Maya Forstater si Sorana Cirstea

Cercetatoarei Maya Forstater, in 2018 sau pe acolo, nu i-a fost reînnoit contractul / bursa la Centrul pentru Dezvoltare Globală (CDG) din cauza convingerilor critice față de ideologia de gen.

CDG are ca obiective reducerea sărăciei și inegalității la nivel mondial prin cercetare economică menită să conducă la politici și practici mai bune.

Ea a scris pe Twitter, la un moment dat:

Sentimentul intern al unui bărbat că este femeie nu are nicio bază în realitatea materială.

A comparat femeile trans, care se autoidentifică, cu Rachel Dolezal, o femeie albă americană care s-a prezentat în mod fals ca fiind de culoare. Maya Forstater a descris acest lucru ca fiind un sentiment în capul lor.

Procesul câștigat de Maya Forstater este un proces câștigat (și) în numele libertății de exprimare.

Citez în continuare din spusele expertei fiscale care a câștigat procesul împotriva organizației care a nu i-a mai reînnoit contractul:

Organizațiile care numesc oamenii bigoți și care îi discriminează din cauza convingerilor lor se pot aștepta să plătească daune semnificative atunci când aceste cazuri ajung în instanță.

Un bigot este cineva care are prejudecăți sau este antagonist față de o persoană sau de oameni pe baza apartenenței acestora la un anumit grup. Eu, și multe alte persoane cu convingeri critice față de sex, am fost victimele, nu autorii, discriminării alimentate de bigotism.

(sursa info: The Guardian)

Consider că e un fapt: identitatea biologică nu e același lucru cu identitatea de gen – cele două noțiuni nu trebuie confundate. Doar pentru că unora nu le place cum sună – sau înțeleg greșit - nu înseamnă că nu e adevărat.

În cazul acesta libertatea de exprimare a avut de câștigat. Poate că mai sunt multe alte cazuri dar informațiile nu au ajuns și la mine. Nici nu am căutat informații, și nici nu aș fi scris despre acest caz (care e documentat pe larg pe marele Internet) dacă nu ar fi pe tapet acum „cazul tenismenei” criticată de fel și fel de indivizi care "dau semne de mentalitate extremistă" (să fiu în trend).

Sorana Cîrstea a scris pe nici-nu-mă-interesează-unde:

Faceți bărbații din nou masculini, faceți femeile din nou feminine, faceți copiii din nou inocenți.

(Într-un fel, numai ea știe ce-a vrut să spună; sau a aruncat o piatră în apă și...)

Unii dintre fanii tradiției, normalității (ce-o fi însemnând și normalitatea) au văzut în acest mesaj semne (!!!) ale unei mentalități care nu acceptă comunitatea LGBTQI+. Și-au început atacul!

Pe bune?! Cât de bigot trebuie să fie cineva încât să înțeleagă așa ceva din această frază?! Auzi! Semne ale unei mentalități... Semne! Asta s-ar putea traduce și prin aceea că un scriitor care ar scrie în romanul său X că i-ar plăcea că iubita lui să fie mai feminină ar de semne ale unei mentalități care nu acceptă comunitatea...?

Ori eu nu înțeleg nimic din nimic, ori alții... caută nod în papură din reflex. Zău așa!

Sigur, fraza sportivei poate duce cu gândul (și) la vremea când era bine ca femeile să aibă grijă de soț, de copii, de casă iar bărbații... puteau face ce vor inclusiv cu soțiile, fiicele lor. Înțeleg că nu ar fi unica stupizenie dată public de această sportivă. Dar! Pentru a accepta ceva, pentru a tolera ceva nu înseamnă, automat, că trebuie să îți și placă.

Sportiva a susținut că mesajul postat de ea a fost unul pozitiv, influențat de întâlnirile pe care le-a avut. Din declarația ei:

A fost un mesaj care a venit după sosirea mea la Wimbledon și a fost un mesaj pozitiv. Ieri am văzut-o pe Prințesa de Wales, Kate, și m-a impresionat extraordinar de mult eleganța ei, eleganța doamnelor de aici, cât de frumos sunt îmbrăcați bărbații, toți la costum, cu cravată, și câtă disciplină au copiii, ce inocență, și totul a venit dintr-o admirație a mea față de acest turneu și de toate lucrurile frumoase pe care le-am văzut aici, care reprezintă acest turneu. (...)

(sursa: sport.ro)

E foarte adevărat: cu atâtea sensibilități la tot pasul e greu să concentrezi o idee amplă în câteva cuvinte fără echivoc, mai ales dacă nu ești mare maestru orator. Dar de aici până la... un proces de intenție cred că ar trebui să fie cale lungă. Părerea mea.

Ziua persoanelor cu dizabilități

Când corpul (organismul) nu funcționează adecvat în una sau mai multe dintre funcțiile sale (de mișcare, gândire, percepție, comportamentală, de relaționare socială etc.) din cauza unui „defect”, traumatism sau unei afecțiuni suntem în fața unei persoane cu dizabilități.

O persoană cu dizabilitate este acea persoană care are deficiențe fizice, mintale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanei în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți. (e definiția dată de ONU).

Dizabilitatea este diferită de handicap, se consideră în ultimul timp. Un defect genetic, o boală, un traumatism etc. generează dizabilitatea = abilitatea (fizică, intelectuală etc.) este diminuată, persoanele în cauză nemaiputând participa la activitățile zilnice și, multe, devin dependente de alții. Pentru (aproape) fiecare dizabiliate există mijloace asistive corespunzătoare (proteză auditivă pentru cei cu dizabilități de auz, scaun cu rotile pentru cei cu dizabilități de mers s.a.m.d.). Aceste mijloace/dispozitive asistive îi ajută pe cei in cauză să poată participa (în condiții de egalitate) la activități sociale (să meargă la școală, la muncă, la cumpărături etc.). Dar! Pentru ca persoanele cu dizabilități să poată folosi cu succes dispozitivele menționate (pe care ar trebui să le poată procura fără eforturi financiare extraordinare) sunt necesare amenajări specifice: rampe de acces, semnalizări sonore și altele de gen (accesibilități, altfel spus). Când nu există accesibilități apare handicapul = barieră, obstacol, greutate în plus sau cum vreți să-i spuneți. Prin amenajarea mediului fizic conform necesităților fiecăruia crește gradul de independență a persoanelor cu dizabilități.

Azi, 3 decembrie, este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. 

Este marcată anual, începând cu anul 1992, și are ca scop promovarea și implementarea unor programe destinate îmbunătățirii condițiilor de viață pentru acești oameni.

În anul 1976, adunarea ONU a proclamat anul 1981 „Anul Internațional al Persoanelor cu Dizabilități”, solicitându-se un plan de acțiune la nivel național, regional și internațional, cu accent pe egalitatea de șanse, reabilitarea și prevenirea dizabilităților. „Prevenirea” dizabilităților (poate) deschide inclusiv calea eugeniei.

Ziua a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU pentru a marca încheierea "Deceniului Naţiunilor Unite dedicat persoanelor cu dizabilităţi" (1983-1992). Deceniul a fost proclamat pentru a da timp guvernelor și organizațiilor să poată pune în aplicare activitățile recomandate în Programul Mondial de Acțiune.

Inițial, „titlurile” conțineau cuvântul „handicap” în loc de „dizabilitate”. Pentru „corectitudinea politică” se tot caută diferite denumiri. Cred că faptele contează mai mult decât denumirea și cred că unele guverne nu s-au înghesuit să ofere șanse persoanelor cu dizabilități. Guvernele României aproape sigur nu, având în vedere cum se prezintă numai rampele de acces în unele zone (clădiri, parcuri, magazine etc.) În plus, nici nu par a fi grăbiți politicienii români să implementeze niște politici clare cu privire la integrarea în viața socială a acestor persoane – politrucii de pe aici oferă „ajutoare sociale” în bani. Aceste ajutoare sunt necesare, când n-ai idei mai bune (voință, de fapt), dar conduc la marginalizarea și ignorarea omului în cauză, creează dependență (familială, în general), protecție (instituționalizată) și excluziune socială. În plus, impune numeroase servicii publice controlate exclusiv administrativ-birocratic și necesită costuri mari. Omul dependent de ajutorul „de la stat” este ușor de manipulat, de șantajat, de cei rău intenționați.

Societățile (oamenii, altfel spus) care ignoră necesitățile celor cu dizabilități își ignoră semenii cu probleme, îi izolează, le generează o stare de inferioritate morală și fizică.

În fiecare an, de 3 decembrie, se organizează mese rotunde unde se întâlnesc funcționari publici, politicieni, angajatori, organizații etc. și discută fel și fel de planuri ce urmează a fi realizate și implementate și, an de an, în România se discută, în restul timpului, despre diminuarea cheltuielilor bugetare prin eliminarea/micșorarea unor ajutoare sociale - nu neapărat ajutoarele celor cu dizabilități, dar aceste ajutoare nu acoperă necesitățile celor care nu au familie și care nu sunt instituționalizați.

Imagine de Elf-Moondance de la Pixabay

Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale

De Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale (21 martie) scriu o poveste adevărată.

Se întâmpla într-o vară, într-un parc mare din centrul oraşului, parc in care o porţiune era amenajată pentru copii: leagăne, tobogan, groapă de nisip şi altele.

Era duminică şi mulţi părinţi sau bunici erau acolo cu cei mici. Copiii, deşi nu se cunoşteau, s-au împrietenit imediat şi căutau să se joace împreună. Două fetiţe blonde, cu ochi mari şi albaştri, venite cu părinţii, nu vorbeau româneşte o boabă, dar acest fapt nu a fost o barieră in comuicarea cu ceilalţi copii. Se alergau, fugeau la părinţi şi cereau “un leu” pentru vata de zahăr pe băţ care se vindea la un mic stand aflat pe una dintre alei, apoi făceau coadă să treacă prin “labirintul” suspendat şi să coboare pe tobogan, se înghesuiau să ocupe vreun leagăn sau se învârteau pe rotativă - fiecare grup alesese altceva.

La un moment dat, in parc a intrat o familie cu două fetiţe brunete, cu ochi mari şi negri, cu zâmbetul pe buze, cu codiţe lungi împletite cu funde strident colorate. Purtau bluziţe albe şi fuste lungi, cu multe flori, in culori puternice. Străluceau de curăţenie şi bucuria le era întipărită pe chip. Mama şi tata erau şi ei curaţi: ea cu bluză albă şi fuste lungi colorate, el in pantaloni negri, cămaşă albă şi pălărie cu boruri largi şi tari. Cei doi adulţi, zâmbitori, s-au aşezat pe o bancă unde era mai mult loc liber, lângă două bunici - acestea, in mai puţin de un minut, s-au ridicat şi şi-au chemat nepoţii, să plece acasă. Cei mici nu şi nu, că mai vor să stea, că abia au venit. Bunicile au avut ultimul cuvânt.

Fetiţele brunete au urcat să se dea pe tobogan - toţi copii care făcuseră coadă acolo s-au împrăştiat prin parc şi toboganul a rămas numai pentru cele două, care au privit surprinse copiii care se îndepărtaseră, apoi au urcat iar pe tobogan, dar nu cu aceeaşi tragere de inimă. Părinţii lor vedeau ce se întâmplă şi stăteau stingheri pe bancă - nimeni nu vorbea cu ei, nimeni nu se juca cu fetiţele lor. Nimeni, până când cele două blondine au lăsat rotativa şi s-au dus glonţ la tobogan; una dintre ele, cea mai mică, avea vată de zahar pe băţ şi le-a oferit celor doua brunete, brunetele au privit spre părinţii lor şi apoi au rupt din zahărul de pe băţ. Gheaţa a fost spartă şi veselia a luminat din nou chipul celor două micuţe brunete. Toate patru vorbeau, pe limba ei fiecare, şi numai ele ştiu cum se înţelegeau. Cele două blondine n-au fost îndemnate de părinţi să faca gestul pe care l-au făcut; părinţii lor s-au apropiat de banca celorlalţi doi şi tânăra femeie - blondă şi ea - a întrebat in româneşte dacă li se permite să stea acolo. Zâmbind din nou, cei doi bruneţi le-au făcut loc.

Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale

Trecând peste zâmbetul trist care s-ar contura punând in aceeaşi frază “justiţie socială” şi “România”, vă anunţ că azi e Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Aniversarea a fost hotărâtă in 26 noiembrie 2007 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi aniversată prima dată in anul 2009, 20 februarie.

Pentru obiectivitate: cred că majoritatea oamenilor din lume zâmbesc trist când se gândesc la “justiţie socială”. Se tinde spre aşa ceva, dar e un ideal imposibil de atins. E părerea mea, şi încerc să argumentez.

Justiţia socială este un principiu fundamental pentru o coexistenţă paşnică şi prosperă între naţiuni şi in cadrul fiecărei naţiuni. Această justiţie socială trebuie asigurată de stat, statul având rolul esenţial in asigurarea bunăstării şi respectării drepturilor cetăţenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac aceştia parte, indiferent de sex, orientare religioasă sau sexuală etc - pe scurt: fără discriminări. Susţin principiile justiţiei sociale numai aceia care promovează egalitatea între sexe, nediscriminarea, drepturile popoarelor şi ale migranţilor, eliminând barielele de vârstă, etnie, religie, cultură, dizabilităţi, sex ş.a.m.d..

Nu se poate vorbi despre o societate justă atunci când poziţiile sociale sunt moştenite de la părinţi şi/sau depind de anumite atribute: clasă, sex, vârstă, culoarea pielii etc.. Astfel, societatea justă e aceea in care poziţiile sociale şi recompensele sunt (pot fi) dobândite de orice individ in parte (independent de categoria lui socială, de grup, sex, vârstă, rezidenţă etc.); e o societate justă aceea in care indivizii îşi pot depăşi condiţia, in sensul de a trece de la un statut social la altul, de la un statut ocupaţional la altul pe baza meritelor personale.

Justiţia socială este analizată din mai multe perspective (să le numesc astfel): ideologică, legislativă etc., dar nu vreau s-o lungesc prea mult, ci doar să argumentez - într-un mod sumar şi general - de ce cred că justiţia socială este doar un vis pentru cele mai multe naţiuni. Sărăcia extremă din multe state, discriminarea, negarea sau încălcarea drepturilor omului, foametea, vor continua să afecteze întregul mapamond, mai mult sau mai puţin. Pentru o adevărată justiţie socială trebuie să militeze, cred, fiecare individ in parte. Stabilitatea globală (şi zonală), prosperitatea, depind de garantarea unor niveluri mai înalte de trai şi de egalitate de şanse.

Acestea fiind spuse, întreb şi mă întreb: cum se poate ajunge, cu adevărat, la o societate justă?

O excelentă pildă despre “nimeni sărac, nimeni bogat, toţi egali” poate fi citită pe blogul lui @daurel.

Egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen între femei şi bărbaţi

Egalitatea de şanse şi egalitatea de tratament, egalitatea de gen sunt concepte complexe şi nu le voi analiza aici în adevăratul sens al termenului analiză, ci doar le voi aminti, şi numai cu privire la egalitatea între femei şi barbati.

Consiliul European a definit egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei sau egalitatea de gen, astfel: ”Egalitatea de gen presupune un nivel egal de vizibilitate, afirmare şi participare pentru ambele sexe în toate sferele vieţii publice şi private. Egalitatea de gen este opusul inegalităţii de gen, nu a diferenţelor de gen, şi urmăreşte promovarea participării depline a femeilor şi bărbaţilor în societate.”

În articolul 2 din Declaratia Universală a Drepturilor Omului se stipulează: ”Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.”

In art. 16 al. 3 din Constituţia României este inclusă egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi: ”Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.

Legea 202/2002 (republicata) privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi stabileşte că prin egalitate de şanse între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de sex masculin şi, respectiv, feminin şi tratamentul egal al acestora (art. 1). In art. 2 scrie: ”măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi şi pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex se aplică în domeniul muncii, educaţiei, sănătăţii, culturii şi informării, politicii, participării la decizie, furnizării şi accesului la bunuri şi servicii, precum şi în alte domenii reglementate prin legi speciale”.

Egalitatea în drepturi presupune că sunt asigurate aceleaşi drepturi tuturor. Acest concept este asociat unei egalităţi formale întrucât nu acoperă şi posibilitatea indivizilor de a-şi exercita drepturile ori capacitatea acestora de a şi le realiza efectiv. De exemplu, femeile au dreptul legal de a munci dar fără legislaţia care să asigure armonizarea carierei profesionale cu viaţa de familie nu există posibilitatea efectivă de ocupare a unui loc pe piaţa muncii (lipsa creşelor, a grădiniţelor îngreunează şi mai mult situaţia femeilor care doresc să aibă şi carieră profesională şi familie). Legislaţia europeană a impus in legislaţiile statelor membre anumite directive privind şi posibilitatea tatălui de a intra in concediul pentru creşterea copilului, de exemplu, dar procentul este foarte mic (există şi obligaţia tatălui de lua o lună de concediu pentru creşterea copilului).

Egalitatea între femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare comună a Uniunii Europene (şi nu numai), şi o condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor de creştere economică, ocuparea forţei de muncă şi a coeziunii sociale.

