți care acceptă și un salariu mic. Un sistem de învățământ în care profesorii sunt prost plătiți nu va pregăti pentru viitor la fel de mulți oameni cum ar putea-o face un profesor calificat – pentru a „curăța” un sistem de neprofesioniști e nevoie (între multe altele) și de salarii bune; pe măsură ce vor alege profesioniștii să predea vor fi excluși, încet dar sigur, amatorii.

Aprecierea profesorilor e importantă – vitală, aș zice, pentru viitorul unei națiuni – dar e doar primul pas în construirea unei lumi în care educatorii sunt apreciați, sprijiniți și finanțați din toată inima.

Aprecierea profesorilor pune lumea educației in mișcare. (Helen Peters)

Într-o conferința TED (Vancouver), Sheryl Lee Ralph, actriță și cântăreața americană, a spus:

Vă rog să respectați profesorii. Plătiți-le banii pe care îi merită. Cum se face că în fiecare zi le putem oferi profesorilor cea mai valoroasă resursă naturală a noastră – creierul copiilor noștri – și să nu considerăm că merită mai mult din toate?

În toată țara (în toată lumea!), profesorii se confruntă cu o mulțime de probleme: politici guvernamentale care reduc bugetele pentru școli, pregătirea profesională, discriminarea dintre profesorii și elevii din comunitățile marginalizate, salarii mici, material didactic puțin spre deloc (în foarte multe școli) și multe altele. Pe lângă toți acești factori de stres, profesorii par a fi și în prima linie când e vorba despre violența în școli. Toate aceste probleme îi împiedică să facă ceea ce știu ei cel mai bine: să-și învețe elevii.

Mintea umană este un lucru incredibil. Poate concepe măreția cerului și complexitatea componentelor de bază ale materiei. Cu toate acestea, pentru ca fiecare minte să-și atingă întregul potențial, are nevoie de o scânteie. Scânteia cercetării și a mirării. Adesea acea scânteie vine de la un profesor... Dacă privești în spatele fiecărei persoane excepționale, există un profesor excepțional. Când fiecare dintre noi se gândește la ceea ce putem face în viață, sunt șanse să o putem face datorită unui profesor. (Stephen Hawking)

Toți cetățenii unui stat – chiar dacă nu mai au copii de vârstă școlară sau n-au avut – ar putea să se implice și să susțină politici care sprijină financiar profesorii și să nu mai susțină fel de fel de minuni (uneori) care le îngreunează și mai mult munca.

Cred că profesia de profesor contribuie mai mult la viitorul societății noastre decât orice altă profesie. (John Wooden)

Profesorii se confruntă în fiecare zi cu nenumărate provocări (nu doar având de învățat copii cu temperamente și personalități diferite): resurse limitate, săli de clasă aglomerate, clădiri care sunt pericol pentru ei și copii, dar se confruntă și cu provocarea unei lumi în schimbare rapidă.

Am ajuns să cred că un mare profesor este un mare artist și sunt la fel de puțini ca alți artiști mari. Predarea ar putea fi chiar cea mai mare dintre arte pentru că mediul ei este mintea și spiritul omului, spunea John Steinbeck.

Predarea este mai mult decât transmiterea de cunoștințe - este o schimbare care inspiră. Învățarea înseamnă mai mult decât absorbția faptelor - este dobândirea de înțelegere. (William Arthur Ward)

Despre profesorii dedicați s-ar putea spune că sunt eroii necunoscuți care lucrează neobosit în culise pentru a transmite cunoștințe și pentru a inspira următoarea generație de lideri, gânditori și inovatori.

Influența unui mare profesor se extinde cu mult dincolo de limitele sălii de clasă. Profesorii oferă baza pentru creșterea intelectuală și bunăstarea emoțională a copiilor, devenind adesea mentori și confidenți de încredere.

Cred că profesorii sunt cei mai responsabili și importanți membri ai societății deoarece de eforturile lor personale depinde soarta Pământului. (Helen Caldicott)

Elevilor nu le pasă cât de mult știi până când nu știu cât de mult îți pasă. (John C. Maxwell)

Ceea ce lași în urmă nu este ceea ce este gravat în monumentele de piatră, ci ceea ce este țesut în viețile altora. (atribuit lui Pericle)

De câte ori apare numele Pericle îmi amintesc de un coleg pe care l-am avut în școala generală (clasele V-VIII). La ora de istorie profesoara îi pune mai multe întrebări pentru a-l salva de corigență. Între alte întrebări – la care a răspuns corect mai mult sau mai puțin – l-a întrebat cine a fost Pericle și ce a făcut el. Colegul a răspuns senin, foarte serios: Vindea măsline. Am râs toți, dar profesoara râdea cu lacrimi (și noi râdeam la un moment dat de râsul ei). I-a încheiat media cu cinci – evident, Pericle nu vindea, personal, măsline, dar sub conducerea lui se dezvoltase în Atena (între altele mult mai importante) comerțul cu măsline.

Deși în învățământul preuniversitar am avut parte de doar câțiva profesori pe care i-am apreciat, îmi place să cred că știu să apreciez rolul unui profesor și știu în mod cert că profesorilor nu le este ușor cu toți copiii și adolescenții pe care îi au în grijă, s-ar putea spune. In rol de profesoară de-aș fi, știu sigur că aș suporta foarte greu un elev așa cum am fost eu începând din clasa a doua...

Anexez postarea in tabelul joculului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colt.

Numai de bine tuturor profesorilor, de ieri, de azi, de mâine!

Ziua mondiala a Animalelor

An de an este marcată Ziua Internațională a Animalelor, în 4 octombrie, în cinstea Sfântului Francisc din Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscan (între altele) și protectorul tuturor păsărilor și animalelor. Aproape întreaga viață a Sfântului Francisc e legată de dragostea pentru oameni dar și pentru animale. A predicat și oamenilor și animalelor că datoria tuturor este de a-l lăuda pe Domnul, iar oamenii au o datorie în plus: de a proteja natura cu toate ființele ei.

O legendă despre el spune că într-o zi, pe când călătorea alături de alți frați călugări, au dat de niște copaci plini cu păsări; i-a rugat pe călugări să-l aștepte, pentru a le predica surorilor lui, păsările – păsările l-au înconjurat, nici una nu a zburat.

În această zi sunt – n-ar fi rău să fie – sărbătorite toate animalele de pe Terra, fie sălbatice, fie domestice. Astfel de zile sunt menite ca, prin educație, conștientizare, lumea să devină un loc în care să conviețuiască în armonie oameni și animale.

E absolut clar că habitatul animalelor este influențat într-o (prea) mare măsură de acțiunile oamenilor (în special a celor care vor profit cu orice preț din prelucrarea/comercializarea lemnului – distrugând pădurile inclusiv pentru a construi vile de lux – prelucrarea/comercializarea blănurilor considerate prețioase, prin vânătoarea ca sport s.a.m.d.).

A fost sărbătorită pentru prima dată în Germania (Berlin), în anul 1925, la inițiativa scriitorului și activistului pentru drepturile animalelor Heinrich Zimmermann, care și-a dorit să se dedice o zi pentru celebrarea relației dintre oameni și animale și pentru a crește nivelul compasiunii și gradul de conștientizare cu privire la problemele privind bunăstarea animalelor – în 1931, după multă muncă de convingere, a obținut votul unanim pentru declararea datei de 4 octombrie ca Zi Mondială a Animalelor, în cadrul Congresului Internațional de Protecția animalelor din Florența.

Istoria omenirii de defrișare, supraproducție, supraconsum, supradezvoltare își arată efectele – activitățile omului au avut un impact devastator asupra biodiversității, asupra populațiilor de animale sălbatice, mai ales.

Scopul sărbătorii de azi este de a scoate în evidență importanța pe care animalele o au în viața omului. La nivel mondial pare că tot mai multe țări se implică în susținerea acestei zile și a semnificației ei, tot mai multe state implicându-se și legislativ pentru protejarea biodiversității.

În aproape toată lumea sunt organizate evenimente și campanii prin care se atrage atenția asupra creșterii alarmante a speciilor pe cale de dispariție.

O altă specie pleacă... să sperăm că măcar în paradis nu există oameni, scria pe undeva.

Următorul animal dispărut ar putea fi chiar omul... Terra se va descurca minunat fără oameni, pentru că Natura își poate vedea de ale ei fără omul lacom și egoist.

Nu știu cine a zis-o, dar... privind în jurul meu cred că am ajuns în acea zi:

O societate căreia nu-i pasă de animalele pe cale de dispariție, care sunt aproape de moarte, nu-i va mai păsa într-o zi nici de bătrâni.

Au dispărut o mulțime de specii: marele pinguin nordic, leul de mare japonez (1974), tigrul tasmanian (1936), cormoranul cu ochelari, broasca de aur din Costa Rica (1989), vrabia de mare cenușie (1990), scoicarul canarian (1994), tigrul javaian (1994), capra din Pirinei – Ibex (2000), delfinul chinezesc (2006), broasca țestoasă de pe insula Pinta (2012) și multe altele.

Altele sunt în pericol critic de dispariție: lemurul roșu, rinocerul (negru, javanez și cel din Sumatra), jerboa (șoarecele cangur), tigrul de Sumatra, broasca țestoasă marină, antilopa saiga, și multe altele.

Cercetătorii afirmă că o specie tipică dispare în decurs de zece milioane de ani de la prima apariție – mă gândesc că e în firea lucrurilor, dar cred că intervenția agresivă a omului micșorează perioada...

Ziua de 4 octombrie e marcată și pentru bucuria celor care iubesc animalele. Pentru a nu tortura, pentru a nu ucide animale (din plăcere) nici nu e cazul să le iubească cineva... Nu mă refer la vânătoare – vânarea, în anumite situații, are sens; vânătoarea ca sport, însă, n-o înțeleg. Cine vrea trofee să se apuce de-un sport! Ah, nu! Prea mare efortul – mai ales pentru performanță = trofee. Mi se pare foarte trist că în unele zone din lume oamenii braconează de foame...

Un cap de animal ca trofeu nu te face câștigător; trofeul vieții aparține celor care reușesc să intre în capetele animalelor, înțelegându-le profund (nu știu cine a zis-o).

Animalele nu folosesc cuvinte, dar știu să ne arate recunoștință, respect și chiar... dragoste. Nu animalele sunt imperfecte, ci noi, pentru că nu am învățat să comunicăm.

Nimeni nu a învățat vreodată un pui să devină găină, dar trebuie să ne angajăm să creștem copiii astfel încât să devină adulți civilizați, capabili să-și respecte semenii, pentru că nu mai suntem în stare să ne ascultăm sufletul (nu știu pe cine citez)

O altă legendă despre Sfântul Francisc e despre lupul din Gubbio, care mânca oameni și animale. Francisc l-a rugat să facă pace cu oamenii; pentru a menține pacea, oamenii l-au hrănit. Sfântul Francisc a binecuvântat lupul pentru a întări pactul.

Când l-a văzut pe Sfântul Francisc, lupul a sărit să-l muște. Omul a întins mâna spre el și l-a chemat: - Frate. Lupul s-a oprit uimit. Până atunci toată lumea aruncase în el cu pietre, strigând urât. Ce frumos a fost acel cuvânt de dragoste! - Frate, nu mai face rău. Dacă ești bun, toată lumea te va iubi. Frate lup, promite-mi că nu vei mai ucide pe nimeni. Lupul și-a pus laba pe mâna Sfântului și promisiunea a fost făcută.

Pare că oamenii au pierdut relația cu natura, deci și cu ei, motiv pentru care, probabil, mulți devin violenți în raport cu cei care sunt diferiți și, în special, în raport cu animalele.

