Miercurea fara cuvinte - si Fara griji

Ce folos iti aduce faptul ca esti cel mai bun?

Martin Eden, de Jack London (rezumat)

Azi, unii se plang ca traim intr-o societate care si-a pierdut valorile, o societate in care spiritul de turma conteaza iar nonconformismul, cunoasterea nu au valoare. Sa fim obiectivi! Toti marii autori ai lumii au scris in romanele lor acelasi lucru, folosind - poate - cuvinte diferite si / sau limbi diferite: Traim intr-o societate corupta si profund ipocrita in care pentru a fi acceptat trebuie sa gandesti si sa actionezi in spiritul de turma, orice altceva fiind interzis.

Ar trebui sa-i credem pe marii scriitori mai mult decat ii credem pe istorici. Istoricii au consemnat mai mult ceea ce li s-a spus, pe cand scriitorii au trait cele mai multe experiente despre care povestesc in romanele lor; scriitorii au fost in mijlocul oamenior, in centrul evenimentelor.
**

Va amintiti de Martin Eden, din romanul omonim al lui Jack London?

Martin Eden salveaza de la moarte un prieten din inalta societate. Este invitat la masa si o cunoaste pe sora acestuia, de care se indragosteste.

Tanarul marinar sarac si fara educatie, Martin, provenit din zona orasului american San Francisco si-a dorit sa se ridice la nivelul social si intelectual al celor din lumea carora facea parte Ruth Morse, tanara de care s-a indragostit si de care dorea sa fie vrednic.

Incepe sa frecventeze bibliotecile si librariile si solicita ajutorul stapanei inimii lui pentru a reusi. Dotat cu o mare putere de a invata si cu o vointa perfect motivata prin iubire, Martin avanseaza rapid in plan intelectual si isi propune sa devina scriitor - unul de succes, visa el. Isi formeaza o conceptie despre viata si lume bazata pe teoriile darwiniste ale filosofului englez Herbert Spencer.

Ruth se indragosteste, la randul ei, de Martin si se logodesc.

Pe masura ce cunoasterea tanarului se largeste si incepe sa vada mai indeaproape viata familiei Morse si a celor ca ei, Martin realizeaza ca viata acestora nu este ceea ce credea el. Ceea ce vazuse - si crezuse - de la distanta se dovedea acum ca a fost doar spoiala, aparenta si nimic mai mult.

Din pacate, scrierile nu au succesul la care a sperat si dificultatile financiare nu l-au ocolit. Familia facea presiuni sa isi gaseasca un loc de munca serios, unde sa castige pentru a-si putea intretine viitoarea familie. In aceasta trista perioada intalneste un filosof agnostic, Brissenden, care ii devine prieten. Acest prieten e plin de sila la adresa societatii din care face parte si Martin este influentat de convingerile acestuia; isi face cunostinte in diferite cercuri revolutionar-anarhiste ceea ce, evident, nu convine familiei lui Ruth si altora ca acestia. Iubita il paraseste, toata lumea ii intoarce spatele si, mai apoi, Brissenden moare. Dar roata destinului se invarte: scrierile sale cunosc un mare succes si el devine un scriitor foarte cautat. Oamenii incearca sa-i reintre in gratii; Ruth il doreste, din nou, langa ea.

Imbatat de betia cunoasterii, Martin incepe sa inteleaga meschinaria si ipocrizia lumii în care traieste si, dezamagit, isi pierde dorinta de a trai.

 “Martin Eden” e povestea unui tanar sarac ce a dorit sa devina burghez si curand cand dorinta s-a implinit si-a dat seama de falsitatea vietii pe care dorise s-o traiasca.

Martin nu se credea superior celor in mijlocul carora visase sa traiasca, ci era cumplit dezamagit ca iubita lui facea parte dintr-o asemenea lume. Nu-i placea falsitatea si nu credea intr-o viata traita in minciuna, langa oameni fatarnici.

Pentru cineva scarbit pana in maduva oaselor de minciuna, ipocrizie si nedreptate, solutia salvatoare nu va fi niciodata cea aleasa de personajul lui Jack London. Individualismul sa-l fi impins, de fapt, pe aceasta cale fara intoarcere?

Pe scurt: lui Martin nu i-a fost de folos sa devina cel mai bun - a cunoscut ceva ce nu se gandea ca va cunoaste si sufletul lui nu a putut suporta ceea ce mintea a inteles.

