15 mai 2012

Karl Gjellerup - Pelerinul Kamanita


Karl Adolph Gjellerup (n. 2 Iunie 1857, Roholte – d. 11 Octombrie 1919, Klotzsche, langa Dresda)
Scriitor danez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1917 – pentru poetica sa variata si bogata, inspirata din idealuri inalte (Almanahul Contemporanul, 1983)
In anul 1892 se stabileste in Germania, prin casatorie si, sub influenta lui Schopenhauer, publica romanele Minna si Moara (Moara fiind considerat capodopera sa).
Cativa ani mai tarziu se adanceste in studiul religiilor hinduse. Experienta buddhismului se observa, intre altele, in romanul Pelerinul Kamanita (1906)
Ultimele sale romane marcheaza o revenire spre crestinism.

*
Pelerinul Kamanita e un roman al experientelor umane fundamentale, un itinerar in cautarea sensurilor superioare ale existentei sub semnul intelepciunii; autorul captiveaza cititorul mai ales prin fascinanta impletire dintre realitate si vis, istorie si legenda intr-un décor rafinat de exotism.
E o ilustrare a conceptului filozofic buddhist conform caruia lumea piere si renaste ciclic, sufletele oamenilor renascand si ele.

*
Povestea unei vieti posibile, foarte pe scurt

Se spune ca inainte de a incepe sa iubesti trebuie sa inveti sa calci pe zapada fara a lasa urme…


Un vis al tuturor oamenilor este si acela de a iubi si de a fi iubiti… Un om cauta dragostea unui alt om… Dar a se anula pe sine numai de dragul de a fi iubit nu inseamna implinirea unui vis… Iubirea nu suporta jumatati de masura dar cei mai multi oameni se amagesc cu ideea ca ei vor reusi sa impace contrariile… Contrariile se atrag - spun unii - dar in ce masura si pentru cat timp atunci cand e in discutie firea omului – mai schimbatoare decat Natura?

Legendele spun ca acei oameni care se iubesc cu adevarat se intalnesc mereu si mereu – indiferent in ce se reincarneaza sufletele lor… si oricat de putin ar dura dragostea lor la un moment dat.

Visul omului care vrea sa iubeasca se implineste mereu si mereu cat timp omul are curajul sa accepte iubirea si nu se teme de aceasta. Atunci cand iubeste, omul are sufletul expus – si usor de ranit…

Tragica poveste de iubire a lui Kamanita si Vasitthi e nerealizata si supusa suferintelor pe pamant, dar aceasta iubire se va implini in lumea lui Brahma.

Kamanita si Vasitthi se iubesc de la prima vedere, dar lumea – poate si destinul – e impotriva iubirii lor… Ei se iubesc, insa, si viseaza ca in fiecare viata pe care o vor trai se vor iubi. Orice reincarnare le aduce nelinistea sufletului si fiecare intuieste ca trebuie sa gaseasca “ceva”. Si fiecare stie ca fericirea nu o poate gasi decat in adancul sufletului, in puterea care ii ajuta sa caute ceea ce stiu – inconstient – ca le este necesar. Kamanita si Vasitthi se recunosc in fiecare viata care le este data si isi doresc sa ajunga la ultima pentru a fi impreuna pentru vesnicie…

In fiecare viata pe care ea o traieste viseaza la Kamanita…

Copac lipsit de griji! asculta plangerea fecioarei triste. / Da pace inimii acesteia, fiindca pacea inimii te cheama. / Cu ochi de flori tu pandesti orice, cu limbi de foi graiesti cu oricine. / Vorbeste unde-i dorul meu, pe unde umbla Nal’al al meu.


In ochii plini de iubire, in a caror lacrimi se oglindea lumina Lunii, ea a spus cu buzele tremuratoare: Cand voi fi departe si te vei gandi la locul acesta al fericirii mele, inchipuieste-ti ca stau asa cu acest copac frumos. Doar ca in loc sa zic Nala voi zice Kamanita.

In fiecare viata pe care cei doi o traiesc sunt in cautarea iubirii. Ceea ce ei cred ca este doar un vis este, de fapt, o realitate care s-a intamplat cu mult timp inainte… o realitate de care doar vag isi mai amintesc… dar cautarea lor are mereu sorti de izbanda – chiar daca pentru un ceas, chiar daca pentru o zi sau… pentru toata viata aceea…

Nimeni nu poate spune ca a pierdut sansa Iubirii adevarate, ci doar ca drumul Iubirii adevarate nu si-a gasit calea catre el. Si nu e suficient ca Iubirea sa gaseasca aceasta cale – trebuie ca omul sa stie ca Iubirea a venit in viata lui… Acesta se poate spune ca este un vis implinit – dar e un vis in cautarea caruia omul porneste in zadar: nu el gaseste Iubirea, ci Iubirea il gaseste pe el.

Kamanita a iubit cu toata fiinta sa, chiar spre mirarea lui Brahma: “Ce lumina il lumineaza oare, ca nesocoteste pe cea a marelui Brahma? Atunci aceasta este o lumina mai tare ca cea divina pe care o oglindim noi? Atunci este o cale opusa caii noastre – o cale de nepatruns? Umbla-vom noi vreodata pe calea aceasta – calea de nepatruns?”
Atunci Brahma cel cu o suta de mii de chipuri a tras din nou la sine forta sa luminoasa, care era raspandita in spatiu, suficienta pentru a aprinde o suta de mii de lumi, si a raspandit apoi iarasi lumina ei prin tot spatiul. Dar in locul unde spera sa vada luminand steaua cea mai stralucitoare nu se intrezarea decat o scanteioara licaritoare.
Si in vreme ce in spatiul imens lumi dupa lumi patrundeau chiuind la lumina zilei celei noi a lui Brahma, pelerinul Kamanita se stingea cum se stinge o candela dupa ce a consumat ultima picatura de ulei supta din fitilul sau.


(Pelerinul Kamanita, Editura Nationala, Bucuresti 1922, in traducerea lui Elefterie Bezdechi)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu