Tuburi pentru etalat esarfe

Mă dă creativitatea afară din mine! (nu din mine de cărbune) Ce-am cu creativitatea? Nimic! Nimic în comun.

În urmă cu nu mulți ani am văzut un video pe YT: o tânără a lucrat un suport din tuburi de carton, pentru eșarfe. Eram sigură ca rețin principiul – salvasem și link-ul, pentru orice eventualitate, dar cine știe în ce computer ieșit din uz o fi acel fișier unde salvasem link-ul.

Pentru că tema numărul patru (ultima săptămână din această lună) la Transformări creative-octombrie 2023 este Fii creativ! pentru că tot sunt la capitolul depozitat eșarfe, pentru că nu am reținut principiul, am ales să confecționez... suportul (?) din tuburile unor role de prosoape din hârtie.

Sunt șapte tuburi, de lungimi și grosimi ușor diferite, un umeraș din plastic de la vreun tricou și fire din ață roz în degrade, bucle. Primul tub e introdus pe tija umerașului (tija era ruptă și cilindrul îl face mai rezistent.

Umerașul e înfășurat în fir subțire de lână cu ceva vag lucios, argintiu. M-am grăbit să termin, se vede clar. Îmi propun să revin la acest suport și să-l dichisesc un pic. N-o să vă spun câte mi-am propus de-a lungul timpului și toate sunt pe o listă de propuneri.

Am fost creativă (în sensul că am improvizat): fiecare tub este agățat de un fir de ață (răsucită în prealabil, să aibă rezistentă) legată direct de umeraș – șase tuburi, șase fire. Tubul cel mai de jos are firul cel mai lung. Pentru a rămâne tuburile în poziție orizontală, când așez și scot eșarfe, în dreptul fiecărui tub am legat firele lungi.

Ar fi fain să fie fiecare tub cu eșarfa lui – ar fi simplu și de scos și de așezat la loc, doar că voi așeza câte doua-trei pe fiecare tub, deci trebuie să țin de tub când scot o eșarfă, să nu cadă toate. Aș zice că nu este tocmai comod, ca cel confecționat din inele, dar – deși stau eșarfele claie peste grămadă – pot alege repede eșarfa pe care o vreau în momentul x, fără să scotocesc.

Ce simbolizează eșarfa

Se spune că eșarfa este pentru femei ce este cravata pentru bărbați: o formă de comunicare prin care cineva își afirmă stilul sau statutul; un mod de a-și afirma personalitatea, dar și convingerile – politice sau religioase.

Este un accesoriu care emană rafinament, elegantă și având atâtea forme și mărimi se potrivește în ținuta oricărei femei. Se spune că sunt un simbol al feminității, deși poartă (și au purtat) și bărbații. E puțin probabil să mai dispară vreodată din modă.

Fapt divers

Cea mai scumpă eșarfă din lume a fost vândută, în anul 2011, la casa de licitații Christie’s din Londra cu suma de 4,8 milioane de dolari. O eșarfă Hermes costa (în 2011) vreo 400 de dolari.

E mare, e drept: 165/380 cm, și imprimeul e opera lui Henri Matisse: Oceania – Marea. A fost concepută pentru a fi montată ca panou de perete. A deținut-o Zika Ascher, fondatorul mărcii textilelor (și eșarfelor) Ascher, care, la începutul afacerii sale, a solicitat mai multor pictori din Paris să elaboreze imprimeuri pentru textile. Circa 50 de artiști francezi și englezi de top au conceput ediții limitate pentru Ascher.

Uriașa eșarfă e unică. Există (au existat) și alte 30 de eșarfe cu același model, dar la dimensiuni obișnuite.

Mmmm... parcă-mi vine a înțelege de ce ajung unii să distrugă – teoretic, cel puțin – opere de artă evaluate la milioane și miliarde de dolari, euro, lire sterline, in semn de protest pentru ipocrizia privind preocuparea unora in vederea eradicării sărăciei. La cât costă unele genți, haine etc. de marcă... Hm. Sigur! Vulpea care n-ajunge la struguri zice că-s acri. Așa o fi, dar totuși...

Șase citate despre/cu eșarfe...

Mai am / eșarfa stacojie / pe care mi-ai dat-o. / miroase a / libertatea ta sălbatică.//

dacă am / putea / simți ceea ce / ne amintim / și nu doar / să ne amintim / ce am simțit. (Christopher Poindexter)

O femeie fără eșarfă este o femeie fără viitor. (Elizabeth Taylor)

În ceea ce privește moda, îmi place să adaug o eșarfă vesela la orice port - este un mod grozav de a completa o ținută simplă! (Bridgit Mendler)

Banii nu cumpără eleganța. Poți imbrăca o jachetă ieftină, adăugi o eșarfă drăguță, pantofi gri și o geantă minunată și vei fi întotdeauna elegantă. (Carolina Herrera)

Regina Victoria nu considera muzica, arta, literele ca izvorând în vreun fel din caracterul național: erau ceva cu totul aparte, decorațiuni elegante care semănau cu o eșarfă sau o brățară și în niciun fel nu exprimau sufletul țării. (Eduard Frederic Benson)

În această perioadă a anului, când temperatura scade, port pantofi anti-alunecare, o eșarfă de lână și o încruntătură permanentă. Uită de încălzirea globală. Pe măsură ce îmbătrânesc lumea devine mai rece. Acesta este un fapt. (Michael Robotham)

și un proverb tibetan

Motivația unuia este ca o eșarfă albă pură, dar intenția celuilalt este speranța neagră.

Frunzisul din fereastra

În 20 octombrie am intrat un pic pe FB, cu un scop precis, și dacă tot eram acolo am vizitat și pagina fotografului preferat: Brașov, orașul sufletului meu, unde – între multe poze frumoase foarte (și interesante) – am văzut-o și pe cea de mai jos.

N-am rezistat tentației și am adus-o aici, pentru jocul Reflexii în oglindă preluat de Carmen de la SoriN (http://fewstuff.blogspot.com/) și găzduit pe blogul Între vis și realitate.

Vineri spre sâmbătă, cu puțin înainte de miezul nopții, a început o furtună veselă. O numesc veselă pentru că deși era puternic vântul, nu părea... furios. Crengile copacilor se zbăteau într-un fel de dans și pe fereastră intra aer extraordinar de cald – m-am gândit că e de la „gura de aerisire” a celor din magazinul aflat la parter, dar era doar aerul-aer. Sâmbătă a fost cald; duminică la fel. Vântul a bătut în continuare, dar în etape și nu la fel de puternic. Interesant mi se pare că până și mestecenii și-au păstrat pe crengi mare parte dintre bănuții lor aurii, cu tot vântul.

Orionidele

În noaptea de 21 spre 22 octombrie, în emisfera nordică a Pământului (deci și în România), a putut fi observată o ploaie de stele. În această perioadă Pământul trece printr-un nor de praf lăsat în urmă de coada cometei Halley, una dintre cele mai cunoscute comete. În timpul nopții – în zonele unde întunericul e deplin, mai ales, pot fi văzute 20-30 de stele căzătoare pe oră.

Orionidele sunt o ploaie de meteori care apar în timpul lunii octombrie. Acești meteori sunt numiți Orionide deoarece radiază din constelația Orion – punctul de pe cer de unde par să provină. Particulele de praf se ciocnesc cu atmosfera Pământului și ard, creând fenomenul stelelor căzătoare.

Deși cerul a fost senin, deși am căscat ochii spre cer, nu am văzut stelele căzătoare. Știu că de-a lungul anilor, din balconul apartamentului, am văzut stele căzătoare, doar că nu-mi amintesc din ce punct de pe cer (constelație) proveneau – de fapt, nu-mi amintesc luna în care am văzut meteorii, ‘că n-aveam pe atunci idee ce și cum cu stelele căzătoare (nu e ca și cum azi aș ști foarte multe, dar ceva mai mult știu). Ploi de stele sunt cam în fiecare lună a anului.

Inele pentru etalat esarfe

Trece timpul și se schimbă anotimpul, și-am rămas în urmă rău cu joaca tuburilor din carton. Dintr-o mie de probleme am rămas cu 999 – legate de tehnologie! Să înfășor în ață aurie inele din carton de la un set de pahare e bagatelă, pentru că nu-i nevoie de laptop și tastatură, sisteme și-alte cele...

Din șase inele de carton (late de un centimetru, cu diametru de cinci și-un pic) am găsit doar patru; le-am legat câte două și pe toate de un mini-umeraș de la șosete pentru a realiza un mini-suport pentru a depozita eșarfe.

Patru inele sunt prea puține pentru câte eșarfe am, dar câteva și-au găsit locul potrivit – inele pot fi adăugate oricând.

Pentru umeraș am folosit și staniol, să nu mai rămână vârfurile albe, cum am pățit la clamele pentru perdea. Și pentru că la mijloc, îmbinarea dintre cârlig și tijă, nu prea am reușit o înfășurare dichisită am prins un mărțișor-broșă care simbolizează zodia Pești. Unde am legat inelele de umeraș am mascat cu câteva zale dintr-un lanț auriu – zalele sunt fine, nu se agață eșarfele în ele.

Am amânat esențialul: am lucrat acest suport pentru tema doi (9-15 octombrie) la jocul Transformări creative – octombrie 2023, care este despre realizarea unui obiect decorativ / util din inele de hârtie.

Din istoria eșarfei

Eșarfa este cunoscută din cele mai vechi timpuri – vreo 3000 de ani în urmă. Prima dată a fost identificată într-un portret al reginei Nefertiti, în Egiptul antic; regina e înfățișată purtând, sub podoaba de pe cap, o eșarfă strâns legată. O statuie din secolul al IX i.Hr. înfățișează un împărat asirian purtând un șal.

În jurul anului 500 i.Hr. femeile din Atena purtau eșarfe pentru a-și spori farmecul în timp ce femeile indiene – în aceeași perioadă – le purtau pentru a-și acoperi capul.

În China antică le purtau soldații – dovada ar fi statuile descoperite de arheologi și care înfățișau soldați. În jurul anului 230 i.Hr. eșarfele erau parte a uniformei militare pentru a arăta gradul.