Atunci, insa, mediocritatea sa fie calea acceptabila? Probabil ca nu. Poate doar o lupta acerba pentru a zdruncina din temelii teribila apatie si multumire cu nimic din punct de vedere spiritual a celor care formeaza turma.

A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate, scria pe undeva Andre Gide.

*

Unii afirma ca romanul “Martin Eden” este un strigat de disperare prin care autorul isi manifesta dezgustul fata de lumea burghezo-capitalista a Americii inceputului de secol XX.

Fila zburatacita din jurnalul unui brotacel

Ma intreaba cate unul ce fac de dimineata pana seara! Avand in vedere ca o jumatate din mine si-a pierdut interesul pentru cealalta jumatate din mine, ma suport - vorba lui Cioran. Aflictiune curata, ce mai! Si cand chiar nu ma mai suport imi iau alpenstocul si plec in munti, sa ma ascund de lume, cautand catacombe ramase de pe vremea razboiului, in speranta ca dau de vreun arcosolium si ma pun pe cercetat serios. Ma pun sau ma depun, poate e o diferenta - dar n-o sa va tin o alocutiune acum, ca nu sunteti atenti si-o sa credeti ca am logoree. In plus, am luat si o gura de curacit - acu’, de m-ar auzi iubita ar sari ca-njur, dar e treaba ei sa puna mana pe dictionar si sa se cultive, ca dormind pe aratura ramane necultivata. Asa e iubita mea! O intreb daca vrea sa ne despartim si-mi spune “nu”. O intreb daca vrea sa ne iubim si-mi spune “da”. Si-i zic ca din silabele acestea reiese “nuda”, iar ea se gandeste la “goala pusca” si-i explic ca, de fapt, ma refer la “pura”, asemenea monadei, ideea pura a filosofiei. Si ea ma priveste cu ochi goi, apoi clatina din cap. Pentru ochi e o placere, pentru creier... Am vazut-o ca s-a aprins si am sperat ca se si prinde - si s-a prins, ca laptele acru.

Privea in gura mea cum rostogolesc cuvinte al caror sens nu-l intelege si clatina din cap. Si-mi spune “brotacel”. Sunt brotacelul ei! Dar oricat m-ar saruta in print nu ma voi transforma.

Ea nu poate transforma nimic in ceva mai bun. In mai rau da. Nu-i singura al carei cap are mai multe colturi decat cladirea in care locuieste dar cu ea m-am pricopsit eu. Sigur, am vrut sa se intample si s-a intamplat: ce-si face omul cu mana lui se numeste lucru manual. Am incercat sa o desprind de mine, dar pace buna! Imi tot turuie ca sunt tot ce are, si-mi vine a-i spune ca mai are casa, bijuterii, masina… De m-ar lasa, ce bine mi-ar fi! Va trebui s-o tai din oras daca vreau sa scap de femeia-scai-in-par. Si-a dat seama ca nu mai corespunde ca amanta si incearca sa se marite, cu orice pret, dar n-a nimerit mirele potrivit. Nu pentru ce are in mansarda am ales-o, evident, si acum carcasa nu-mi mai spune nimic, n-are ce sa-mi mai ofere si balta-i plina de pesti care n-au habar ca vor ajunge in minciog. Sezonul de pescuit a inceput.

Eu inteleg ca nu-ntelegi, dar nu-nteleg ce nu-ntelegi, de ma-ntelegi eu te-nteleg. M-ai inteles?

Semneaza: Brotacel. 

p.d.n.

Poate va intereseaza

* Contracte civile - definite in Codul civil in vigoare din 1 Octombrie 2011

* Clasificarea contractelor

* Contractul de know-how (legatura externa)

* Norma juridica - notiuni generale

Infractiunea  - prezentarea, pe scurt, a unitatii de infractiune, a pluralitatii de infractiuni, a pluralitatii de infractori

* Apararea drepturilor nepatrimoniale: dreptul la libera exprimare, dreptul la viata privata, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, dreptul la replica si rectificare

* Violenta domestica - Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita

Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)

Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).

Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)

Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*

Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.

E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.

*

Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…

Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus - si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea - poate si destinul - e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu - inconstient - ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…

Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.

In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”

Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.

Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.

("Pelerinul Kamanita", Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)

Sotul nehotarat

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, un barbat care nu-si mai aprecia sotia. Aceasta era mereu ocupata cu treburile casei, cu spalatul si calcatul hainelor pentru sot si pentru copii. Femeia nu avea timp sa mearga la intalnire cu prietenele, la salonul de coafura si cosmetica si isi astepta sotul sa vina de la intalnirile cu prietenii. Sotia nu mai avea timp sa se preocupe de frumusete pentru ca avea copii de crescut si sot de ingrijit. Era o sotie devotata trup si suflet familiei.

Sotul, stiind ca acasa il asteapta mereu mancare calda si intelegere, mergea la lucru si apoi mergea cu prietenii. Stia ca sunt in siguranta copiii si bine ingrijiti. In timp, a observat ca prietenii lui au cate o ibovnica. Si-a spus ca nici el nu e mai prejos si a facut in asa fel incat sa aiba si el pe cineva: o tanara draguta, cocheta, care alta treaba nu avea decat sa cheltuiasca bani si sa stea in fatza oglinzii. Mereu vesela si fara griji il incanta pe sotul care devenea din ce in ce mai nemultumit de faptul ca sotia lui nu e dichisita si mereu vesela. Azi asa, maine asa... pana s-a hotarat si ajuns acasa i-a spus sotiei sa-si faca bagajul si sa plece pentru ca el a intalnit o femeie mai frumoasa si vrea s-o aduca acasa.

Sotia - mereu receptiva la dorintele sotului - si-a abtinut lacrimile si a inceput sa-si adune lucrurile: prea multe nu avea, pentru ca preocuparea ei principala erau copii si sotul... Dupa ce bagajul a fost facut a imbracat cea mai buna rochie, si-a desfacut parul si apoi l-a aranjat, si-a conturat ochii si si-a colorat obrajii, si-a pus bijuteriile pe care le avea si pe care le folosea cu ocazii deosebite - ocazii ce nu se mai ivisera de ceva timp. A terminat, a luat valiza si a coborat in salon, sa-si ia ramas bun de la sot... Acesta a privit-o lung, oarecum mirat.

- Unde te duci? o intreaba.

- Ai zis sa plec si plec, pentru a putea fi fericit langa o femeie mai frumoasa si mai tanara.

- Dar nu poti iesi pe usa din fatza, sa nu intalnestii copiii care trebuie sa vina de la scoala.

Sotia porneste spre usa care da spre curte...

- Nici pe acolo nu poti sa iesi! Vecina e in curte si daca te vede va da frau liber barfelor!

Sotia, nedumerita, se aseaza pe o sofa, cu valiza langa ea.

- Si, atunci, cum sa plec?

Sotul nehotarat, care incerca sa-si ascunda surpinderea la vederea sotiei care era atat de frumoasa in acele momente, si care nu voia sa recunoasca faptul ca s-a pripit alungandu-si sotia, ii zice:

- Poate ca ar fi bine sa mai ramai un timp...

(din colectia Povesti nemuritoare - nu e titlul original deoarece pe acela nu mi-l amintesc)

Andre Gide - Paludes

(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in 22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins din viata in 19 februarie 1951, la Paris.

Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah "Contemporanul", 1983)

Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului “nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.

Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic, in latina) si a mentionat in dedicatie ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii” sa-i explice propria lui scriere.

Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.

In Paludes povestitorului i se arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu” (conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din Paludes.

Cam pe aceeasi linie se va inscrie si “Prometeu rau inlantuit”. O scrisoare din 1897 (Prometeu e scrisa in 1899) cuprinde aceste randuri ale lui Gide: “Caut formula religioasa sau morala sub care sa-mi pot adaposti opozitia si cum s-o legitimez. O gasesc pe cea a lui Prometeu: “Sa te devotezi vulturului; si… atat!” Celalalt zice: “E tot ce ai gasit?” I se raspunde: “Da, tot ce-am gasit mai bun”

Gide s-a ridicat impotriva sistemelor care tind sa falsifice omul, sa-i vicieze personalitatea. Nu intamplator sacrificiul lui Prometeu nu izbuteste decat sa “infrumuteze” vulturul, care-si pastreaza cruzimea si indiferenta. Titanul redevine intr-adevar el insusi si descopera rasul, acest atribut al umanitatii, abia cand se hotataraste sa-si lichideze necrutatorul calau, abia cand inceteaza a mai iubi simbolul a tot ce “devoreaza” omenirea. Intre om si sistemele antiumane raportul e invers proportional, inflorirea lor atrage pieirea individului, el scade si ele cresc.

Paludes a fost scrisa la varsta de 25 de ani si Prometeu rau inlantuit la varsta de 30 de ani si au fost definite de autor drept sotii, dar ar fi gresit sa le consideram drept simple farse: Andre Gide a “glumit serios” (cum zice literatul din Paludes)

(prefata si traducere la Paludes si Prometeu rau inlantuit, Editura pentru Literatura Universala, 1969)

**

Paludes (mlastini e traducerea din latina) e povestea unui celibatar, Titir, care traieste intr-un turn inconjurat de mlastini si care mereu priveste si admira mlastinile, si e fericit - mlastinile, insa, isi schimba mereu aspectul, in functie de anotimp, in functie de cum e vremea, dar vietile burghezilor raman mereu si mereu la fel, cu fiecare zi care trece.

Toate profesiunile fara folos pentru sine sunt cumplite – cele ce nu aduc decat bani – si atat de putini incat trebuie sa o iei mereu de la capat. Cate stagnari! In clipa mortii ce vor fi realizat? – Isi vor fi ocupat locul! – Cred si eu! l-au ales marunt, ca si ei. Mie toate astea mi-s indiferente, fiindca scriuPaludes, dar alminteri as gandi despre mine ce gandesc despre ei. Zau, ar trebui sa incercam sa ne mai schimbam felul de viata.

- L-am vazut pe Titir, ii spune literatul iubitei sale care nu prea intelege mare lucru din poveste.

- Celibatarul?

- Da, numai ca in viata e insurat, tata a patru copii. Il cheama Richard… nu-mi spune ca abia a plecat, nici nu-l cunosti.

Angele a spus atunci, cam intepata:

- Vezi bine ca povestea ta nu era adevarata!

- De ce nu era adevarata? Pentru ca, in loc de unul singur sunt sase? L-am zugravit pe Titir singur, ca sa concentrez monotonia; e un procedeu artistic; doar n-ai fi vrut sa-i arat pe toti sase dand cu undita?

- Sunt sigura ca au, in viata, indeletniciri diferite!

- Daca le-asi descrie, ar parea diferite; odata povestite, intamplarile nu-si mai pastreaza valorile pe care le aveau in viata. Ca sa ramai veridic esti nevoit sa le mitocosesti. Important e sa arat emotia pe care mi-o provoaca.

- Dar daca emotia e falsa?

- Emotia, draga mea, nu-I niciodata falsa; n-ai citit si tu ca greseala incepe o data cu judecata? Si ce rost are sa poveststi de sase ori? De vreme ce impresia pe care o lasa e aceeasi, zau, de sase ori… Vrei sa stii cu ce se indeletnicesc in realitate?

- Spune, a zis Angele; pari scos din fire.

- De fel, am strigat… Tatal copiaza acte; mama vede de casa; un baiat mare da lectii; un altul ia lectii; fata cea mare schioapata; cea mica, prea mica, nu face nimic. Si mai e si bucatareasa… Pe sotie o cheama Ursule…Ia seama ca toti fac, zi de zi, acelasi lucru!!! […] Totul in viata lui a fost facut pentru a astupa niste goluri, pentru a umple niste lacune prea gaunoase – totul! Inclusiv familia. S-a nascut vaduv; zi de zi, aceleasi lamentabile compromisuri, surogate ale tuturor lucrurilor mai de soi. Si, pe deasupra, nu-ti face o parere proasta despre e, e cat se poate de virtuos. De altfel, se socoteste fericit. […] Angele, draga mea, la urma urmei nu ti se pare ca adevarata aventura lipseste din viata noastra?

- Vrei sa plecam amandoi intr-o scurta calatorie? Uite, sambata… ai ceva de facut?

- Dar ce vorba-i asta, Angele… poimaine?

- De ce nu? Am pleca impreuna dis-de-dimineata; […]

**

Nu accepta viata asa cum ti-o propun oamenii. Nu inceta de a te convinge ca viata ar putea fi mai frumoasa; a ta si a celorlalti; nu alta viata, viitoare, care ne-ar consola de aceasta si ne-ar ajuta sa-i acceptam mizeria. Nu accepta. Din ziua in care vei incepe sa intelegi ca nu Dumnezeu, ci oamenii sunt raspunzatori de aproape toate nenorocirile vietii, nu te vei mai resemna.

*

A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un mare semn de mediocritate.

*

Cand un filosof iti raspunde nu mai pricepi nici ce l-ai intrebat.

(din Paludes)

Altele:
Noile fructe, Andre Gide