Toma de Celano spunea despre Francisc din Assisi:

Caritatea s-a extins, cu inimă de frate, nu numai asupra oamenilor nevoiași, ci și asupra animalelor, asupra reptilelor, asupra păsărilor, asupra tuturor ființelor. Cu toate acestea, el avea o tandrețe deosebită pentru miei, deoarece, în Scriptură, Isus Hristos e adesea comparat pentru smerenia sa cu mielul blând.

Secretul întregii Creații este cuprins în Sfântul Francisc și exemplul său: coexistența dintre om și natură care devine iubire și frăție. Dincolo de specia umană. Dincolo de specii.

1. Image by Pexels from Pixabay  2. Image by Claudia from Pixabay

Ziua internationala a nonviolentei

Ziua Internațională a Nonviolenței este marcată de ziua nașterii lui Mahatma Gandhi (2 octombrie 1869), inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente la nivel de mase, printr-o rezoluție adoptată în unanimitate în Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 15 iunie 2007. Este o zi care marchează munca de o viață a lui Gandhi: folosirea protestului nonviolent pentru a susține libertatea și drepturile civile. E o zi potrivită pentru a răspândi mesaje de pace și toleranță.

A învăța că în viață, mai ușor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul și violența cu abnegația, ar trebui să fie un element fundamental în educația oricărui copil – spunea Gandhi.

Gandhi a asistatat cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state: India și Pakistan, o consfințire a separării între hinduși și musulmani, divizare care a dus la sfârșitul anului 1947 la un război civil în care au murit peste un milion de oameni și șase milioane au "devenit" refugiați. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării țării a provocat ura unui fanatic hindus care îl asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase.

Gandhi și-a imaginat și și-a dorit o lume în care chiar guvernul, poliția și armata sunt non-violente. Era conștient că acest nivel de non-violență nu e la îndemâna oricui pentru că cere credință și curaj incredibile (și nu toți oamenii le posedă) așa că a conturat ideea că nu toți oamenii trebuie să țină cu încăpățânare de non-violență mai ales dacă aceasta e folosită ca scuză pentru lașitate.

Cred – scria el – că acolo unde singura alegere este între lașitate și violență eu aș sugera violența.

Gandhi a explicat filosofia non-violenței în autobiografia sa:

Când mă cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna.

Gandhi s-a născut hindus și a practicat hinduismul întreaga sa viață, majoritatea principiilor lui provenind din hinduism. El credea că toate religiile sunt egale și că în centrul fiecărei religii sunt adevărul și dragostea (compasiunea și non-violența). Și punea la îndoială ipocrizia, abaterile și dogmatismul din toate religiile. A fost un neobosit reformator social.

Rezistența morală prin nonviolență trebuie să fie principiul călăuzitor pentru a reglementa relația dintre individ și societate. Gandhi a văzut evoluția civilizației umane ca un progres constant către nonviolență. Ar trebui reafirmată zilnic dorința de a avea o cultură a păcii, toleranței, înțelegerii și nonviolenței.

Cel care crede în nonviolență împărtășește cu mulți alții scopul unei societăți decente, drepte și echitabile; își dorește să vadă încetarea nedreptății, tiraniei, corupției și exploatării oamenilor de către semenii lor (nu va gândiți că "sună" a ideologie socialistă/comunistă! e cu totul altceva). Nonviolența insuflă un sentiment de moralitate, egalitate și respect pentru drepturile ființei umane; stimulează aprecierea tuturor culturilor și religiilor; este o expresie a iubirii universale care promovează unitatea între oameni și sentimentul de a fi parte dintr-un întreg armonios.

Martin Luther King Jr. - cele șase principii ale nonviolenței

Au mai fost, și mai sunt în lume oameni care au propovăduit/propovăduiesc nonviolența. Unul dintre ei este Martin Luther King Jr., pastor baptist, activist politic și social, născut în 15 ianuarie 1929, asasinat în aprilie 1968.

Probabil că el și-a dezvoltat filosofia nonviolenței și angajamentul față de justiția socială pe învățăturile Noului Testament – etica socială creștină și conceptul de "iubire": Iubește-ți aproapele. El a fost la fel de influențat și de tradițiile spirituale orientale, fiind astfel unul dintre "urmașii" lui Gandhi.

Martin Luther King, Jr., în ceea ce se numește "Scrisoarea lui King de la închisoarea din Birmingham", a enunțat șase principii ale filosofiei sale de nonviolență:

1. Nonviolența e un mod de viață pentru oamenii curajoși. 

2. Nonviolența caută să câștige prietenie și înțelegere. 

3. Nonviolența e menită să învingă nedreptatea, răul, nu oamenii. 

4. Nonviolența susține că suferința poate educa și transforma. 

5. Nonviolența alege dragostea (compasiunea) în loc de ură. 

6. Nonviolența conduce la credința că universul este de partea justiției. 

Activiști social-politici pentru drepturi și libertăți

Activiști social-politici care promovează nonviolența sunt (au fost) mulți în lume: James Bevel, Nelson Mandela, Dalai Lama, Aung San Suu Kyi, James Morris Lawson Jr., John Robert Lewis, Gene Sharp, Desmond Tutu, Mairead Maguire, Jody Williams, Arun Gandhi s.a.

Nonviolență nu înseamnă pasivitate – e o formă de curaj, nu de lașitate (nesupunerea civică, de exemplu, este un act de curaj). Cel care alege pasivitatea pentru că îi este frică sau îi lipsesc instrumentele violenței nu este cu adevărat un "luptător nonviolent", ci doar un fricos – motiv pentru care Gandhi a enunțat ideea că între lașitate și violență e mai bună alegerea violenței, când e singura alternativă. Cel care rezistă pasiv nu e fricos, ci pasiv în sensul că nu este agresiv fizic, verbal etc. față de adversarul său, dar mintea, emoțiile sale sunt întotdeauna active, căutând constant să-și convingă adversarul că e posibil să greșească, să-și convingă adversarul că toți oamenii trebuie să se bucure de "justiție socială" etc.. Altfel spus: pasiv fizic, dar puternic activ spiritual; nu rezistență pasivă la rău (taci și suportă), ci rezistență nonviolentă activă la rău (non-cooperare, boicot, discursuri, eseuri, conferințe, manifestații pașnice etc.)

Ce diferență are pentru morți, orfani și cei fără adăpost, dacă distrugerea nebună este săvârșită sub numele de totalitarism sau sub numele sfânt al libertății sau al democrației?

(Mahatma Gandhi)

Imagine de Peter Schmidt de la Pixabay

(postare programata)

Octombrie in citate si cateva versuri

Pentru că mă pricep puțin spre deloc să descriu frumusețea toamnei în octombrie le dau cuvântul celor care nu doar că văd și simt frumosul dar îl pot și exprima în cuvinte.

Plopii din octombrie sunt torțe aprinse care luminează drumul către iarnă. (Nova Bair)

Există o armonie în toamnă și o strălucire în cerul ei, care nu poate fi regăsită de-a lungul verii, ca și cum n-ar putea fi, ca și cum n-ar fi fost vreodată. (Percy Bysshe Shelley)

Octombrie este luna frunzelor pictate. / Strălucirea lor bogată scânteiază acum în jurul lumii. (Henry David Thoreau, Nuanțele de toamnă)

Copacii sunt în frumusețea lor de toamnă, / Cărările pădurii sunt uscate, / Sub amurgul de octombrie / Apa oglindește un cer nemișcat. (William Butler Yeats)

Octombrie e vremea când / copacii revelează / culori pe care le-au ascuns tot anul.

Oamenii au / și ei / un octombrie al lor. (J.M.Storm)

Ar trebui să știi că octombrie este prima lună de primăvară. (Karel Capek)

La final, un sfat financiar, de la Mark Twain:

Octombrie este una dintre lunile în care speculațiile la bursă sunt extrem de periculoase; alte luni în care situația e la fel sunt iulie, ianuarie, septembrie, aprilie, noiembrie, mai, martie, iunie, decembrie, august și februarie.

Postarea participa la jocul Citate favorite gazduit de Suzana pe blogul Floare de colt.

Octombrie cu bucurie să fie!