Clara Haskil, pianista ajutată de contesa Lily Pastré

Lily Pastré (Marie-Louise Double de Saint-Lambert), bogata moștenitoare a mărcii de vermut Noilly Prat, s-a născut în 9 decembrie 1891 la Marsilia. A fost una dintre protectoarele artei și artiștilor într-o perioadă foarte grea pentru mai toată lumea: în timpul celui de-al doilea război mondial. A adăpostit și numeroși artiști de origine evreiască, între care și pianista româncă Clara Haskil, căreia i-a plătit și tratamentul medical de care a avut nevoie la acel moment, iar în anul 1942 a ajutat-o să fugă la Vevey, în Elveția, unde marea pianistă a locuit până la sfârșitul vieții. (sursa: “Ceilalți Schindleri”, de Agnes Grunwald-Spier, Editura Meteor Publishing, 2019; traducător: Corina Tănase).

Lily Pastré a primit titlul de contesă prin căsătorie, în anul 1918 căsătorindu-se cu un conte: Jean Pastré (au avut trei copii). În anul 1940 au divorțat, Lily primind castelul Pastré din Marsilia și păstrând titlul nobiliar. În același an, a înființat o fundație (Pour que L’Esprit Vive - există și azi) care, în principal, avea scopul de a ajuta artiștii și intelectualii care deseori trăiau în condiții precare. În perioada celui de-al doilea război mondial și a ocupației germane, contesa și-a pus la dispoziție casa și averea în serviciul artiștilor exilați, care erau cu precădere evrei (din “Ceilalți Schindleri”). În anii 1920, contesa a fost membră a mai multor saloane ale societățîi din Paris, inclusiv a salonului prințesei Marie-Blanche de Polignac unde, spre sfârșitul anului 1935, într-o perioadă neagră a vieții ei, Clara Haskil l-a întâlnit pe Dinu Lipatti, acea întâlnire fiind punctul de pornire al unei strânse prietenii (leg.externa). Lily Pastré a murit în 8 august 1974, la Marsilia.

Pianista Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, în București, într-o familie de evrei sefarzi români. Între anii 1927-1940 locuiește în Franța, unde nu scapă de persecuțiile rasiale și, în 1941 se refugiază la Marsilia (zona liberă) iar în 1942 ajunge la Vevey (unde se va împrieteni cu Charlie Chaplin), în Elveția - este naturalizată ca elvețiană în 1949. Din cauza legilor discriminatorii din acea vreme, ca mulți alți români de origine evreiască, nu a avut dreptul la cetățenia română.

Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei; la vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României; la vârstă de 7 ani pleacă la Viena, unde i-a lecțîi de pian cu Richard Robert; în 1905, la vârsta de 10 ani, are primul recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. 

Și din cauza multiplelor probleme de sănătate, între 1909 şi 1938, cânta puțin, pe mari scene ale lumii (inclusiv la Ateneul Român din București), susținând concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei, Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian. Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după al doilea război mondial, când apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți sau în duo cu celebri instrumentiști.

Moare în plină glorie, în primele ore ale dimineții zilei de 7 decembrie 1960. În 6 decembrie ajunge cu trenul la Bruxelles (însoțită de sora ei și de violonistul belgian Arthur Grumiaux), pentru un concert; se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. E înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse (Paris, Franța).

Clara Haskil e renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. În mod special a fost apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă, din secolul XX, a lui Mozart. Este cunoscută și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti.

Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Charlie Chaplin, un apreciat prieten al Clarei, i-a descris talentul spunând: În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil. Nu sunt un muzician instruit, și pot spune doar că interpretarea ei a fost rafinată, expresia ei minunată și tehnică ei extraordinară. Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca însumarea perfecțiunii pe pământ. Rudolf Serkin (28.03.1903 - 08.05.1991, considerat cel mai bun interpret din secolul XX al lucrărilor lui Beethoven) a supranumit-o Clara cea perfectă. Wilhelm Backhaus (26.03.1884 - 05.07.1969, pianist german naturalizat elvețian, primul care a înregistrat integral studiile de Chopin, în 1927, înregistrare considerată și azi una dintre cele mai reușite) a numit arta ei cel mai frumos lucru de pe pământ. Tatyana Nikolayeva (04.05.1924 - 22.11.1993, pianista rusoaică, profesoară și compozitoare) a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară.

*

Concursul Internațional de Pian Clara Haskil a fost fondat în anul 1963 în onoarea incomparabilei pianiste elvețiene și are loc în anii fără soț la Vevey, orașul care a adoptat-o și pe care l-a adoptat și unde o stradă îi poartă numele. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume, a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare.

Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul prietenului ei Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.

Într-un interviu din 2013, Papa Francisc a menționat-o drept unul dintre muzicienii săi preferați, în special atunci când interpretează Mozart.

În România, cea supranumită “soarele negru al pianului” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu din iniţiativa pianistei Alina Azario.

În 2017 a fost lansat “Clara Haskil, le mystère de l'interprète”, un documentar de 70 de minute realizat de Pascal Cling, Prune Jaillet și Pierre-Olivier François. 

Bibliografie online:

https://en.wikipedia.org/wiki/Lily_Pastr%C3%A9

https://en.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

https://radioromaniacultural.ro/clara-haskil-un-destin-al-extremelor/

sursa foto:

Clara Haskil tanara

https://en.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

Clara Haskil in 1959

https://it.wikipedia.org/wiki/Clara_Haskil

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…