Prea mulţi oameni înţeleg egalitatea între femei şi bărbaţi la modul: “dacă vrea egalitate atunci să taie şi ea buşteni cu drujba”. Având in vedere diferenţele biologice e clar că femeile nu au, genetic vorbind, puterea fizică necesară de a tăia buşteni cu drujba. Dar! Sunt femei care pot face asta şi chiar mai mult. Aceste femei au dreptul de a li se oferi şansa să lucreze in domeniu – aceasta inseamna egalitatea de şanse. Egalitatea de tratament se referă la dreptul de a avea salariul egal cu al bărbatului tăietor de lemne etc. Faptul ca diferenţele biologice nu pot fi înlăturate nu înseamnă că femeile ar trebui să fie refuzate in astfel de munci – dacă le pot presta. (exemplu e “plastic” pentru a accentua ideea conceptului “egalităţii de şanse şi de tratament”).

Prin “drepturi egale” unii oameni înţeleg chiar absenţa unor gesturi de politeţe, de respect, de bună-creştere… De exemplu: unii bărbaţi nu ofera locul, in autobuz, unei femei; unele femei, cărora li se oferă locul nu se deranjează să rostească ”mulţumesc”.

Egalitatea de gen

Femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi, interese, nu participă in mod egal la luarea deciziilor, valorile atribuite muncii femeii şi muncii bărbatului nu sunt aceleaşi etc.. Diferenţele acestea variază de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi sunt numite “diferenţe de gen”. Termenul de “gen” nu îl înlocuieşte pe cel de “sex” care se referă doar la diferenţele biologice.

Genul şi sexul nu sunt echivalente (in acest context) (Candace West, Don H. Zimmerman, 1987).

Diferenţele de sex sunt biologice, înnăscute; diferenţele de gen sunt dobândite prin educaţie, prin socializare. Rolurile de gen sunt atitudini şi comportamnete pe care le asociem cu femeile şi cu bărbaţii.

In lucrarea Paradoxes of Gender (1994), autoarea Judith Lorber defineşte genul astfel: “o instituţie care stabileşte modele de comportament pentru indivizi, ordonează procesele sociale ale vieţii de zi cu zi, care a infuzat principalele organizări din societate, cum sunt economia, ideologia, familia şi politica […]”. Autoarea susţine că genul îşi are rădăcinile în dezvoltarea culturii umane, nu în biologie ori procreaţie şi că asemenea oricărei instituţii sociale, genul variază cronologic, cultural, geografic şi afectează major viaţa indivizilor şi interacţiunea socială.

Egalitatea de şanse (equal opportunities) este conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-si dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte; faptul că diferitele comportamente, aspiraţii şi necesităţi ale femeilor şi bărbaţilor sunt luate în considerare, evaluate şi favorizate în mod egal înseamnă că femeile şi bărbaţii se bucură de aceeaşi libertate de a-şi realiza aspiraţiile.

Egalitatea de şanse şi de tratament au la bază participarea deplină şi efectivă a fiecărei persoane la viaţa economică şi socială, fără deosebire pe criterii de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Egalitatea de tratament – termenul egal se referă la aplicarea imparţială a unei reguli; de exemplu, votul egal: acesta contează la fel in ceea ce priveşte pe toţi cei care votează.

Noţiunea de ”egalitate de şanse între femei şi bărbaţi” a pătruns în spaţiul românesc odată cu începerea procesului de aderare la Uniunea Europeană, in anul 1996. Cam târziu aş zice, având in vedere că in prevederile europene in materie noţiunea apare din anul 1957, in art.2, care defineşte misiunea Comunităţii Tratatului de la Roma: “[…] să promoveze in întreaga Comunitate egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi […]”. Pentru obiectivitate: comuniştii au promovat din plin egalitatea: femeile – chiar până in ultimul trimestru de sarcină – aveau “dreptul” să lucreze inclusiv in turnătoriile fabricilor, la temperaturi infernale, unele ridicând greutăţi mult prea mari pentru starea de graviditate dacă nu şi pentru puterea fizică (posibilitatea de a alege să n-o facă exista numai in cazuri speciale). La vremea aceea munca era obligatorie şi foarte multe femei au ajuns să lucreze unde nu şi-ar fi dorit vreodată. Egalitate de şanse nu înseamnă “obligativitate”.

Stereotipurile de gen

De ce nu evoluează societatea şi de ce nu înţeleg toţi oamenii ce înseamnă “egalitate de şanse şi de tratament, egalitate de gen?

Din cauză de mentalitate, ar fi răspunsul scurt. Răspunsul mai lung se referă la stereotipuri de gen.

Ce zicea Titu Maiorescu in conferinţa sa “Darvinismul in progresul intelectual” susţinută la Ateneu şi publicată in România Liberă din 5 mai 1882: Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii, noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumuseţea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată şi cam nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale.

Sofia Nădejde, o feministă socialistă a acelor vremuri, a scris articolul “Răspuns d-lui Titu Maiorescu în chestia creierului la femei”, publicat în ziarul Contemporanul: Chestiunea creierului e încă o urmă de prejudiţiile vechi. Nu e mult de când se credea că femeia n-are suflet. (v. “Din istoria feminismului românesc, de Ştefania Mihăilescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002).

Alte stereotipuri, mai actuale:

- reclamele şi fotografiile in care femeile sunt prezentate ca fiind “perfecte” din punct de vedere fizic cel puţin sau sunt prezentate in general in reclamele pentru produse de spălat, de curaţat, produse pentru bebeluşi, pentru gătit etc. (un picuţ s-au mai schimbat lucrurile şi in reclamele româneşti in ultimii doi ani);

- concepţiile de genul: ce caută bătrânica asta in politică şi nu-şi vede de făcut prăjiturele pentru nepoţi? (s-au spus d-astea şi despre Angela Merkel şi despre Hillary Clinton). De ce nu se spune şi despre bătrânei ceva de genul? Pentru că majoritatea – din negura timpului incepând – s-a obişnuit cu stereotipul bărbat-politician;

- femeia trebuie să asculte de soţ;

- abilitaţile tehnice ale femeilor lasă de dorit; sunt mai mult trup decât minte etc. ş.a.m.d..

Walter Lippmann, în Public Opinion (1922), a introdus noţiunea de stereotipuri în accepţiunea sociopsihologică, înţelese drept ”imagini în mintea noastră”, modele mentale în baza cărora interpretăm realitatea înconjurătoare pentru că, scria el, ”noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea”. Lippmann atrăgea atenţia asupra concepţiilor noastre rigide în raport cu grupurile sociale Altfel spus, vedem ceea ce am fost invatati sa vedem. Stereotipurile se formează într-un anumit context sociocultural şi „sunt induse de modelul cultural-ideologic, de structurile mentale împărtăşite de membrii unei colectivităţi”.

Termenul “stereotip” există din 1798, fiind un termen folosit de tipofgrafi, in special, şi care înseamnă “turnarea plumbului într-o formă destinată formării clişeului tipografic” - Walter Lippman e primul care l-a utilizat in sens psihologic, in lucrarea menţionată.

Rolurile de gen tradiţionale (femeia are grijă de casă, bărbatul aduce bani in casă, de exemplu) şi stereotipurile (femeia e slabă, bărbatul e puternic) reprezintă surse ale discriminării de gen.

Feminismul ca şi concept caută să explice şi să aducă în constiinţa publică relevanţa diferenţei de gen, şi / sau a diferenţei de sex dintre femei şi bărbaţi (M Magyary-Vincze, 2002).

Sunt recunoscute diferenţele între bărbaţi şi femei şi se accentuează necesitatea asigurării şanselor egale de afirmare a femeilor în societate dar, cumva, s-a ajuns la un anumit grad de aşa-numită discriminare pozitivă. Prin discriminarea pozitivă, se zice, se urmăreste remedierea efectelor produse de anumite discriminări manifestate în trecut, suferite de diferiţi indivizi, în sfera muncii, a educaţiei etc., şi de a preveni reapariţia şi re-manifestarea acestor discriminări.

In loc de concluzie

Natura i-a făcut pe oameni atât de egali în privinţa facultăţilor trupului şi ale minţii încât, deşi s-ar putea găsi câte un om a cărui forţă a trupului sau agerime a minţii să fie câteodată în mod evident mai mari decât ale altuia, totuşi, atunci când le considerăm pe toate la un loc, diferenţa dintru un om şi un altul nu este atât de însemnată încât cineva să poată cere pentru sine, pe acest temei, vreun beneficiu pe care să nu-l poată la fel de bine pretinde şi altcineva. Căci, în ceea ce priveşte forţa trupului, cel mai slab are destulă putere ca să-l omoare pe cel mai puternic fie printr-o uneltire secretă, fie prin unirea cu alţii aflaţi în aceeaşi primejdie - Thomas Hobbes (din Hobbes, Leviathanul, in “Filosofia politica a lui Thomas Hobbes”, Emanuel-Mihail Socaciu, Ed. Polirom, Iaşi, 2001).

Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi

Azi, 3 decembrie, este Ziua Internationala a Persoanelor cu Dizabilitati… Cati oameni stiu acest fapt? Am aflat abia anul trecut, desi e declarata astfel din anul 1992. Poate ca am mai auzit, dar mi-a intrat pe o ureche si mi-a iesit pe cealalta… spre rusinea mea, dar ma consolez cu gândul ca n-oi fi stiind când este “ziua lor”, dar stiu destule persoane in aceasta situatie pentru a intelege cu ce se confrunta – una dintre prietenele mele era oarba, din cauza diabetului; copilul unor amici s-a nascut cu hidrocefalie; nepotul unei vecine e in caruciorul cu rotile in urma unui accident rutier pentru care nu a fost vinovat; un amic, in tinerete, a vrut sa se sinucida aruncandu-se in faţa trenului si s-a ales cu paralizie de la mijloc in jos (acum “promoveaza” viata mai ceva ca un om sanatos). Prin toti acestia – dar si prin altii – de-a lungul timpului am intrat in contact direct cu mai multi oameni aflati in dificultate si cunosc relativ bine problemele pe care le au. Azi nu mai sunt la fel de implicata dar problemele nu s-au schimbat si nici rezolvat. Am facut impreuna tot ce am putut, dar o mâna de oameni nu poate face cât ar putea face o masă de oameni.

Conform ONU, 15% din populatia lumii sufera de o forma de handicap, iar in jur de 190 de milioane de persoane intampina serioase dificultati in lupta cu dizabilitatile. Persoanele cu dizabilitati se confrunta cu multe dezavantaje in societate si sunt, adesea, supuse stigmatizarii si discriminarii.

ONU a adoptat aceasta zi pentru a motiva populatia sa inteleaga efectele dizabilitatilor si pentru a combate discriminarea. O zi pe an, insa, nu e suficienta… Se vede cu ochiul liber, cam la fiecare colt de strada:

- trotuarele sunt inalte – fara macar o portinue mai joasa pe unde pot cobori / urca cei imobilizati in carucioare sau cei care pot umbla numai cu ajutorul unui baston sau al unui cadru;

 - nu exista pante speciale amenajate pentru cei care se deplaseaza in carucior - acolo unde exista cele mai multe sunt atat de abrupte si de inguste incat nu le poate cobori nici individul sanatos (exemple destule doar in Brasov, in pasajele subterane care fac legatura intre diferite bulevarde;

- nu exista aceste pante nici la toate institutiile publice sau la magazine si cu atat mai putin exista in imobilele cu destinatie de locuinta – desigur, acesti oameni nu sunt intalniti in chiar toate blocurile, dar acolo unde sunt s-ar putea amenaja aceste pante (intr-un caz s-a dorit dar s-au opus… locatarii – de cand se pot opune locatarii unei legi nu stiu,dar putine ma mai mira); exista un caz, notoriu, cu un tanar pentru care a fost construita o panta la intrarea in bloc si vecinii au stricat-o, insistand sa o reconstruiasca la intrarea din spate;

- in spitale nu prea exista pante si, in multe, nici lifturi care sa functioneze; s.a.