În Roma antică, în jurul anului 10 d.Hr eșarfa era folosită mai mult în scop igienic, pentru a șterge transpirația de pe gât și de pe față – au fost purtate inițial de bărbați, în luptă sau când prestau munci obositoare; le aveau la gât, peste umăr sau înnodate în jurul taliei ca o centură.

În Croația, în jurul secolului al XVII-lea, soldații de toate gradele purtau eșarfe: ofițerii aveau eșarfe de mătase, alte grade aveau eșarfe de bumbac.

În timpul Revoluției Franceze și bărbații și femeile purtau eșarfe în culori diferite pentru a-și afișa afilierea politică la principiile democratice: Libertate, Egalitate, Fraternitate.

Napoleon Bonaparte a adus / a trimis pentru prima sa soție o eșarfă egipteană (unele surse spun indiană); se spune că ei i-a plăcut atât de mult încât a comandat 400 în următorii trei ani. Cam în același timp, al treilea duce de Cracovia ar fi creat prima eșarfă tricotată.

Accesoriul a devenit popular cu adevărat odată cu ascensiunea reginei Victoria, în anii 1800 – se zice că purta eșarfe de mătase ca accesoriu, popularizându-le în rândul nobilimii.

În timpul primului război mondial tricotarea de mănuși, șosete și eșarfe (fulare) devenise un fel de "datorie patriotică" – tone din aceste obiecte au fost trimise celor care luptau pe front.

În primul și în al doilea război mondial, piloții avioanelor de vânătoare purtau eșarfe pentru a-și proteja gâtul de frig la altitudini mari.

În timpul primului război mondial, mătasea a început să apară în vest, și multe firme care produceau îmbrăcăminte au început să producă accesorii din mătase. Unul dintre primele grupuri care a produs eșarfe de mătase după război a fost Liberty of London, care folosea imprimeuri strălucitoare, în contrast puternic cu cenușiul din timpul războiului..

Succes răsunător, însă, a avut, în 1937, Thierry Hermès, de la Hermès International (casă de modă de lux înființată în 1837) – a creat eșarfe din mătase după modelul purtat în luptă de soldații lui Napoleon. Compania a achiziționat mătase brută din China, și a fost prelucrată în atelierele proprii, incluzând în design și modele pictate manual. Au devenit extrem de populare și dorite, dar erau foarte scumpe și nu și le permitea oricine.

În momentul în care a fost inventată vâscoza (material semisintetic supranumit "mătase artificială"), eșarfele au devenit un accesoriu accesibil tuturor.

Eșarfele din in, bumbac, lână au început să apară în timpul celui de-al doilea război mondial, când femeile au fost încurajate să ocupe locurile de muncă lăsate libere de bărbații plecați la război. Nu le purtau în jurul gâtului, ci pe cap, pentru a evita să-și prindă părul în vreun angrenaj, dar și pentru a se proteja de frig când era cazul.

De atunci, eșarfa a devenit atât element de bază în modă cât și unul funcțional, pentru bărbații și femeile din toată lumea.

Azi, eșarfele sunt confecționate din tot felul de materiale, toate culorile și combinațiile de culori și modele, pictate manual sau imprimate, decorate cu mărgele și fel și fel de împletituri și franjuri, țesute sau dantelate; sunt lungi, scurte, late, înguste, pentru plajă, pentru fiecare anotimp; se poartă la gât, pe cap, legate în talie sau de toarta genții, ca accesorii de păr s.a.m.d. și pot fi legate în multe moduri (fiecare cu ideea lui).

Mihail Sebastian, in memoriam

Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosif Mendel Hechter, s-a născut în 18 octombrie 1907, la Brăila, în familia unor intelectuali. Alt pseudonim: Victor Mincu.

Studiază Dreptul la București și la Paris; a lucrat ca secretar la o casă de avocatură apoi ca avocat.

Intrarea în literatură i-a făcut-o Nae Ionescu, cel care a fost președintele comisiei sale de bacalaureat. Debutează în publicistică la ziarul Cuvântul (în redacția căruia lucrează mai mulți ani); publică în majoritatea revistelor importante ale vremii: România literară, Revista fundațiilor regale, Viața românească etc..

Debutează editorial cu volumul de proză Fragmente dintr-un carnet găsit (1932). Opere principale: Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940) – influențate de Marcel Proust, Gustav Flaubert și alți romancieri francezi; Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume (considerată a fi capodopera sa), Ultima oră s.a.

Piesele Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost ecranizate – prima a fost coproducție româno-franceză, cu Marina Vlady în rolul principal.

În 1934 publică romanul De două mii de ani: Texte, fapte, oameni – despre ce înseamnă să fii evreu în România. Prefața (antisemită) pe care a scris-o Nae Ionescu aduce cărții o celebritate nedorită (Mihail Sebastian a acceptat să fie publicată acea prefață).

În 1935 publică și Cum am devenit huligan, carte în care adună articolele apărute în presă, un dosar despre cum a fost primită opera sa – la vremea aceea procedeul era foarte modern (André Gide îl folosise în romanul Falsificatorii de bani).

E un scriitor total: a cultivat cu strălucire publicistica, pamfletul, eseul, genul epic, teatrul. Ca dramaturg – personalitate cu totul distinctă în întreaga istorie a artei dramatice românești – este maestrul de necontestat al teatrului poetic.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construiește o imagine veridică a lumii interbelice, dar și una atemporală a societății românești din secolele XX și XXI – înlocuind nume și ani, articolele sale sunt valabile și astăzi, dovadă a talentului său scriitoricesc și a capacității sale de a pătrunde esența lucrurilor.

(https://edituravremea.ro/colecțîi/fapte-idei-documente/articole-din-cuvantul-lui-nae-ionescu)

La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Mihai Sebastian este licențiat din serviciu, fiind evreu: i se interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage şi licența de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din Bucureșți. În perioada războiului nu are drept de semnătură. Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a face posibilă reprezentarea, la 1 martie 1944, a piesei Steaua fără nume, un fost coleg de liceu, avocatul Ștefan Enescu, acceptă rolul de autor al piesei, sub pseudonimul Victor Mincu. 

La începutul anului 1945 este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același an, ia fiintă Universitatea Liberă Democratică, unde urmă să tină cursuri și Mihail Sebastian. Dar în ziua de 29 mai 1945, în drum spre Universitate, este lovit de un camion și moare, la vârsta de 37 de ani.

(https://humanitas.ro/autori/mihail-sebastian)

La aflarea veștii, Mircea Eliade, aflat încă în Lisabona (consilier cultural), este copleșit...

Eugen Ionescu îl regretă, și el, foarte mult:

Îl iubeam așa de mult... Mihail Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie autentică. Era acum un frate, un prieten. Se maturizase. Devenise grav, profund.

În jurnalul său (1935 - 1944), Mihail Sebastian îl amintește pe Eugen Ionescu abia în 1940, când acesta s-a întors de la Paris, agitat, tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, pentru că mama lui era evreică și el sigur c-ar fi avut neplăceri – se destăinuise prietenului:

Da, era evreică din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte. (...) Aș fi vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca să fiu sentimental cu el.

Într-o altă pagină, ceva mai târziu, Mihail Sebastian scria despre Eugen Ionescu disperat din cauza războiului și a ascensiunii cămășilor verzi:

(...) Eugen Ionescu, a venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră poate înnebuni... Eugen Ionescu află că nici numele de Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut creștin – și nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a fi avut în vinele lui sânge evreiesc.

Eugen Ionescu îi arată prietenului sau o pagină din Jurnalul lui Gide despre literatura evreilor, de un perfect antisemitism și mai apoi, în Cișmigiu la o terasă, aud la un aparat de radio discursul lui Hitler. Eugen Ionescu, palid, se ridică și fuge, spunând că nu mai rezistă. În 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă în Franța.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui Nae Ionescu... Prin Nae Ionescu l-a cunoscut pe Mircea Eliade, de care l-a legat o lungă prietenie. A fost prieten bun și cu Eugen Ionescu, care se desprinsese de grupul de la Brăila (al lui Nae Ionescu, să zic așa) din motive de percepție religioasă, mai întâi, apoi din considerente ideologice. Mihail Sebastian, cu o percepție mai acută a prieteniei, deși dezamăgit de mentorul său Nae Ionescu, încă îl mai voia lângă suflet, la fel ca și pe bunul său prieten Mircea Eliade.

Nae Ionescu urmărise să întemeieze religia politica a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață (...) a avut o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială carismă. (...) Nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste.

(https://moldova.europalibera.org/a/28006891.html)

A fost acuzat ba că-i „de dreapta, ba că-i de stânga, și a ajuns să fie marginalizat și de ideologii de dreapta și de cei de stânga – și nici evreii nu l-au iertat din cauza unor scrieri care i-au adus acuzația de a fi antisemit. El ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să i se recunoască privilegiul de a fi danubian – ceea nici Nae Ionescu nu i-a permis (Amintește-ți că ești evreu! Ești Iosif Hechter, un român din Brăila, de la Dunăre? Nu, ești un evreu din Brăila, de la Dunăre) și nici alții nu i-au permis.

Mihail Sebastian le-a răspuns tuturor în eseul Cum am devenit huligan:

M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.

Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură a brutalității și tranzacții.

Este aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile noastre publice aproape metodă.

Pentru un spectator calm, felul în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri incidente, este o distracție curentă.

Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului.

În vremea când Mihail Sebastian era atacat din toate părțile (din dreapta și din stânga, de legionari și de comuniști, de prieteni și de dușmani, de români și de evrei – era prea evreu pentru naționaliștii români si prea român pentru naționaliștii evrei) Mircea Eliade l-a susținut, mai mult sau mai puțin, deși mai apoi s-a cam distanțat...

Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puținii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicație din care rezultă gratitudinea sa: Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite - și care nu vor supraviețui, dacă vor supraviețui, decât pentru că și el a spus un cuvânt - cel mai frumos. Mihai, 1935.

Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. În anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriți de prezența lui și tăceau atunci când el intra în încăpere.

În decembrie 1937, Sebastian simte că e pe cale să-și piardă toți prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevăr, atunci, cu câteva zile înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, apăruse faimosul text nefast De ce cred în biruința mișcării legionare, semnat de Eliade în publicația de extremă dreaptă Bună Vestire. Poate neamul românesc să-și sfârșească viața… surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini?, transcrie stupefiat Sebastian în Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937)

(https://revista22.ro/cultură/mihail-sebastian-și-mircea-eliade-cronică-unei-prietenii-accidentate)

Fără ezitare, pe față, se arată de partea lui in momente de cumpănă doar patru confrați: Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al. Rosetti. Discret, se pronunță în sprijinul său Eugen Ionescu, Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Mihai Ralea. Privilegiul de a fi evreu e ocolit de cei mai mulți deoarece un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din conturul seismografic al celor repede contaminați de umoarea antisemită.

Peste timp, cartea De două mii de ani a fost tradusă pentru prima dată în limba engleză de Philip Ó Ceallaigh. Scriitorul britanic Paul Bailey, publică în The Guardian, sub titlul Îmi este rușine să fiu trist: remarcabila poveste a unui student evreu în România anilor 1920, o cronică amplă a volumului lui Mihail Sebastian De două mii de ani:

Făcând parte din ceea ce românii identifică drept "generația de aur, interbelicii", Sebastian avea prieteni care vor deveni faimoși la vârsta maturității: Mircea Eliade, "expertul subtilelor diferențe între religiile lumii", Emil Cioran, "filosoful rebel", care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii stiliști ai limbii franceze, și Eugène Ionesco, cel care va deveni "marele dramaturg al teatrului absurd" și care a înlocuit vocala "u" cu "o" pentru a-și face numele francez.

*

După moartea violentă și nu tocmai elucidată, în primele zile ale instaurării comunismului, Mihail Sebastian a intrat într-un con de umbră. Faptul că el este considerat azi unul dintre cei mai buni cronicari ai epocii de început al nazismului se datorează fratelui sau Benu, care a reușit să strecoare jurnalul nepublicat în valiza diplomatică a Ambasadei Israelului la București, când a emigrat, în anul 1961.

Manuscrisul a rămas la familia Hechter până după anul 1989. A fost publicat în 1996 la Editura Humanitas. Jurnalul a fost tradus şi editat în mai multe tări: Franța, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie și Germania (ediția germană a primit, în 2006, Premiul "Geschwister Scholl"). E momentul în care Mihail Sebastian devine faimos, într-un fel în care nu a reușit în timpul vieții.

Câteva citate

Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă.

Din Jurnal 1935 - 1944

Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg.

Orbecăim cu toții într-o imensă, tristă, întunecată mulțime - milioane, milioane, milioane - și moartea nu alege, nu așteaptă. (sâmbătâ, 12 iulie 1941)

Din De două mii de ani

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Din Jocul de-a vacanța

Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viață. O fată deșteaptă. Groaznică specie.

Un text interesant despre prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade:

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=446&editie=23&autor=de%20Henri%20Zalis

Alte trei articole despre Mihail Sebastian

• https://historia.ro/sectiune/portret/moartea-lui-mihail-sebastian-lovit-de-un-camion-2209913.html
• https://www.artline.ro/Mihail-Sebastian-30052-1-n.html
• https://www.contributors.ro/mihail-sebastian-o-biografie/

Eradicarea saraciei e posibila?

Ziua de 17 octombrie, altă zi de... mare importanță, maaare: Ziua Mondială de Eradicare a Sărăciei.

Sărăcia este cea mai gravă formă de violență. (Mahatma Gandhi)

Să nu înțeleagă cineva că minimalizez importanța unor astfel de zile dedicate – n-aș mai scrie despre - dar... prea pare vorbărie goală la nivel guvernamental. Nu știu... Doar pe mine mă pufnește râsul când aflu despre astfel de zile în care se fac cheltuieli foarte mari pentru a conștientiza populațiile existența sărăciei, a foametei, a bolilor etc. în lume?! La câți bani s-or cheltui pentru organizarea și desfășurarea unor conferințe internaționale pe teme vehiculate de zeci de ani, pentru alte mii de evenimente organizate menite să conștientizeze oamenii alea-alea... mai rămân bani pentru eradicarea sărăciei, a foametei?! Exagerez un pic. Totuși: chiar crede cineva că eradicarea sărăciei e posibilă la nivel mondial?

Această zi e dedicată comemorării lui Joseph Wresinski care s-a zbătut – după puteri – să ajute oameni. Dar nici cei ca acest om nu cred că sunt atât de naivi încât să creadă că vor fi, vreodată, eradicate sărăcia, foametea etc. Nu există voință politică pentru așa ceva, dar teoria dă bine pe agendele unor politicieni, mai ales.

Am trăit în era comunistă, când se scanda că nu există oameni săraci, că nu există oameni fără adăpost pentru că... așa e comunismul: toți sunt egali, și unii mai egali decât alții – unii foarte bogați, alții foarte săraci (și ceva la mijloc), fix ca-n capitalismul blamat de susținătorii comunismului (ce utopie, comunismul! ce bătaie de joc, de fapt). Hm. Sunt unii, născuți și crescuți în era comuniștilor, care afirmă și azi că pe atunci nu existau oameni fără adăpost, oameni săraci și oameni flămânzi. În mod sigur, ei trăiau în lumea lor mică și comodă, nu aveau habar ce se întâmplă altora.

Când dau mâncare săracilor, sunt numit sfânt. Când întreb de ce săracii nu au mâncare, sunt numit comunist. (Dom Helder Camara)

Această zi de 17 octombrie, cu semnificația ei, e strâns legată și de eradicarea foametei (Ziua Mondială a Alimentației) dar și de Ziua Mondială a Persoanelor fără Adăpost.

Principalele cauze ale sărăciei, ale foametei

De ce ar trebui să existe foamete și lipsuri în orice țară, în orice oraș, la orice masă, când omul are resursele și cunoștințele științifice pentru a asigura întregii omeniri nevoile de bază ale vieții? Nu există deficit de resurse. Deficitul este în voința umană. (Martin Luther King Jr.)

Sărăcia este una dintre cauzele principale ale foametei. Mai sunt și altele: capriciile naturii, capriciile unor bogătași bătrâni care se plictisesc și le e ciudă pe tinerețea altora și atunci îi trimit la război... pentru patrie și neam să-și dea viața, desigur, în timp ce ei stau la căldurică sau se plimbă prin lume să citească discursuri, între altele.

Milioane de oameni nu-și pot permite să cumpere alimente hrănitoare, să-și cumpere /arendeze o bucată de pământ unde să cultive pentru consumul propriu sau pentru a crește câteva păsări / animale (când unii au, totuși, posibilitatea... ba dă gripa-n păsări, ba pesta în porci și oamenii rămân săraci lipiți – uneori, din nou).

Avem arme de distrugere în masă (...). Sărăcia este o armă de distrugere în masă. Sistemul de sănătate este o armă de distrugere în masă. Șomajul este o armă de distrugere în masă. (Dennis Kucinich)

Foarte mulți dintre semeni privesc cu dispreț spre oamenii săraci... Copiii din familiile fără posibilități financiare sunt marginalizați la școală, ba chiar batjocoriți (în unele cazuri). Oamenii săraci sunt acuzați – prea ușor – de lipsa chefului de muncă, de lene... Cei mai mulți oameni săraci nu au avut parte de învățătură, deci nu au prea mari șanse la un loc de muncă plătit decent; foarte mulți oameni săraci muncesc și tot nu le ajung banii de la un salariu la altul...

Când privești cu dispreț pe cineva care suferă vizibil pentru că se confruntă cu sărăcia sau lipsa unui adăpost, nu dovedește cât de mare ești; în schimb, dezvăluie cât de multă suferință interioară trăiești. (Terence Lester)

Conflictele (războaiele) și/sau instabilitatea politică sunt cauze probabile ale sărăciei (și foametei) în destul de multe state. Conflictele afectează comunitățile, nu doar indivizi izolați - nu există (sau e distrusă) infrastructura, nu există terenuri disponibile, alimentele sunt rare și foarte scumpe, spațiile de locuit puține și nesigure.

Instabilitatea economică (crizele financiare) altă cauză probabilă pentru sărăcie și foamete în lume.

Încetinirea dezvoltării economice globale, diminuarea producției (creșterea, implicită, a șomajului), creșterea costurilor, reducerea cheltuielilor s.a. au impact negativ asupra capacității oamenilor din multe state de a-și procura alimente, de a-și satisface alte necesități de bază.

Libertatea este lipsită de sens dacă oamenii nu pot avea mâncare în stomac, dacă nu pot avea un adăpost, dacă analfabetismul și bolile continuă să-i urmărească. (Nelson Mandela)

Clima poate fi o altă cauză probabilă. Extremele meteo pot deveni cauza sărăciei. Lipsa hranei este semnificativ mai gravă în zonele cu sisteme agricole sensibile la variațiile de temperatură și precipitațiilor.

Bucata mea de pâine îmi aparține numai când știu că toți ceilalți au o parte și că nimeni nu moare de foame în timp ce eu mănânc. (Lev Tolstoi)

Colaborarea între guverne, organizații neguvernamentale, lideri mondiali din toate sectoarele ar trebui să lucreze împreună pentru a eradica, măcar în parte, sărăcia, foametea la nivel mondial. Dar cum să se înțeleagă – guvernele, liderii mondiali - în mărunțișuri de gen când ei au alte nevoi, alte interese?! Tot pentru binele public, desigur.

Ai întotdeauna o mână dispusă să ajute pe cineva, s-ar putea să fii singurul care o face. (Roy T. Bennett)

Image by Jo Justino from Pixabay

Ziua Mondiala a Alimentatiei

În 16 octombrie e celebrată Ziua Internațională a Alimentației (și combaterii risipei alimentare), instituită în anul 1945, când a fost înființată (la Quebec, Canada) Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), o agenție specializată a Națiunilor Unite (O.N.U.) care luptă (de 78 de ani!) pentru eradicarea foametei, a malnutriției și a sărăciei pe plan internațional.

Abia după 34 de ani a fost recunoscută ca sărbătoare mondială, la cea de a 20-a conferință FAO (noiembrie 1979). România a aderat la această organizație în 1961. Începând cu anul 2014, s-a început promovarea ideii de a hrăni lumea și de a eradica foametea în statele subdezvoltate. Foamete înseamnă lipsă mare, generală și prelungită de alimente – scrie în dicționar.

Testul unei civilizații este măsura în care îi pasă de membrii săi neajutorați. (Pearl S. Buck)

Între 1942 și 1945, britanicii au forțat transferul grânelor din India (colonie britanică la acea vreme) către Marea Britanie deși indienii se confruntau cu foametea (pe lângă brutalitatea crescândă a britanicilor). Armata Națională indiană condusă de Subhas Chandra Bose și mișcarea Părăsiți India! a lui Gandhi au creat multe probleme britanicilor și aceștia au răspuns prin impunerea unor măsuri și mai dure în India, măsuri care au contribuit la declanșarea unuia dintre cele mai grave cazuri de foamete din secolul XX. (in cartea Postdam, de Michael Neiberg). Oricând, oriunde se poate repeta istoria.

Oh, da! Asta se întâmpla cu 81, 78 de ani în urmă. Aruncați o privire spre lumea de azi. Azi ni se spune că suntem prea mulți pe Terra și de-aia e foamete, sărăcie. Îhî. În statele super-tehnologizate se aruncă tone de mâncare zilnic, în statele subdezvoltate nu se produce mai nimic, pentru că – nu-i așa?! - nu prea poți organiza ferme de animale, culturi diverse, fabrici de procesare, abatoare etc. în zone unde se sapă la greu după gaz, diamante, litiu, bauxită și alte materii prime (și materiale) necesare menținerii dezvoltării statelor... dezvoltate.

În 1945, după încetarea războiului, în Berlin, cetățenii se confruntau cu foametea și moneda de schimb pentru aproape orice ajunseseră să fie... țigările – germanii fumau pentru a-și bloca senzația de foame (Postdam, de M.N.).

Hrana insuficientă, săracă în cele necesare unei dezvoltări armonioase are impact negativ asupra sănătății, educației, dezvoltării economice și sociale a unor întregi comunități de pe tot globul.

Cu această ocazie a Zilei Mondiale a Alimentației se dorește promovarea - și conștientizarea – securității alimentare pe întreaga planetă, în special în perioade de criză. FAO, prin reprezentanții săi, consideră că ajută la creșterea gradului de conștientizare cu privire la politicile agricole care să fie implementate de toate guvernele lumii pentru a se asigura hrană suficientă disponibilă pentru toți oamenii. Asta când nu sunt războaie și alte conflicte, probabil.

În ultimii ani, în această zi se au în vedere diferite aspecte ale securității alimentare și agriculturii, inclusiv pescuitul (când nu e război și navele militare, submarinele, minele pun în pericol nu doar viața faunei subacvatice), schimbările climatice și biodiversitatea.

Ziua Mondială a Alimentației poate fi sărbătorită prin întâlniri cu familia și prietenii în jurul unei mese bine pregătite – privilegiu de care nu toți oamenii se pot bucura. Această zi nu este doar pentru sărbătorirea hranei sănătoase la care nu toți oamenii au acces, ci despre conștientizarea faptului că sunt foarte mulți oameni care aproape că nu au ce mânca în fiecare zi – măcar o dată pe zi.

Ziua de 16 octombrie este și despre conștientizarea dietelor sănătoase (a hranei sănătoase) – să învățăm care alimente sunt sănătoase și care nu sunt sănătoase. Ca și cum un om flămând ar fi foarte interesat ce conține un aliment pe care are ocazia să-l mănânce pentru a-și păcăli foamea. Ca fapt divers: produsele bio tradiționale in România tocmai s-au ales cu taxe mai mari (din 2024), ca o încurajare a consumului de hrană sănătoasă, fără aditivi fel de fel sau alte chimicale.

În esență, foamea în lume e măsurată prin numărul de oameni care sunt subnutriți în mod constant și nu primesc zilnic aportul caloric necesar unei sănătăți bune. Foamea înseamnă mai mult decât să nu ai suficientă hrană – e vorba despre a nu avea suficiente alimente hrănitoare; hrana fără aport suficient de calorii, proteine, vitamine și minerale împiedică dezvoltarea omului la orice vârstă. Copiii care nu beneficiază de aportul nutritiv necesar pentru a se dezvolta fizic și mintal se vor confrunta cu efecte negative pe termen lung. Se spune că din cauza alimentației deficitare mor în lume circa 45% dintre copii sub vârsta de cinci ani.

Terra produce suficientă hrană pentru a hrăni cele aproape opt miliarde de oameni, dar inegalitatea sistemică și disparitatea economică au condus la distribuție dezechilibrată și acces inegal când e vorba despre sursele de hrană.

Există destule pe această planetă pentru nevoile tuturor, dar nu pentru lăcomia tuturor. (...) Sunt oameni în lume atât de flămânzi, încât Dumnezeu nu li se poate arăta decât sub formă de pâine. (Mahatma Gandhi)

Când oamenilor le era foame, Isus nu a spus: Acum este politic sau social? El a spus: Te hrănesc. Pentru că vestea bună pentru omul flămând este pâinea. (arhiepiscopul Desmond Tutu)

Sunt (aproape) sigură că – deși pâine e metaforă - aici se vor auzi niște voci: pâinea nu e sănătoasă! Depinde de pâine, aș zice, și depinde de cantitate – pâinea făcută din ingrediente naturale, fără adaosuri artificiale, e bună. Când nu produci o pâine care rămâne proaspătă 14 zile reduci și risipa, ajuți și agricultorii (și pe alții din lanțul de producție).

Producerea hranei poluează

Producerea dispozitivelor electronice, a armamentului nu poluează, nici în timpul extracției materiilor necesare și nici în timpul producției... Nu, nu!

Agricultura e factor poluant, creșterea animalelor e factor poluant... Și-atunci... eradicăm agricultura, creșterea animalelor (cu toată industria aferentă) și oamenii se vor hrăni cu... produse fabricate în laborator, artificial, prin creșterea forțată a unei cefe de porc care n-a fost niciodată a unui porc.

Terenul agricol sub care s-au descoperit ceva minereuri valoroase pentru industria tehnologiei (sateliți, telefoane, televizoare, autoturisme etc.) trebuie desființat – pentru că e poluantă agricultura, nu de alta.

Terenul agricol sau pășunea unde vor unii să planteze pădure de eoliene trebuie scos din circuitul alimentar – pentru că energia verde (regenerabilă) e de preferat și... pășunatul, agricultura sunt poluante. Cât costă întreținerea unui astfel de parc eolian, cât costă să repari ceva la o eoliană, cât aluminiu și alte cele sunt necesare (și obținerea acestora e poluantă) contează mai puțin, cât timp nu mai poluează agricultura și pășunatul, care aduceau ceva mâncare oamenilor.

Atunci când sunt corect gestionate, agricultura, silvicultura, creșterea animalelor, pescuitul etc. pot oferi suficientă hrană tuturor oamenilor de pe planetă. Daaaar... Nu poți pescui în ape pline de petrol și mine neexplodate, de exemplu (de fapt, poți pescui, dar îți asumi riscurile) și nici in zonele unde se exploatează minereuri de litiu, de exemplu, nu poți face agricultură.

Dacă mi-e foame, aceasta este o problemă materială; dacă altcuiva îi este foame, această este o problemă spirituală. (Paul Farmer)

Oficialii ONU visează la foame zero! Îhî. Ei cu teoria și organizațiile neguvernamentale, oamenii cu suflet, în general, cu practica.

Ei au bani pentru războaie, dar nu pot hrăni pe cei săraci. (Tupac Shakur)

De-ar vrea politicienii lumii (și nu doar ei) hrană cu adevărat sănătoasă pentru toți oamenii nu ar mai permite să fie produse/comercializate toate chimicalele numite alimente. Poate că nu văd pădurea din cauza copacilor, dar mare mai e ipocrizia unora.

Parafrazându-l pe Jaques Diouf: foamea nu e o problemă de caritate, ci o problemă de justiție socială.

Image by lisa870 from Pixabay

(postare programata)

Gura mare in acvarii

Cu nu foarte mult timp în urmă, din stradă, am privit în gura unui pacient întins pe un fotoliu-pat dintr-un cabinet stomatologic. Fiind cabinetul la parter de bloc nici nu mi-a fost prea greu – era întuneric afară și lumina aprinsă în cabinet, fotoliul aproape de fereastră. Și-am zis, în gând: "Uau! N-aș accepta să fiu ca în acvariu cu gura larg deschisă spre trecători". Evident, să fii pe scaunul dentistului nu e rușinos, dar e, totuși, ceva intim, e ceva legat de intimitatea pacientului. Am văzut saloane de coafor și frizerii în acvarii și mă amuză cum arată clientele cu părul lațe de la apă (arătând ca niște pisici plouate), unii clienți cu ceva alb pe față s.a.m.d. La dentist, totuși, e altceva, mai ales că ar putea afecta emoțional trecătorii sensibili, care leșină doar la vederea instrumentelor.

După acel prim pacient, din când în când am mai văzut clinici de stomatologe în acvariu (cu ferestre mate, totuși, văzându-se în amănunt numai când e o fereastră deschisă), dar luni seară cred că am deschis gura larg – de mirare!

Coboram niște trepte pe lângă o clădire și mă opresc brusc, surprinsă! Un brunet bărbos, cu gura larg deschisă, palid (poate de la lumină, poate din alte cauze) zăcea întins pe-un pat îngust și un alt tip, îmbrăcat în alb și verde, cu mască de pânză, ochelari de protecție și vizieră, își ținea degetele în gura primului. Mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama ce văd! Era un cabinet stomatologic cu pereți din sticlă! Partea de zidărie era așa de înaltă... încât îmi ajungea la nivelul genunchilor. Fiind întuneric afară, pacientul nu prea avea cum să ne vadă în dreptul acvariului. Poate nici nu-i păsa, deși nu cred că i-ar plăcea să știe ce caraghios arăta întins acolo, cu mâinile pe abdomen, picioarele ușor depărtate, cu gura larg deschisă și cu degetele celuilalt jucându-se printre dinții lui.

Toți arătăm caraghios la dentist – dar de ce să acceptăm să ne vadă și străinii în postura aceasta? Pentru că suntem văzuți atunci și apoi nu ne mai recunoaște cineva pe stradă sau pe aiurea? Intimitate – mai ales pentru pacient - nu strică. Părerea mea. Oare ce-or urmări cu acest gen de practică?

Pe când cabinet de epilare sau de proctologie în acvariu?! Totul la vedere! Ce atâta pudoare?

Image by Gordon Johnson from Pixabay