- nu exista (zic politicienii) bani pentru a putea fi ajutati sa aiba o viata decenta si cei care nu au sansa unei familii care sa le poata oferi ceea ce au nevoie in situatia lor diferita.

Am vazut un copil, de mâna cu o doamna in varsta, care râdea de un cersetor schiop ce-si expunea ciotul. Striga, râzând: “schiopule!” Femeia nu zicea nimic, il tragea dupa ea si atat. 

In autobuz prevazut cu treapta speciala pentru astfel de cazuri incearca sa urce un barbat in carucior, impins de o femeie. Se aude o voce, nemultumita – dând glas oftaturilor de neplacere scoase si de altii: “De ce nu alegeti o ora mai puţin aglomerata?” Nimeni nu zice nimic – mi-e rusine ca am tacut (atunci eram prea departe de uşa si as fi fost penibila sa strig peste capetele nemultumitilor ca omul acela s-ar putea sa aiba programare la medic la o ora anume). Mai apoi mi-a parut rău ca nu mi-am asumat “penibilitatea”.

Pe scurt: toti stim ca exista acesti oameni, toti stim cam ce nevoi ar avea dar cati ne deranjam sa pretindem autoritatilor sa respecte legea macar in ceea ce priveste pantele pentru cei care se deplaseaza in carucioare? Câţi, atunci cand aflam ca persoanele cu dizabilitati se mobilizeaza pentru un protest in strada, ne alaturam lor? Nu suntem in situatie, unii nu cunosc pe cineva cu astfel de probleme… dar nicodata nu stim daca noi – sau apropiatii nostri – nu vom ajunge in aceasta situatie. Si chiar daca nu gandim asa, macar sa ne gandim la ei, cei in nevoie, si sa le fim alaturi – sa fim solidari.

Nu in ultimul rând: cand ajung in astfel de situatii diferite personalitati multa cerneala mai curge! Cum am scris mai sus: sunt sute de mii de oameni in aceeasi situatie grava si stiu de ei numai cei apropiati. Cand e vorba despre o celebritate, insa… vuieşte presa, cetatenii compatimesc celebritatea si revarsa fluvii de cuvinte de simpatie si de sustinere… 

Ne poate fi drag orice om?

autor FD (sursa foto FB)

Se zice ca cine iubeste toti oamenii nu iubeste, de fapt, pe nimeni. Si, totusi, exista oameni universali, oameni care aproape ca se neaga pe sine pentru a le fi celorlalti de ajutor. Nu sunt oameni care-si fac reclama pentru faptele lor bune, sunt anonimi pentru care multumirea e fapta buna pe care au avut ocazia sa o savarseasca; fericirea lor este zambetul celorlalti. Acesti anonimi sunt cei care vad omul, nu rasa, religia si altele de gen.

Exista oameni carora le sunt dragi toti oamenii. Sunt oameni obisnuiti, anonimi care se supara cand vad nedreptati – dar incearca sa le repare; sunt oameni care se enerveaza cand sunt victimele unui furt sau a unor violente si chiar dispretuiesc cu toata puterea fiintei pe cei care savarsesc fapte antisociale dar din cauza acestora nu-si pierd increderea in oameni, in umanitate si nu ajung sa judece o etnie dupa unii dintre reprezentanti, nu ajung sa urasca o natiune din cauza unor descreierati. Acesti oameni sunt cei care cauta punctul alb pe fondul negru.

Poate fi gasita o scuza pentru hoti, pentru escroci dar nu poate fi gasita o scuza pentru violatori si pedofili, pentru ucigasi si pentru betivi, ca exemple. Poate ca primii sunt bolnavi mintal netratati, dar betivii – mai ales cei care urca beti la volan si/sau ucid cand sunt in stare de ebrietate nu au scuze, sau nu ar trebui sa le gaseasca cineva, desi mai nou se spune ca alcoolismul e o boala care trebuie tratata. Dar daca e o boala care trebuie tratata probabil ca multi ar trebui obligati la tratament si ar trebui ca guvernantii sa aloce bani pentru astfel de “boli”. Cel care duce sticla cu alcool la gura o face voluntar.

E clar ca eu nu-i pot indragi si intelege (nici nu vreau!) pe cei amintiti in acest paragraf dar ma gandesc la ei cu mila, pentru ca sunt oameni care n-au avut parte de dragoste in copilarie, ci de rele tratamente, de saracie,  sau oameni pe care parintii i-au iubit cu toata fiinta dar care s-au nascut cu o afectiune pe care nimeni nu a stiut sa o recunoasca sau au avut parte de o lovitura puternica la cap si s-a defectat ceva in creierul lor sau – in cazul betivilor – sunt oameni care nu stiu sa savureze viata daca nu sunt beti. – De ce bei, omule, atat de mult? e intrebat un betiv. – Sa-mi inec necazurile! – Necazurile au invatat sa inoate, omule!

Acei copii care chinuie si/sau ucid animale ar trebui dusi la un control medical – statisticile arata ca cei mai multi ucigasi cu sange rece sunt dintre acei copii, deveniti adulti, care au chinuit si/sau ucis animale de la varste fragede.

De ce ucid unii?! Pentru ca pot… - Acuzat, cu ce ai ucis victima? intreaba judecatorul. – Cu sange rece – raspunde acuzatul.

Sa iubim omenirea e mai usor, pentru ca nu particularizam, dar trebuie sa fim invatati sa o facem, pentru ca “omenire” inseamna mai mult decat cei pe care ii cunoastem, inseamna mai mult decat natia din care facem parte. In “omenire” sunt inclusi oamenii saraci si bolnavi de pe continentul african, imigrantii care fug din calea razboaielor, a foametei, a saraciei, oamenii saraci pe care nu-i vedem, oameni bolnavi incurabil de care unii se tem. Tot din “omenire” fac parte homosexualii, lesbienele, transsexualii, travestitii s.a.m.d., oameni care nu fac rau nimanui dar pe care pare ca suntem invatati sa-i uram, sa-i dispretuim, sa-i discriminam, altfel spus. Nu ii inteleg pe cei care se saruta frantuzeste cu persoane de acelasi sex, nu ii inteleg pe cei care aleg sa-si schimbe sexul, nu i-as ocoli si as sari oricand in apararea unora aflati in pericol sau batjocoriti de altii… Sunt oameni pe care ii pot indragi cat timp nu sunt infractori, iar daca sunt infractori sunt doar infractori, fara deosebire de sex, rasa, religie etc. Ar fi absurd sa urasc toti tiganii pentru ca unul mi-ar fura portofelul si ar fi absurd sa urasc toti barbatii pentru ca unul m-ar parasi…

Nu putem iubi orice om, dar cred ca putem iubi omenirea. Exista mii de dovezi de umanitate, exista oameni capabili chiar sa-si riste viata pentru a salva un necunoscut sau un animal. Ne putem dovedi dragostea pentru omenire si daca nu ramanem indiferenti la nedreptati, daca nu-i invidiem si nu le dorim (sau facem) rau celor care sunt mai bogati, mai frumosi, mai destepti decat noi si renuntam la a crede ca suntem detinatorii adevarului absolut. Zic si eu...

Discriminarea se invata in copilarie

Copiii ar trebui invatati inca din anii de scoala sa nu faca diferente intre anumite categorii de oameni, sa nu discrimineze, adica. Unii cercetatori afirma ca cei mici pot deveni rasisti de la varsta de 9-10 ani, daca nu sunt educati de parinti, in principal, profesorii avand si ei un rol foarte important in educatie. Uneori chiar profesorii sunt cei care discrimineaza…

Am intalnit candva un profesor de limba engleza (plecat din tara la ora actuala) care preda la o scoala dintr-o localitate de langa Brasov, o localitate unde traieste o comunitate mai mare de tigani. Acesta a afirmat ca pe copiii tiganilor ii ignora pentru ca… sunt murdari, insa nu se gandea deloc ca sunt si foarte saraci. Chiar daca a motivat, discriminarea era clara, in context, pe criteriu de etnie.

Alti profesori dau o atentie deosebita si note mai mari copiiilor ai caror parinti contribuie substantial la intretinerea scolii, la fondul clasei si/sau care ofera daruri scumpe cu diferite ocazii sau fara ocazie speciala – discriminare pe criteriu de avere (categorie sociala).

Dimineata am auzit o bunica spunandu-i nepotelului care nu parea sa aiba mai mult de 4-5 ani: “Nu vreau sa te mai vad. Numai tiganii fac asa ceva”. Nu stiu ce facuse copilul dar replica femeii mi-a zgariat creierul – si mi-a dat aceasta tema pentru acasa.

Discriminarea este diferentierea in tratament a oamenilor dupa anumite criterii, dar nu orice diferentiere constituie discriminare.

Practic, in viata cotidiana intalnim la tot pasul acte de discriminare, dar sunt acte firesti, normale, fara de care nu se poate. Fiecare alegere pe care o facem poate fi un act discriminatoriu: aleg o anumita marca a unui produs, discriminez ceilalti producatori; aleg un anumit restaurant, discriminez alti proprietari de restaurante; aleg un anumit medic, ii discriminez pe ceilalti etc.. Acestea sunt acte normale de discriminare si nu ne gandim la ele ca atare.

Atunci cand un barman refuza sa serveasca bauturi alcoolice unui individ beat nu e discriminare, dar cand refuza sa-l serveasca pentru ca este tigan, de exemplu, e clar discriminare.

Cand pe usa unui magazin alimentar scrie “Intrarea interzisa cu caruciorul” celor mai multi li se pare firesc, gandindu-se la carucioarele de piata, dar sunt si copii in carucior si – mai ales – sunt adulti in scaun cu rotile, oameni care pot intelege ca le este interzisa intrarea. Proprietarul magazinului a inteles si a scos afisul – el nu se gandise la oamenii in scaun cu rotile… mai ales ca intrarea e atat de ingusta incat un om in scaun cu rotile nu ar putea intra.

Copiii invata in copilarie sa discrimineze: parintii nu le permit sa se joace cu anumiti copiii pentru ca acestia fac parte din alta etnie, alta religie, alta categorie sociala etc. Copiii invata sa discrimineze avandu-i exemplu pe parinti sau pe altii care sunt in imediata lor apropiere. Cand parinti vorbesc urat despre anumite categorii de oameni, le desconsidera in prezenta copiilor acestia inteleg ca “asa trebuie sa fie”, pentru ca parintii sunt zei pentru copiii lor. Cand parintii fac discriminari copiii lor vor face la fel. Unii copii, crescand, invatand sa gandeasca, isi pot schimba atitudinea pe care au deprins-o in copilarie.

Norman Goodman apreciaza ca discriminarea consta in tratamentul inegal al oamenilor, bazat pe apartenenta lor la un grup sau categorie sociala. Pentru a diminua actele de discriminare legiuitorii din statele considerate democratice, evoluate, au semnat anumite conventii internationale, au introdus in legislatia nationala dispozitii prin care se interzice discriminarea de orice fel.

Copiii ar trebui invatati la scoala nu atat litera legii cat spiritul legii. 

Una e sa nu discriminezi de teama ca vei fi pedepsit si alta este sa nu discriminezi pentru ca intelegi diferentele.

Altele:

https://diana-kundalini.blogspot.com/2015/06/ce-nu-se-invata-la-scoala-i.html

https://diana-kundalini.blogspot.com/2015/07/altruismul-ar-trebui-invatat-la-scoala.html

https://diana-kundalini.blogspot.com/2015/07/ecranul-verde-pune-totul-sub-semnul.html

La vestiar, numai cu minorul de acelasi sex

Feriţi-vă de gândul că aveţi nişte virtuţi pe care nu le mai are nimeni. (Lev Tolstoi)

În data de 8 septembrie a.c. la Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a discutat un caz neobișnuit în România. După ce în urmă cu ceva ani s-au supărat unii români că o femeie de religie musulmana a intrat într-o piscină aproape îmbrăcată - din cauza religiei - acum, o familie formată din doi tați a avut de înfruntat nemulțumirile unora.

Plângerea a fost înaintată Consiliului de cei doi tați și de asociația Accept (organizaţie care apără drepturile omului şi are un interes legitim în combaterea discriminării îndreptată împotriva unui grup de persoane).

În data de 29 martie 2014 un client al unui club dintr-un hotel de lux din București, care folosea şi el vestiarul, și-a arătat nemulțumirea față de prezența unei fetiţei de 3 ani, acolo (fiica a doi homosexuali). Acestui client i s-a mai alăturat unul și amândoi au jignit părintele în prezența fetiței.

Tatăl în cauza a încercat să explice bărbatului că este vorba despre un copil în vârstă de 3 ani, şi că în Europa cei mici sunt admişi în vestiarele de sex opus până la vârsta de 7 ani, însoţiţi de un părinte. I-a spus şi că are gemeni, că are un partener şi că nu există o mamă care să însoţească fetiţa în vestiarul dedicat femeilor, dar scandalul a continuat.

Cel agresat susține că în acea zi (și în altele) erau în vestiar și alți tați cu fiicelor minore dar acestora nu li s-a reproșat nimic… Adulților heterosexuali nu le-a păsat deloc de sentimetele copilei al cărui tata a fost agresat verbal și nimeni nu a intervenit.

Clubul a hotărât să lipească un afiș potrivit căruia părinţii care vin însoţiţi de copii minori nu pot să mai utilizeze facilităţile vestiarului corespunzător sexului lor, pentru a echipa copiii de sex opus, indiferent de vârsta acestora. Practic, nu mai putea să o schimbe pe Lucrezia, fetiţei nemaifiindu-i permis accesul în vestiarul bărbaţilor. Noua regulă - afişată astfel încât oricine ajungea la sala de sport să o poată vedea - nu se regăsea în contractul încheiat de membri cu clubul de fitness, ca prestator de servicii. Dar conform unui punct din Contract (pct.I.15), fiecare membru trebuia să respecte pe lângă Regulamentul Intern de Funcţionare al clubului şi orice reglementări speciale, afişate şi/sau amplasate în diferite zone ale centrelor de sănătate.

Politica în cluburi similare din Europa şi SUA stabileşte o vârstă maximă între 5 și 9 ani pentru copiii care pot avea acces în vestiarul corespunzător sexului opus, dacă sunt însoţiţi de părinţi aparţinând acestui sex. Dar la acest club zis de lux nu se ia în considerare practica din alte state. Li s-a sugerat celor doi să folosească toaleta publică pentru a schimba copiii în echipamentul de înot și invers, pentru a nu deranja pe ceilalți membri.

Sesizați despre caz, cei de la Protecția copilului au trimis un răspuns care contrazice afirmația reprezentanților clubului care afirmau că se pune în pericol siguranța copilului:

...primordială este siguranţa copilului care poate fi asigurată cel mai bine dacă acesta este însoţit de un părinte/persoană de îngrijire. [...] Persoanele în măsură să evalueze impactul unei astfel de situaţii asupra copilului sunt chiar părinţii săi întrucât cunosc cel mai bine nivelul şi nevoia de intimitate, de spaţiu personal precum şi credinţele privind nuditatea care sunt împărtăşite în interiorul familiei. (Adresa nr.1066/SJ/RP/28.05.2014)

sursa foto: YouTube

Din punctul meu de vedere ceea ce se întâmplă este bătaie de joc, discriminare ordinară. Personal, nu sunt de acord ca familiile homoparentale să înfieze copii dar dacă este permis - și chiar recomandat, pentru a diminua numărul copiilor crescuți prin orfelinate - nu înțeleg de ce să facă cineva circ pe această temă. E dreptul lor, și-au asumat responsabilitatea, sunt părinți, trebuie respectați, dincolo de părerile personale.

Mi s-a replicat, când am vorbit unora despre acest incident, că unii nu se simt în largul lor să-și arate organele genitale în fața copiilor. Ok, dar atunci ar fi trebuit să se interzică tuturor și înainte de acest moment și ar trebui să se amenajeze vestiare destinate special acestor cupluri care - fie vorba - nu sunt așa de multe iar când vor fi amenajarea vestiarelor va trebui făcută - dar, poate, până atunci, ceilalți cetățeni vor deveni mai luminați la minte, vor vedea și dincolo de vârful nasului.

Mai avem mult până departe…

Articolul poate fi citit pe gandul.info

http://www.gandul.info/stiri/un-caz-controversat-in-romania-un-cuplu-de-homosexuali-si-a-dus-fetita-la-piscina-unui-hotel-de-lux-din-bucuresti-ce-s-a-intamplat-cand-cei-doi-tati-au-incercat-sa-o-schimbe-in-vestiarul-barbatilor-13226305; 

Poate va intereseaza

* Contracte civile - definite in Codul civil in vigoare din 1 Octombrie 2011

* Clasificarea contractelor

* Contractul de know-how (legatura externa)

* Norma juridica - notiuni generale

Infractiunea  - prezentarea, pe scurt, a unitatii de infractiune, a pluralitatii de infractiuni, a pluralitatii de infractori

* Apararea drepturilor nepatrimoniale: dreptul la libera exprimare, dreptul la viata privata, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, dreptul la replica si rectificare

* Violenta domestica - Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie